09 decembrie, 2008

iubire...


Se spune ca nu poti iubi pe cineva cu toata inima si din tot sufletul pana nu reusesti sa te iubesti pe tine. O idee interesanta dar tare greu de pus in practica. Oricat ai incerca tot nu iti place cum te-ai trezit dimineata, cum iti sta parul, cum iti sta cu bluza noua si mereu gasesti un pretext pentru starea de nemultumire existenta. Dar rareori incercam sa descoperim care e de fapt motivul real al starilor noastre de nemultumire. E mult mai usor sa le punem in carca celorlalti sau a unor situatii exterioare decat sa le cautam in noi.
Mai demult vorbeam de tipare si de masti. Ca starea de nemultumire vine de cele mai multe ori din faptul ca nu reusim sa suprapunem imaginile sociale sau umane create de mintea noastra peste personalitatea noastra. E una din explicatii. Dar esenta e ca fugim mereu de noi... Si chiar in momentele in care simtim nevoia sa fim cu noi insine exista familia, prieteni si colegi care ne invadeaza pur si simplu spatiu. Persoane care in fuga continua de ei insisi au grija sa intretina o stare de vinovatie generala pentru cei care au curajul unei asemenea intalniri.
Se apropie sarbatorile de iarna, momentul in care tot universul vibreaza de iubire, momente in care ar trebui sa reinvatam iubirea si bucuria si sa readucem magia in viata noastra. Dar oare ce inseamna magie? Multi ne gandim la cadourile ce urmaza sa le primim, multi suntem nemultumiti ca nu am primit ce ne-am dorit, ca nu avem suficienti de multi bani, ca nu ne permitem cine stie ce "vacanta de iarna". Dar oare asta e magia sarbatorilor de iarna? Cheltuieli pe cadori costisitoare, cheltuieli pe vacante exotice?
La biserica se spune ca e magia "Nasterii lui Hristos" si pentru a sarbatori aceasta nastere ne pregatim fizic prin post si curatenie in case si spiritual prin spovedanie. Dar oare e doar atat?
Poate ca e mai mult, poate ca si curatenia de iarna simbolizeaza o curatire mai profunda la nivel de suflete, poate ca inseamna ca odata cu praful din covoare, paianjenii de pe pereti si mizeria de pe geamuri ne curatam sufletele de manie, invidie, rautate, gelozii si incrancenare si ne pregatim casa si sufletele pentru a permite iubirii si luminii sa ne invaluie. Poate ca odata cu colindatorii invitam bunatatea si compasiunea in viata si in sufletele noastre. Poate ca odata cu impodobirea bradului si decorarea casei ne "decoram" viata cu iubire, cu zambete si cu imbratisari...
Abia astept seara de Craciun cand dupa curatenie si aerisirea casei, cand totul miroase a aer curat si a produse de curatat, asez bradul in suportul lui si il impodobesc la lumina lumanarilor cu cei dragi sufletului meu alaturi. Cred ca nimic nu se compara cu atmosfera aceea feerica cand totul straluceste in jur, cu mirosul bradului si a cimbrului din oala cu chisca si cand mainile tale pline de globuri sau beteala intalnesc printre crengile de brad alte maini calde, blande care pun cu fiecare glob cate o farama de iubire. Acea iubire pe care o imprastiem in jurul nostru de fiecare data cand suntem fericiti. Cred ca acea stare poate fi definita ca fiind MAGIA SARBATORILOR. Stare pe care a simtit-o si Maria cand si-a tinut pentru prima data pruncul in brate, stare pe care au simtit-o magii calauziti de o stea, stare spre care tindem cu totii dar de care uitam pierduti printre facturi, invidii si reclame. Stare pe care ne straduim sa o pastram pana la Boboteaza sarbatorind Craciunul apoi venirea noului an. Stare pe care ar trebui sa o imprimam planurilor si dorintelor pe noul an pentru ca acestea sa se realizeze pline de iubire si daruire, pentru ca realizarea lor sa continuie sa pastreze daca nu sa amplifice starea de bucurie, daruire si iubire, pentru ca sarbatorile de anul viitor sa ne gaseasca mai buni, mai iubitori si mai bucurosi......

02 decembrie, 2008

prietenie...


Un cuvat. E doar un cuvant. Si totusi starneste un tumult de sentimente pronuntarea lui. Si se fac foarte multe in numele prieteniei. De multe ori e doar o scuza sau o motivatie a actelor noastre. De multe ori facem lucruri pe care le motivam prin prietenie dar de fapt ascund intentii egoiste.
Pentru mine prietenie insemna sa ai aceleasi preocupari, sa simti asemanator, sa ne respectam deciziile chiar daca nu suntem de acord cu ele si sa fim acolo cand avem nevoie. In nici un caz nu inseamna sa ne ocupam timpul cand nu avem cu ce sa il umplem altfel. Si in nici un caz posesivitate sau control.

27 noiembrie, 2008

decembrie...


Prima zapada. Intotdeauna m-a emotionat. Fulgii mari si pufosi care se aseaza incet, incet acoperind totul in jur. Dansul lor jucaus care curata natura. E ca o primenire, ca o purificare...
Prinvindu-i gandurile si sentimentele lasa in urma toate problemele zburand spre o lume de basm. Poate lumea copilariei sau poate lumea sufletului sau poate doar lumea basmului. Acele basme in care e Craciun plin de zpada, de fulgi pufosi si jucausi, de magie si de vise implinite...

11 noiembrie, 2008

toamna...


Covorul de frunze ruginii asternut peste oras imi aminteste, daca mai aveam vreo unda de indoiala, ca a venit toamna. Acea toamna bogata in culori si arome care m-a fascinat intotdeuna. Privelistea unei paduri de foioase ma imbata cu bogatia de culori calde, nuantele focului, a iubirii, a pasiunii... Vremea rece, umeda si cetoasa de dimineata, soarele care ne imbratiseaza cu caldura spre pranz si racoarea serilor din ce in ce mai lungi ne provoaca la o "adunare" in sanul familiei, la a transforma acel locusor numit "acasa" intr-un loc cald si primitor. Imi amintesc cu drag de zilele toamnelor copilariei mele, cu aromele lor de placinte cu mere, de cartofi copti in rola, de atmosfera calda din camera cu mama impletind sosete, tata urmarind stirile iar noi harjonindu-ne in jurul lor. Si simt ca toamna cu bogatia ei de culori si arome, de amintiri si nostalgii ne indeamna la iubire. Acea iubire calma, asezata, coapta pentru tot ce ne inconjoara si pentru noi insine. Sentiment pe care il asociez cu asternuturile calde, pufoase si parfumate in care te cuibaresti si te alinti in serile reci. Ca si cum natura ne invita la daruire.

24 octombrie, 2008

ploua.....


o zi ploiasa... a venit toamna. Versurile lui Toparceanu imi rasuna in urechi: Cri-cri-cri, toamna cri, nu credeam c-o sa mai vii....". Vocea mamei linistita in serile lungi de toamna ploiasa. Ii placea mult sa-mi recite din Cosbuc, MAMA: "Tu torci. pe vatra veche ard, pocnind din vreme in vreme, trei vreascuri rupte dintr-un gard si flacara lor geme ...". Acele seri din vremea "raposatului" in care se facea multa economie, cand lumina electrica era inlocuita de lumanari si caldura apartamentelor era furnizata de o caramida mare de samota pusa pe ochiurile aragazului.... Ne adunam in cea mai mica camera (langa bucatarie), infofoliti in plapume, cu veste si sosete de lana si depanam povesti in ritmul tacanitului andrelelor. Mamei ii placea poezia si amintirile. Ale ei sau ale lui Creanga. A stiut intotdeauna sa transforme serile, oricat de reci si intunecoase erau, in imagini de poveste incalzindu-le cu prajituri, sentimente si povesti.
Mi se face dor de un camin adevarat, de seri linistite la gura sobei cu andrelele in mana, de starea aia de liniste si implinire.... Un ideal mult visat... Nevoia de a iubi si a fi iubita neconditionat. Dar privesc imprejur si starea de inutilitate ma copleseste. Inutila. Poate ca ma amagesc cu iluzii, poate ca a venit vremea sa ma trezesc si sa privesc crudul adevar in fata. Nu sunt si nu voi fi niciodata mama. Nu a fost sa fie. Cel putin pana acum...

13 octombrie, 2008

saptamana......


O saptamana plina, incarcata de evenimente dar mai ales de emotii. Luni si marti a fost rutina zilnica si o stare de incordare, de asteptare. Cineva ii "ghicise" in cafea si ii spusese ca data de 10 octobrie va fi o zi speciala, de neuitat si astepta sa vada ce i-a rezervat viata. Marti dupa amiaza un telefon de la o prietena a facut-o sa sa accepte revenirea la vechea ocupatie. In alta formula, in alt mod, dar o revenire. Miercuri dupa amiaza trebuia sa plece intr-un oras invecinat pentru negociere unui nou contract. Dar dimineata s-a hotarat sa isi bea cafeaua cu o prietena. Linistea de dinaintea furtunii. La ora 10 vestile curgeau din toate directiile. Evenimentele s-au aglomerat. Nu mai stia care e buna si care nu. Fiecare "eveniment" avea o latura buna si una mai putin placuta. Ar fi vrut sa se bucure dar zambetul incantat al copilului i-a amintit ca va trebui sa ii explice cat mai putin dureros evenimentele ce vor urma si la care va fi nevoit sa participe iar durerea a sfasiat-o.
Joi a fost o zi de munca fizica: inundatie in casa. Au fost momente cand a multumit cerului pentru ca covoarele si nebunia din casa i-a tinut mintea departe de restul problemelor. Deplasarea pentru semnarea contractului au mai inveselit-o. Ziua de vineri a petrecut-o pe drumuri. Incantarea copilului care mergea pentru prima data la inot i-a dat putere sa mearga mai departe. Dar singura, la volanul masinii, nimic nu i-au oprit gandurile si sentimentele. Nimic nu au mai impiedicat-o sa se intrebe de ce orgoliul e mai presus de suferinta unui copil, de ce pentru a-si satisface orgoliul unii sunt dispusi a umple cu noroi suflete pure, sa murdareasca. Drept raspuns a avut imaginea unui porc care se tavaleste cu multa satisfactie in noroi si isi baga ratul prin gunoi.
Vineri seara cand a ajuns acasa imaginea femeii zambitoare si increzatoare s-a facut tandari. Tumultul sentimentelor: furia, neputinta, dragostea dar mai ales nevoia de a proteja si de a fi protejata au dat pe de laturi. S-a inchis in camera hotarata se le lase sa se manifeste in singuratate eventual cu o foaie si un creion in brate. Dar nu a fost lasata asa ca la toata nebunia s-a mai adaugat si durerea de a-i fi ranit pe cei din jur. Ar fi vrut sa fuga in padure, sa se ascunda, sa planga si sa tipe copacilor toata nedreptatea si toata neputinta, dar a avut musafiri asa ca a trebuit sa reconstituie din tandari imaginea zambitoare si sa o scoata la inaintare.
Sambata dimineata a hotarat sa plece la tara. A sperat ca satul copilariei cu linistea lui ii va linisti sufletul si isi va gasi puterea de a merge mai departe, de a privi durerea din ochii celor dragi constienta ca singurul mod de a o alina e sa zimbeasca si sa iubeasca.
A gasit curtea plina cu rude. Harmalaia treburilor facute la gramada, intepaturile ironice, chiar si micile rautati i-au facut bine. Seara a fost cea plina de surprize pentru ea. Chipul parintilor emotionati, vocea lui tremuranda au facut ca "cererea" dar mai ales promisiunile de dincolo de cuvinte sa sparga zidul ridicat in jurul inimii ei in anii in urma. A simtit ca toate ranile sufletului si-au gasit in sfarsit "tratametul" pentru a fi vindecate.

22 septembrie, 2008

sarbatoare....


E o zi speciala: ziua LUI. Un cadou ar fi prea banal asa ca se gandeste la ceva mai special: o zi de sarbatoare. Dimineata, cand el a plecat, ea a ramas linistita in pat. Cu o zi in urma scosese hainele de toamna si impachetase tot ce amintea de vara asa ca rufe spalate, rufe de calcat si rufe ce urmau sa fie spalate erau imprastiate in toata casa. Nimic nu sugera intentiile ei. Cand usa de la intrare s-a inchis in urma lui, a sarit din pat si a inceput lista cu ce era de cumparat ca sa nu piarda timpul prin piata sau supermarket. Dar ca niciodata el s-a intors de 2 ori inapoi pentru ca si-a uitata cete ceva. Expresia fetei ei trebuia sa treaca de la graba la plistiseala cu o viteza record. In sfarsit a plecat asa ca ea si-a inceput maratonul. Doar 4 ore sa pregateasca casa de sarbatoare si masa festiva. Avea totul in minte dar parca puse pe hartie reuseste sa eficientizeze timpul la maxim. Intre tortul din cuptor, robotul in functie, matura si carpa de praf e cu ochii pe ceas. Multumeste cerului pentru inspiratia de a cumpara acel robot cu ani in urma, intr-o perioada in care gatitul era momentul ei de relaxare de care nu prea se putea bucura.
Cand a sunat telefonul sa ii spuna ca ajunge in juma de ora acasa mai avea doar de aranjat masa. Singura problema aparuta a fost ca tortul nu voia sa se raceasca mai repede asa ca frisca de deasupra s-a cam scurs.... iar de decor nici nu se punea problema. Noroc cu granulele de ciocolata care a salvat "fata" tortului intr-o oarecare masura...
Gata! Priveste in jur si e multumita: buchetele de flori de toamna arata vesele in oalele de lut, fata de masa alba e inveselita de un napron rosu, platoul cu aperitiv ii zambeste sagalnic printre foile de salata, castroanele cu salate aperitiv sunt aliniate ca soldateii pe masa, muzica in surdina se completeaza de minune cu lumanarile aprinse imprastiate vesele prin casa. Si mai are timp sa zaboveasca si in fata oglinzii cu luciul de buze si rimelul in mana.
Soneria interfonului o trezeste din visare. Are emotii: ii va placea sau se va alege cu aceleasi remarci sarcastice ca in vremea casatoriei ei? Spune un "Doamne ajuta" in gand si deschide usa cu un zambet larg pe fata.
Ii atrage atentia chipul copilului care priveste mirat in jur. Lipsa lui de cuvinte e mai magulitoare decat orice altceva. Expresia ochilor lui ii aduce lacrimi de bucurie in ochi. Nici un compliment de pe fata pamantului nu ar putea egala acea privire sau imbratisarea ce a urmat. Ea sporovaieste vesel pentru a masca gama de emotii ce ii invadeaza sufletul. Apoi priveste spre EL. E mut de uimire. Se aseza cu grija la masa. Nu spune nimic ci doar o priveste in ochi. E suficient. Cu teama indrazneste sa strice aranjamentele de pe masa si sa manance. Nu e convinsa ca a simtit gustul mancarii. Era doar coplesit de emotie. Tortul cu cele 2 lumanari aprinse cu cifrele noii lui varste i-a readus cuvintele pe buze. A invitat-o la dans. Cu ea si cu copilul in brate nu a mai putut opri lacrimile de bucurie ce i-au inundat fata.
Mai tarziu, cu casa plina de rudele lui a fost randul ei sa isi inghita lacrimile. Atmosfera de familie, bucuria de pe chipul parintilor lui, cuvintele de lauda si incurajarile au coplesit-o. A vrut sa ii faca o zi speciala, se astepta sa fie incantat dar faptul ca a fost coplesit a facut sa darame si ultimile farame de indoiala din sufletul ei.
Cu capul pe perna inca ii rasuna in urechi "concluzia" copilului dupa plecarea musafirilor:
- Ce bine e cu familia!

29 iulie, 2008

intrebari....


Cuvintele ce trec pe langa urechile ei o duc in trecut... O stare de durere si furie muta o copleseste.
De un an de zile incerca sa isi convinga sotul ca relatia lor nu mai functioneaza, ca ea nu mai poate si daca el nu face ceva sa se schimbe atmosfera din casa ea pleaca. Cuvinte in zadar. Incercarile ei de a-si salva casnicia se loveau de un zid alb si gol intorcandu-se spre ea ca insulte si acuzatii. Macar daca erau intemeiate...
A venit si ziua cand cuvinte lui nu au mai lovit-o. Il privea muta si se gandea daca e vorba despre ea sau el vorbeste cu un personaj imaginar. Intr-un tarziu, cand el s-a oprit, ea a reusit sa intrebe:
- Si daca sunt atat de... necorespunzatoare idealurilor si aspiratiilor tale de ce mai suntem impreuna?
Raspunsul lui a fost zgomotul usii izbite ce a estompat o injuratura. I-au trebuit minute bune sa isi revina din starea de amorteala ce o cuprinsese si sa se intrebe daca asta e tot ce a ramas din anii de casnicie, din idealurile, planurile si sperantele ei... Nu o mai dureau cuvintele lui iar amaraciunea si dezgustul ce il simtea au facut-o sa isi puna o groaza de intrebari si sa caute raspunsuri.
- Ce sunt eu pentru el?
- De ce m-am maritat?
- De ce m-a cerut de nevasta?
- Ce va fi de acum incolo?
- Cine sunt eu de fapt?
In lunile care au urmat si-a dat seama ca acea cearta a fost doar inceputul, si fiecare noua cearta adancea prapastia dintre ei si implicit ranile sufletului.
Intr-o seara cand era daramata, cand simtea ca problemele o vor coplesi a gasit puterea sa ii propuna divortul. Si-a cautat cuvintele cele mai potrivite, argumentele cele mai sigure pentru a nu rani si a asteptat raspunsul lui. Usurinta cu care a acceptat precum si comentariu lui sarcastic i-au sfasiat sufletul. Chiar si dupa ce a venit hotararea judecatoreasca a tot sperat ca barbatul care a condus-o in fata altarului va lupta pentru casnicia lor, pentru visele si sperantele lor, pentru ea...
Au trecut doi ani de atunci... Doi ani in care a incercat sa uite tot si sa ia viata de la capat. A ramas prietena cu fostul sot, a incercat sa isi ascunda ranile si dezamagirile si sa pastreze acel sentiment de prietenie care i-a unit pentru ca in definitiv au mers impreuna o vreme pe drumul vietii si au avut momente frumoase unul langa celalat.
Dar povestea ce o aude seamana atat de mult cu povestea sa si durerea din ochii povestitorului e atat de vie...
Ii admira peseverenta, hotararea si incapatanarea de a afisa o fericire conjugala care nu exista, de a spera ca intr-o zi partenerul de viata va oferi familiei un minim de timp si de atentie, de a spera la o stare de multumire macar daca fericirea e o iluzie... Si ii intelege dezamagirea si durerea. Durerea de a iubi fara a fi iubit. Durerea de a constata ca afectiunea si iubirea sa nu au nici o valoare in balanta cu bunurile materiale... Durerea de a constata ca inca iubeste in ciuda dezamagirilor si a ranilor sufletesti... Si ii intelege si zbuciumul inerent nevoii de a lua o decizie. Decizia de face ceva pentru sine, pentru viata sa. Dar cel mai mult ii admira curajul de a spune ce simte, curajul de a da glas durerii, dezamagirii si indoielii. Si acel curaj o face sa puna in cuvinte tot ce a ascuns in ultimii ani pe tema asta. Si lacrimile varsate impreuna ii usureaza sufletul si simte cum ranchiuna si incrancenarea o paraseste. Si parca vremea e mai frumoasa si viata plina de promisiuni.
Se simte usoara ca un fulg pregatita sa isi asume riscul unei vieti fericite...

24 iulie, 2008

vreme, vremuri....


Ploua asezat.
Aseara au speriat-o cateva tunete. Cred ca erau mau mult "traznete" cum le spunea bunica.
O ploaie asezata de toamna in mijlocul verii, intrerupta din cand in cand de zambetele soarelui printre nori...
Ploile sfantului Ilie...
Un drum la tara si amintirile copilariei dau navala. O nostalgie ciudata dupa curtea plina de "glod", mirosul copacilor uzi si a pamantului rascolit de ploaie...
Fetita de demult care se bucura de "raurile" de apa de ploaie calda de pe drum calca acum atenta sa nu-si murdareasca papucii. Zgomotele serii o rascolesc: animalele ce vin spre casa, focul troznind, mirosul de lemne arse si mamaliguta, joaca copiilor...
Isi da seama ca duce dorul bucuriilor simple si a entuziasmului ce numai la tara il mai regasesti.
I se face dor de vacantele la tara, de vremurile cand rupta de oboseala de la camp nu stia cum sa se spele mai repede si sa se imbrace pentru a merge "dupa vaci", de harjoana din izlaz unde, in asteptarea ciredei de vaci "matusile" priveau entuziasmate sau invidioase joaca copiilor, de diminetile de duminica cand motaind si maraind era imbracata "frumos" si dusa la biserica, de rasarituri limpezi si apusuri fabuloase...
Se gandeste cu nostalgie la vacantele copilariei desprinse parca din "la medeleni" si se gandeste cu regret la vacantele de astazi in care jocurile in aer liber inlocuite de monitorul calculatorului, cand camaderia de alta data este inlocuita de messenger si mouse si cum fiorii unui prins de mana sunt inlocuiti de un "intimate" intr-un joc virtual....
Si intrebarea din versurile lui Eminescu e mai reala ca oricand:
"... unde esti copilarie cu padurea ta cu tot?..."

19 iulie, 2008

constientizare....


De cele mai multe ori nu vedem oamenii pe care ii privim. Ori vedem doar chipul ori, in cel mai fericit caz asociam chipului o stare: prietenie, amicitie, colegialitate, etc... Dar rareori ii vedem pe cei de langa noi asa cum sunt ei: un tot ce include atat omul cat si actiunile sale. Prietena cea mai buna nu poate fi decat prietena cea mai buna, uitam ca e si mama si sotie si colega cuiva si vecina altcuiva si fiica cuiva... Poate din acest motiv apar nemultumirile, certurile, invidia chiar si gelozia... Pentru ca barbatul de langa noi e si colegul cuiva si amicul altcuiva... Uitam ca personalitatile noastra sunt atat de complexe si ca in fiecare ocazie ne folosim o imagine. Imaginea a ceea ce vor ceilalti sa vada...
Sau poate ca nu uitam ci doar nu ne acceptam pe noi ca fiind persoane complexe si atunci nu putem accepta asta nici la ceilalti. Poate ca uitam ca am fost educati sa stim sa ne purtam in "sociatate" si asta inseamna o multitudine de "masti" aplicate pentru fiecare ocazie. Exista coduri de comportament in masina, in restaurant, la scoala, la servici, la o petrecere.... De fapt exista carti care ne invata sa ne confectionam masti. Sa ne lasam pe noi acasa si sa ne punem o masca cand iesim, Si printre atatea masti uneori ne pierdem. Uitam sa mai fim noi pentru ca avem reguli de comportament pana si in dormitor. Oare exista si un cod de comportament si ... in baie? Sa invatam sa purtam o masca si cand suntem singuri? Dar avand atatea masti cred ca ne e atat de teama sa ne privim fata in oglinda incat daca nu gasim una adecvata improvizam una sa fim siguri ca nu ne vom vedea din greseala in oglinda.
Si atunci nu e normal ca paturile spitalelor de boli mintale sunt pline? Nu e normal sa apara intrebarea:"daca eu m-am straduit atat sa respect codurile si tiparele de ce nu sunt fericita?" Intai dam vina pe parinti, pentru ca nu ne-au inteles si nu ne-au imdrumat pasii spre fericire, apoi pe scoala, apoi pe cel pe care l-am ales sa fie langa noi si mai tarziu pe copii pentru ca nu ne "inteleg". Unii uita ca au fost copii si ca tot ce au condamnat atunci aplica acum. Dar rareori cautam raspunsurile in noi, rareori recunoastem ca ne-a fost atat de teama ca vom fi respinsi de ceilalti incat ne-am negat pe noi. Rareori acceptam ca ne-a fost mai usor sa folosim masti decat sa fim noi insine... Chiar si cand acceptam asta, chiar si cand recunoastem tot mai sunt momente cand folosim mastile, cand preferam confortul tiparelor si a mastilor in locul originalitatii.
Uneori obosim sa fim noi insine, obosim sa ne luptam cu "gura lumii", cu barfele si comentariile de pe la colturi, obosim sa vedem privirile acuzatoare din jur. Chiar daca suntem constienti ca nu ne acuza pe noi pentru ca am iesit din tipare ci pe ei insine ca nu au avut indrazneala asta. Chiar si atunci cand recunoastem respectul si admiratia pentru puterea de a fi noi insine in spatele cuvintelor rautacioase si a remarcilor acide tot ne ranesc cuvintele...

15 iulie, 2008

o noua zi.....


De pe la 10 nu mai avea stare. Nu putea sta locului. Ceva nu era in regula si nu stia ce. Si-a amintit de factura neplatita la curent. S-a gandit ca daca o plateste starea o va parasi. Dar s-a intensificat si a aparut si acea durere chinuitoare de cap. Durere cu care i s-a recomandat sa se obisnuiasca dar nu a reusit nici dupa 10 ani. Apare din senin dimineata si dispare abia a doua zi dimineata. Nici un medicament, nici un remediu nu o face sa mai cedeze. Resemnata a inceput cu curatenia in magazin. Se uita din 5 in 5 min la ceas in asteptarea "pauzei de pranz". Isi programase sa dea cu var colorat una din camerele apartamentului. Nici munca fizica, nici satisfactia rezultatului nu i-au schimbat dispozitia. Intoarsa la magazin si-a tot gasit de lucru. In sfarsit ora 20. Pleca spre casa cu gandul la un dus fierbinte si apoi va mai vedea ce mai are de facut. A pregatit o salata in viteza, trece la spalat vasele cu gandul la dusul fierbinte si relaxant. "clantz". Sunetul centralei intrate pe avarie ii intrerupe visarea. Dupa trei incercari de a o reporni isi aminteste ca a "uitat" si de factura la gaze... Si nu s-ar fi intamplat nimic daca "vecina" nu ar fi trecut pe la gaze pentru proiectul ei de alimentare, disperata ca daca ea se muta nu va mai avea cum sa se branseze la conducta de gaz.
Se aseaza in leagan si incearca sa isi faca ordine in ganduri. Furia e singurul sentiment care il are. A mai simtit o singura data starea asta... Demult, acum 2 ani si ceva. Si e legata de acelasi motiv. De fiecare data a mai dat o sansa. Inca o sansa si de fiecare data a fost lovita si mai tare a doua oara. Incearca sa se calmeze si sa vada ce are de facut. Decizia a venit simplu si firesc. Mutarea de care se pregatea si care credea ca o va face lin si incet va fi in noaptea asta. Cum mai toate sunt impachetate, greul va fi caratul.
Isi aminteste de o replica a vecinei din iarna: "Cum poti rade cand ai atatea probleme?" si zambeste usor trist, usor amuzata. Se apuca de impachetat bucataria razand si facand poante. Toata curtea rasuna de rasul ei. Ca intotdeuna priveste provocarile vietii cu zambetul pe buze curioasa sa vada ce o mai fi. Dupa cateva drumuri o dor bratele de la carat dar e multumita. Apartamentul e vesel, lucrurile sunt in cutii, draperii sunt atarnate in cuie la geamuri, cada e plina cu apa si spume iar ea se simte iarasi tanara si nerabdatoare sa vada ce ii mai rezerva viata.
Cineva, mai demult, ii spunea ca suntem ca niste copii, ca sa putem primi o minge mai mare si mai frumoasa trebuie sa ii dam drumul la cea veche pe care o avem deja in brate.

08 iulie, 2008

ipocrizie...


De ceva vreme am o probleme cu acest cuvant. Sau poate cu atitudinea definita de el. Si cand spun "problema" ma refer la faptul ca ma tot lovesc de aceasta stare. Daca caut in dictionarul limbii romane, definitia sa este de "falsitate".
Pentru mine, persoane ipocrite sunt acele persoane care una gandesc si alta spun sau fac. Cred ca tot ipocrizie se poate numi si atitudinea unora atunci cand pun imaginea lor sociala mai presus de sentimentele sale sau a celor dragi. La urma urmei tot ipocrizie e si "imaginea sociala". Pentru ca atunci cand iti creezi o imagine inseamna sa afisezi ceva ce vrei sa se vada sau ce vrei sa fie apreciat. Atunci cand te stradui sa "afisezi" ceva de multe ori acea "imagine" nu corespunde cu ce esti ci cu ce ai vrea sa fii. Si asta o spun din proprie experienta. Ani de zile am fost ipocrita. Si nu doar cu ceilalti ci si cu mine insami. Ma uitam in oglinda si vedeam doar ce vad altii sau ce voiam sa vada altii. Nu eram in stare sa vad ce sunt sau poate nu voiam sa ma vad asa cum sunt. Mi-a fost foarte greu sa ridic acel val aflat intre mine si oglinda. Mi-a fost foarte greu sa invat sa ma cunosc. Partea frumoasa e ca atunci cand valul s-a ridicat nu m-a mai afectat parerea lumii. Tot ce se spune despre mine nu ma mai atinge pentru ca eu stiu ce sunt. Poate ca atunci cand am constientizat asta am invatat si sa recunosc "valul" si la ceilalti. Ii compatimesc pe cei la care "valul" exista dar nu le gasesc nici o scuza celor care stiu ce sunt si incearca sa impuna o cu totul alta imagine lumii. Ii compatimesc pentru ca adevarul iese intotdeauna la iveala mai devreme sau mai tarziu si nu le va fi tocmai bine atunci. Le banuiesc durerea si neputinta de a ... infrunta lumea in acele momente. Si nu doresc nimanui sa simta asta. Uneori ma gandesc ca mie mi-a fost usor sa fiu ceea ce sunt si sa ridic din umeri "da. si?" pentru ca de mica m-am ales cu comentarii si "etichete" nu tocmai binevoitoare si am invatat de la o varsta frageda sa sfidez. Dar cum se simt cei pentru care parerea lumii si "aprobarea publica" a fost mangaierea zilnica a orgoliului in momentul cand va intalni doar priviri si zambete ironice? Cat de striviti se vor simti?
Viata este atat de frumoasa chiar si in momentele mai dureroase daca stim sa o privim prin ochii copilului din noi, daca stim sa zambim si sa ne bucuram de provocarile ei. Dar pana invatam asta fiecare atingere a ei ne doare...

03 iulie, 2008

mutare...


De multa vreme facea planuri de mutare... Acum chiar trebuie sa se mute. Incepe sa sorteze lucrurile prin casa dar isi aminteste de unele cutii sigilate si depozitate in pod. Asa ca voiniceste urca in pod hotarata sa termine cat mai repede de impachetat. Adica in cat mai putine zile. Si asa, scotocind prin cutii descopera rochia de mireasa bine impachetata intr-o cutie. Coplesita de amintiri coboara cu cutia in brate si scoate rochia. Sub rochie descopera diadema purtata in ziua nuntii. O pune neglijent intre carliontii ce ii impodobeste fruntea si trece mai departe la albumul cu fotografii de la nunta. Priveste fotografiile in timp ce din curte se aude joaca baietilor cu catelul. Ii aude alergand si intrand in plina viteza pe usa dinspre terasa iar apoi liniste. Ridica ochii din fotografii si ii vede privind-o. O pereche de ochi mari si albastri de numai patru anisori insotiti de o gurita deschisa si inca o pereche de noua anisori zambitori. Ca raspuns la privirea ei curioasa baietii exclama in cor:
-Parca esti o zana.... In vocea piticului distinge surpriza iar in cealalata amuzamentul. Se ridica si se indreapta spre oglinda sa vada ce seamana cu o zana..... Rochia alba din in, lunga si dreapta, picioarele goale, parul carliontat, cercei cu strasuri si diadema scanteinde completeaza imaginea ei. Baietii o privesc in continuare fara cuvinte.
- Sa inteleg ca panzele de paianjen adunate in par de prin pod v-au facut sa spuneti ca seman cu o zana....... le spune razand in timp ce se intoarce de la oglinda.
Rasul lor cristalin si latratul cainelui au spart vraja momentului si toti s-au intors la activitatile lor. Doar ea a ramas cu gandul la imaginea ei din oglinda si la basmele cu zane. Povestile despre noaptea de sanzaiene, despre dansul ielelor, despre farmece si blesteme auzite in timp, ii lumineaza fata. Poate ca intr-o alta viata a fost vrajitoare. Poate ca intr-o alta viata a stiut sa lege si sa dezlege de blesteme.... Poate ca daca isi doreste asta suficient de mult isi poate reaminti de acele vremuri in care globul de cristal era un ajutor de nadejde iar animalele ii erau aliate. Poate ca astfel ar putea indeparta rautatea din jurul ei. Dar poate ca nu trebuie indepartata. Poate ca tot ce i se intampla este pentru ca trebuie sa devina o ZANA. O zana buna pentru cei cu ganduri bune carora sa le ocroteasca visele si o zana rea pentru cosmarurile celor cu gandurile murdarite de rautate si ipocrizie.
Ramasa sigura isi priveste casa. Fiecare cui stie cand si de ce a fost batut. Isi plimba palmele pe pereti, pe stalpi, pe usi in toata casa. Palmele ei care stiu sa aline dureri in timpul sedintelor de masaj incearca sa aline durerea casei. Incearca sa isi ia adio de la acel loc in care a sperat ca va fi fericita. Si atunci isi da seama ca va lasa imprimat in peretii casei sale toate deziluziile ei, toata durerea ultimilor ani si toata amaraciunea....
Gandul zboara la un alt loc pierdut in conditii asemanatoare. Un apartament. O locatie careia i-a dat stralucire o perioada. Un loc in care se ducea cu drag dimineata si se intorcea linistita seara. Un loc reamenajat in culori calde intr-o perioada in care avea nevoie de caldura in viata sa. A plecat linistita de acolo. L-a lasat in manile unei femei sufletiste. A privit-o in ochi si i-a explicat toate planurile si visele sale. I l-a incredintat cu toata dragostea sufletului sau ranit. Si totusi acum e iar la vanzare. Aceeasi poveste. Aceleasi dureri repetate...
Acum pleaca iarasi lasand TOTUL in urma.
Se muta intr-un nou loc, intr-o noua viata cu multa bucurie si cu multe sperante.

25 iunie, 2008

dureri........


De cate va zile nu se simtea in apele ei asa ca in dupa amiaza aia a luat decizi de a merge la doctor. O plimbare in orasul studentiei ii va face bine. Iar psiholoaga e o femeie minunata si foarte speciala. Deci numai de castigat.
Cand a aparut decizia, a inghetat-o: internare. Spitalul e frumos. Multa verdeata, cladirile din vechiul castel cam neingrijite sunt fascinante in felul lor dar e totusi o internare. Pe drum inapoi a inceput sa cantareasca avantajele si dezavantajele: pana la urma va fi o aventura frumoasa. Asa ca dimineata, cu bagajul facut, cu actele in mana si cu un zambet larg pe fata se prezinta pentru internare. Pavilionul e frumos, rezerva curata, spatiu de petrecut timpul e destul de bine dotat. O mini vacanta in pijamale.
O surprinde faptul ca priveste din nou totul ca pe o aventura, ca pe o experienta din care mai poate invata ceva. Nu a mai facut asta de mult. Si o bucura tare sentimentul. Starea de "pusa pe sotii", "ghidusia" s-a intors. O primeste cu sufletul deschis si zambetul pe buze.
Dar se pare ca a avut mai mult decat dreptate cand a spus ca are ceva de invatat. Dupa primele ore in care a privit doar "cadrul" a inceput sa vada si "personajele". A devenit atenta. La inceput descopera "afectivitatea" sau mai exact lipsa ei. Incepe sa vada diferitele aspecte ale lipsei acesteia. Ravagiile sunt imense. Durerile bine ascunse rabufenesc la un moment dat cu o furie greu de imaginat.
Ii place inocenta si puritatea ce o gaseste in privirile celor din jur dar ar prefera sa nu vada spaima si durerea langa ea. Sufletele curate, pure, inocente sunt murdarite de etichetele puse de societate. Poate ca fericirea nu consta in imaginea lumii despre tine ci doar in universul creat de sufletul si mintea ta.
Sau poate ca pentru unii le e mai bine refugiati in universul mintii lor, departe de rautatile si mizeriile vietii de zi cu zi....

16 iunie, 2008

decizii.....


Sta la fereastra si priveste luna... Spera ca lumina ei diafana sa ii filtreze gandurile si sentimentele... Un zambet amar ii flutura pe buze. In unele desene animate apare o secventa in care personajul principal alergand, ajunge la o prapastie si are de ales: e prins de personajul negativ sau isi asuma riscul si sare. De ce risc? Pentru ca poate cadea sau poate ajunge pe pajistea frumoasa de dincolo de prapastie. Aceeasi secventa a regasit-o in Matrix dar mai cenusie: nu e vorba de pajisti frumoase ci de cladiri. I-ar place sa fie ca in Matrix: doar un program in care sa invete sariturile. Dar se simte ca in desenul animat. Ce decizie sa ia? Sa se balacareasca in continuare in mocirla intretinuta de barfe, rautate si invidie? Sa isi asume riscul deciziei si sa ..... se arunce cu capul inainte intr-o ...chestie de care oricum e acuzata de ani de zile? O relatie in care se presupune ca a intrat de mult. Isi pune uneori intrebarea daca nu cumva e chiar atat de PROASTA sa nu vada ce vede toata lumea din jur. Sau poate ca e considerata ipocrita ca ani de zile a incercat sa salveze o casnicie care ...... se pare ca e invinuita acum ca o destrama? A jurat candva demult ca "gura lumii" nu o va mai afecta dar se pare ca o afecteaza atunci cand barfele si rautatile fac rau unui copil. Atitudinea ei caracteristica ar fi sa spuna "Da, asta e, care e problema voastra?". De regula ar gandi ca nu are rost sa nege ca oricum nu ar fi crezuta asa ca "ASTA E". Dar isi aminteste de privirea inocenta a copilului si se se intreaba daca va putea suporta reprosurile si invinuirile lui mai tarziu.
Nu crede ca isi va asuma riscul sariturii... nu pentru ca ar cadea. Ci pentru ca ii plac provocarile. Iar provocare nu e dincolo de prapastie unde e liniste, iubire si afectiune. Ci aici. Provocarea e aceeasi din ultimii ani. Sa nu se lase doborata de barfe, de rautati spuse pe la colturi si acuzatii gratuite. Pentru ea provocare e sa zambeasca in timp ce incaseaza sfichiurile sortii si sa intrebe "mai e?". Pentru ea provocare e sa isi testeze propriile limite, sa vada cat poate indura, sa vada cat pot rezistra si ceilalti. Pentru ca orice barfa starnita susotind pe sub batiste sau stand la o "sueta" isi va pierde farmecul si picanteria intr-un timp relativ scurt dar ea va fi acolo, aceeasi, zambind... Are forta sa ierte si sa mearga mai departe. Are forta de a iubi chiar si pe cei care i-au vrut raul pentru ca e convinsa ca atitudinea si actiunile lor o intaresc si o fac mai buna. Dar are forta ca peste timp sa priveasca in ochii celui care a lovit-o si sa intrebe "de ce?". Si iar se gandeste la desenul animat unde, atunci cand personajul pozitiv se intoarce sa dea piept cu cel negativ, un alt personaj trece in viteza si il arunca pe malul celalt al prapastiei.....

amintiri....


O dimineata de duminica. Stand pe scarile din fata casei, cu o ceasca de cafea in causul palmelor, priveste la joaca copilului cu catelul sub razele blande ale soarelui. In numai cateva saptamani s-a obisnuit cu prezenta copilului in viata ei. Se gandeste la mama copilului. Ar trebui sa fie o femeie fericita. Un copil extraordinar de sensibil si intuitiv, capabil de multa afectiune, un post linistit fara prea multe complicatii si pe cale sa isi realizeze visul de o viata: facultatea. Ii admira curajul si perseverenta. Ii admira puterea de munca si puterea de a-si realiza visele. A fost de acord sa aiba grija de copil pentru ca mama lui e in sesiune, pentru ca prezenta copilului e relaxanta si motivanta si pentru ca tatal copilui a ajutat-o foarte mult. Se gandeste cat de ciudat e cum conceptul de prietenie dispare pentru unii atunci cand acest sentiment e asociat cu persoane de sex diferit. Privind copilul amintirile ii dau navala. Se gandeste la o alta duminica dintr-o primavara cu 8 ani in urma. Era la tara. Iesirea la morminte.....
Fusese avertizata sa nu faca nici o sotie si se straduia. Venise imbracata in rochie, machiata foarte discret si cu cea mai buna prietena. Un licar sagalnic se vedea in privirile lor dar isi dadeau silinta sa se comporte conform regulilor. Pana s-au vazut cu prajituri in maini... Erau moi si cu o frisca pufoasa si nu s-au indurat nici una sa le lase pe mai tarziu. Asa ca, cu mainile pline de prajituri, murdare de frisca pe la gura si pe obraji s-au vazut nevoite sa participe la o "vesnica pomenire". Se uitau una la alta si se straduiau sa nu rada. Si nu au ras. Ele nu. Dar toti din jur da.
Asa l-a cunoscut pe el: PRIETENUL. Razand si cu obrajii murdari de frisca. Apoi i-a cunoscut sotia si gagalicea de doar un anisor. Timpul a trecut si anul urmator la "morminte" ea si-a dus "prietenul". Apoi a urmat nunta ei cand el i-a fost alaturi. Prietenia s-a legat simplu si firesc cu ea, cu sotul ei, cu familia ei. Momentele fericite din viata lor precum si cele urate le-au discutat si analizat impreuna. Creditul pentru apartamentul lui, deschiderea unui nou magazin al ei, dorinta ei de a ramane insarcinata....
Apoi au inceput problemele ei: firma, divortul, caderea nervoasa.... Pe umarul lui a plans, lui i-a cerut ajutorul si sub privirea lui prieteneasca si-a revenit si a luat-o de la capat....
Se gandeste cu drag la tot ce a facut el pentru ea si cat de putin a facut ea pentru el. Asa ca propunerea de a supraveghea copilul cand iese de la scoala a primit-o cu drag incercad sa intoarca macar o farama din cat a primit ea....
Cainele se opreste din joaca si alearga latrand la poarta. Mama ei a venit in vizita cu capsuni. Zambeste. Nu a vazut-o de mult si azi pare chiar linistita. Se gandeste ca demult tare nu a mai stat de vorba cu mama ei fara sa auda nici un repros, nici o insinuare.... la o ceasca de cafea mama ei o pune la curent cu ultimile "noutati" din familie. Asculta zimbind atenta si la copilul ce se joaca in curte. Apoi ceva din vorbele mamei o face atenta. Mama ii povesteste despre colegele ei care au devenit brusc interesate de viata fetei. Atenta la cuvintele mamei e surprinsa de semnalul de alarma care il simte. Cand intelege ce se intampla o copleseste un val de greata. O greata fizica provocata de ipocrizia si rautatea umana. Ca intotdeauna cand se loveste de aceste sentimente se intreaba cat va mai putea suporta nevoia unora de a cauta mizerii in spatele gesturilor de prietenie si bunatate.Se intreaba a mia oara cata rautate si mizerie poate exista in sufletele unora daca atribuie fiecarui gest de bunatate o gramada de intentii ascunse, mizere? Nevoia de a riposta isi cauta loc in sufletul ei. Acea nevoie umana de da cu aceeasi moneda cu care primesti..... Dar rasul copilului din curte ii aminteste de iubire, de capacitatea ei de a iubi si de a darui, de faptul ca e foarte usor sa lovesti dar mult mai frumos e sa zambesti si daruiesti afectiune, tandrete, duiosie chiar si celor care te lovesc si mai ales celor care lovesc sub centura. Vorbele bunicului sunt mai adevarate ca oricand: "doar cei ce nu pot iubi fac rau iar pe cei ce fac rau ii doare cel mai tare IUBIREA"

05 iunie, 2008

familie....


O dimineata de vara... Rochia rosie o face sa se simta mai femeie ca oricand. Dar asta nu e valabil si pentru intalnirea de dimineata. Un nou control de la finanate. In ultima vreme e asaltata de astea. Se simte epuizata de hartii, declaratii, depuneri, verificare si control. Vestea proasta a primit-o cu zambetul pe buze. O noua amenda. De ceva luni incoace reactioneaza cu intarziere le vestile proaste. Are nevoie de cateva ore sa le asimileze. Amenajarea unei activitati noi, dragi sufletului ei, i se pare cea mai buna metoda sa treaca si peste ziua asta. Asa ca isi reorganizeaza intreaga zi. Baietelul de numai 9 ani ii schimba complet starea de spirit. Ii place atitudinea lui de "barbat" protector si grijuliu. Toata ziua au stat de vorba. Discutiile au variat de la desene animate pana la viitor. Ii place aerul lui serios si matur. Nu mai simte dorul de un copil al ei ci doar se bucura de atentia primita. Cirese culese doar pentru ea, un totporas ratacit intr-un colt de gradina isi face loc la presat in geanta ei. Micile atentii o induioseaza pana la lacrimi. Timpul parca se dilata. Apoi o pauza in program. Da cu matura si se gandeste sa se apuce de gatit dar vocea pustiului o surprinde iarasi:
- Treci si te odihneste. E un ordin.
Vocea lui serioasa si tonul ce se vrea autoritar o face sa planga. Isi aude vocea calda tremurand de lacrimi raspunzandu-i serioasa:
- Imediat. Nu pot ignora un asemenea ordin.
Se aseaza in pat si manutele lui ii aseaza perna sub cap apoi se aseaza linistit langa ea. Cu copilul in brate, ascultand muzica, se gandeaste ca nimic, dar absolut nimic nu poate egala asemenea momente. Ca nici un cont bancar, nici o situatie sociala si nici un lucru din lume nu poate egala un asemenea moment....

03 iunie, 2008

mesaje de dincolo......


I se intampla des sa ajunga in locuri in care nu am mai fost si sa i se para familiare. Cand era mica i se spunea ca are o imaginatie bogata si ca minte. Adolescenta find a trebuit sa invete sa argumenteze fiecare remarca pentru a nu mai fi acuzata ca minte. Si doar in intimitatea camerei sale sa isi dadea voie sa zburde cu mintea prin locuri in care a mai fost candva... La finalul liceului a dat peste ceva carti despre "mosii din munti" si despre puterea mintii... Pierduta in problemele zilnice si a vietii in doi a uitat despre darul ei de a "citi" in cafea, de a intelege limbajul cartilor si de a anticipa unele evenimente. In momentul in care viata ei era pe cale sa se prabuseasca a "simtit" ca ea e mai mult decat imaginea creata despre ea. Si a inceput sa se joace. Sa isi testeze puterea palmelor, a mintii si a imaginatiei. La inceput ii era teama. Teama de a nu fi acuzata ca minte, teama ca povestile ei create pe diverse teme sunt doar fantezii. Ideea de a pune povestile pe hartie pentru ca le simtea frumoase si pareau bune de citit seara la culcare copiilor i-a adus noi surprize. Locuri pe care le credea create de catre mintea si imaginatia ei le-a descoperit in plimbarile ei lungi.... castelele din imaginatia ei si-au gasit nume in locuri istorice. Povestile create de catre imaginatia ei si-au gasit confirmari in pietre funerare si atestate vechi.... Si parca totul a capatat dimensiuni noi. Si-a dat seama ca are nevoie de "instrumente" cu care sa poate explora spatiul imaginatiei. A inceput sa citeasca despre tot ce inseamna in denumirea ei "o lume energetica". Si a descoperit o lume de "visatori" a caror povesti se potriveau in linii mari. A descoperit ca ceea ce numea "intuitie" si pe care de multe ori o ignora este cel mai mare aliat al ei. A invatat sa simta inainte de a analiza si sa intuiasca inainte de a aduce argumente logice. Acum nu ii mai era teama de "acuzatii" si etichete. Era deja etichetata si in umbra vizitelor la psiholog isi putea permite sa exploreze universuri noi in care cele 5 simturi invatate la biologie sunt destul de limitate. Si-a dat seama ca micul ei univers material poate fi mult mai frumos daca EA vede dincolo de vizibil.... Si e convinsa ca fericirea e doar o stare si nu depinde de ce are sau de ce incearca sa dovedeasca ca este....

27 mai, 2008

perle si rubine.....


Un drum planificat in fuga.
In ultima secunda au aparut oportunitatile de plecare. Fusese o zi ciudata. Nu dormise cu o seara in urma, problemele din timpul zilei o cam daramase si totusi la ora 14 cand a sunat telefonul nu a avut nici o ezitare. Imbracata in roz si rosu, cu bani imprumutati si cu o stare ciudata de amorteala a plecat. Ii era dor de un drum in tara. Ii era dor de soseaua lata si zgomotele traficului. In cateva minute, cu ochii la drum ascultand muzica s-a relaxat pe scaunul din dreapta. Propunerea de ocol a primit-o cu bucurie. Era curioasa sa vada oraselul dintre dealuri. Simtea nevoia de "altceva" si banuia ca linistea dintre dealuri ii va acoperi acea nevoie.
Dar ce a gasit dincolo de sosea a luat-o prin surprindere.
Nu era pregatatita de frumusetea dealurilor, de mireasma padurii de salcam si de linistea acelui orasel ascuns intre dealuri. Ar fi vrut ca timpul sa se opreasca si sa ramana suspendata intre cerul senin cu nori pufosi si verdele dealurilor imbatate de mirosul de salcam. A lasat geamul masinii jos si cu coatele pe geam se bucura de aroma proaspata padurii.
Ajunsa la destinatie a intampinat-o o pereche de ochelari in spatele carora staruia privirea curioasa si patrunzatoare a unor ochi mari. Candoarea, ce numai la 7 ani o poate afisa o privire, a topit-o. Dar de data asta nu mai era acea durere ce o simtea de ani de zile in preajma copiilor. Durere unei femei care nu are copii. De data asta durerea a disparut lasand-o sa se bucure de toata gama de sentimente din prajama unui copil: tandrete, duiosie, bucurie si iubire.
Casuta de pe deal, aflata la poalele padurii e mai mult decat se astepta. Caldura ce a simtit-o inca de la intrare si lumina filtrata de padure si perdelele vaporoase au facut-o sa simta o stare ciudata de ..."acasa". Doamna ce trabaluia prin bucatarie sporavaind lejer, copilul ce cerea atentie, mirosul mancarii, mirosul padurii si linistea dupa-amiezii au completat tabloul unui camin linistit. Un camin in care exista neintelegeri, exista lipsuri, nimic nu e perfect dar domina armonia si linistea sufleteasca. Un camin in care fiecare se simte apreciat, iubit si inteles. Un camin in care nici unuia nu ii e teama sa fie el insusi.
La plecare, a simtit ca ia cu ea, ascuns bine in suflet o farama din acea stare, ca tabloul zugravit in culori luminoase va ramane pentru o vreme in imaginea sa ca o imagine de poveste.
Drumul pana la destinatie a continuat linistit umbrit doar de nostalgia dealurilor si linistea padurii. Zgomotele familiare ale orasului au facut-o sa uite de oboseala.
Intalnirea cu perlele o nelinistea. Era ceva care ii scapa in cadrul intalnirii. Modul cum s-a stabilit contactul, intalnirea si drumul nu a fost unul uzual. Doar ca nelinistea nu o speria ci ii dadea o stare de nerabdare. A gresit drumul si a fost nevoita sa absoarba energia orasului cu luminile si zgomotul sau.
In sfarsit degetele se bucura de atingerea perlelor. Le simte parca ar fi vii, parca sunt luminoase si ea se bucura de lumina lor. Gandul o duce la delfini. Textura perlelor o fac sa se gandeasca la ocean si la jocul delfinilor un urma ambarcatiunilor.
Si totusi mai e ceva. Colectia de bijuterii o atragea ca un magnet. Nu i-au placut niciodata bijuteriile dar astea o atrageau in mod special. Pietrele. Bijuteriile aveau pietre. Ii placea sa simta bijuteria in causul palmei. Un inel cu piatra verde in forma de lacrima isi gasi drum spre palma ei. "Pune-l pe deget sa il simti" Gestul a venit ca raspuns la comanda vocala. Venea perfect pe inelarul mainii stangi. Totul in jurul ei a inceput sa se invarta. O stare de nauceala, bucurie imensa si virtej i-a amortit restul simturilor. A scos inelul de pe deget si a plecat. Nu intelegea ce se intampla. Stia ca are o relatie speciala cu pietrele semipretioase. Ca le simte vibratia si intelepciunea. Dar contactul cu pietrele pretioase a fost ca un soc energetic. Pe drumul de intoarcere, aflata la volan a indraznit sa lase un inel cu o piatra mare si rosie pe deget. Concentrata la drum, invaluita de intuneric si-a permis sa faca cunostinta cu rubinul de pe dejetul ei. A surprins-o forta pietrei, i-a simtit focul iar flacarile blande ascunse in piatra i-au invaluit inima. I-a permis rubinului sa deschida larg o poarta a inimii sale ce o credea inchisa pe vecie. S-a intrebat de ce a ametit-o acel frumos smarald in forma de lacrima. Raspunsul a lasat-o buimaca: smaraldul simbolizeaza energia vietii, CREATIA...

25 mai, 2008

duminica.....


O duminica frumoasa de vara.....
Decide sa renunte la activitatile obisnuite si sa plece la tara. Un prieten o lasa in drum si promite sa o ia la intoarcere. Nu gaseste cheia si se vede nevoita sa ajunga la biserica sa isi intrebe bunica cum intra in casa. Tinuta alba cu pantaloni sare in ochi in bisericuta mica cu enoriase imbracate in negru. Se simte stanjenita cu toate privirile atintite asupra ei si mai ales de intrebarile mute din priviri. Drumul de la biserica spre casa ii aminteste de copilarie. Parca soarele e la fel de frumos si cerul la fel de azuriu ca pe vremea cand singura grija era daca va fi lasata la poarta dupa ce se intuneca... Zambeste amintirilor in timp ce intra in casa. "Camera ei" in care nu a intrat de ani arata ca dupa potop. Asa ca isi pune o tinuta mai putin pretentioasa si trece la sortat si aranjat. Ii place munca monotona si linistita cu gandurile zburand spre trecut. Fiecare locusor si lucrusor ii readuce din trecut o gama variata de senzatii si emotii. Odata cu camera isi aranjeaza si amintirile pe rafturile sufletului. Se uita la ceas si isi da seama ca slujba e pe final asa ca schimba camera cu bucataria. In timp ce gateste face si ordine in casa copilariei. Camerele mici ii pareau imense pe vremuri. E pentru prima data de multa vreme singura in casa copilariei. Isi simte bunicul pe langa ea. Il vede stand pe perne ca in ultimii ani de viata si simte nevoia sa ii povesteasca despre ce simte. I se face un dor cumplit de privirea aceea blanda, intelegatoare si iubitoare. Ii e dor de DRAGOSTE. Stie ca a insotit-o mereu in tot anii astia si ca i-a stat alturi in cosmarul ce crede ea ca se termina. Il roaga in gand sa o ajute. Iar are de luat decizii. A obosit sa mai ia decizii. Vrea ca viata sa fie iarasi simpla ca pe vremea copilarei. Vrea ca lucrurile sa fie simple, firesti fara a fi nevoie de decizii... pentru ca deciziile atrag dupa sine regrete si judecati. Poate ca asta o ingrozeste cand vine vorba de decizii: teama ca nu va lua decizia corecta si ca cei din jur vor suferi iarasi. Povara propriilor responsabilitati o duce cu fruntea sus dar nu crede ca mai poate duce responsabilitatea propriilor decizii rasfrante asupra celorlalti. Vinovatia o doboara.
Cu astfel de ganduri in minte isi vede bunica intrand incet. Un val de duiosie o copleseste. Dragoste, respect si admiratie pentru femeia ce isi duce povara anilor cu demnitate. A fost o femeie frumoasa. Este o femeie inteleapta. O femeie apriga pe care anii nu au domolit-o si greutatile nu au invins-o. Ii intelege nevoia de a-si masca dragostea in critici blande. Ii intelegene nevoia de a se proteja. Sunt la fel. Spera doar ca si ea va ajunge varsta bunicii sale cu aceeasi vitalitate si energie. Ii priveste ochii in timp ce manca si vede lupta din sufletul ei intre a-si dojeni nepoata ca iar a intrat in "gura satului" si bucuria de a o vedea iarasi zambind.
In poarta, la plecare, ii vede ochii in lacrimi si isi doreste sa o stranga in brate, sa o simta aproape si sa ii spuna ca va fi bine dar stie din proprie experienta ca are nevoie de acel val subtire de demnitate, ca in momente grele doar demnitatea a facut-o sa ridice fruntea si sa mearga mai departe.
Acum stie de ce a iubit-o bunicul si se simte mandra ca e urmasa acestor oameni minunati, mandra ca se trage din "neam de razesi ai lui Stefan" si ca e crescuta in "vatra satului". Se simte coborata dintre randurile lui Sadoveanu pe care le ascundea pe vremuri printre manualele scolare.

23 mai, 2008

ganduri....


E una din zilele in care ar dori sa poata transpune in cuvinte toate emotiile si "simtirile"... Dar surprinzator cuvintele nu isi gasesc locul intr-o insiruire logica si coerenta.... Mintea ei sare de la o idee la alta in timp ce sufletul ciupeste coardele sentimentelor facandu-le sa sune a cant greu de prins pe note...
Mintea urmareste ideii logice cum ar fi vremea, mutatul, plati, modele.... in timp ce sufletul ar vrea sa simta mai mult, mai tumultos, mai altfel....
Mintea e aici, e practica, analizeaza ... in timp ce sufletul zburda pe aripi albe de dragoste, zboara pe ceruri azurii de vise si pluteste pe nori pufosi de gingasie....
Imagini dureroase din trecut se suprapun peste cele prezente in speranta unei vindecari a vechilor rani.....
Ii e greu sa evoce momentele dureroase din trecut. Credea ca o data ce a trecut cu fruntea sus prin acel moment nu mai e nevoie sa se intoarca. A trecut si gata! Dar daca in anumite situatii e atitudinea cea mai corecta se pare ca sunt si rani ce nu sunt vindecate in ciuda imaginii perfecte afisate. Sunt intamplari din viata ei pe care le relateaza simplu si firesc. Ascultand-o, te intrebi daca vorbeste despre ea sau depre o buna prietena. Dar iata ca a venit momentul sa spuna povestea asa cum a fost, nu doar sa o relateze ci sa o povesteasca... Asta inseamna sa-si aminteasca si senzatiile sau sentimentele de atunci, asta inseamna sa retraiasca acel moment...
Se lasa dusa de amintiri si pe masura ce acestea prind viata prin vorbele ei, corpul retraieste spaima dar mai ales durerea acelor clipe.... Mintea ei elibereaza amintirile de atunci bine puse la pastrare.E uimita cu cata forta resimte acele clipe, nu isi amintea ca durerea sa fi fost atat de crancena dar se pare ca.... pe masura ce amanuntele acelor clipe isi fac drum spre exterior, ea se intreaba cum a rezistat. Isi aminteste ca IMPUNEA tuturor sa nu planga. Atunci stia ca vederea unei singure lacrime ar fi facut-o sa se sfarme in milioane de bucatele pe care nu le-ar mai fi adunat in veci. Atunci stia ca tipand la toata lumea se putea proteja de ea insasi. Atunci a invatat sa se ascunda in spatele unei masti rigide. Atunci a invatat sa inchida poarta sentimentelor. De atunci nu si-a mai permis sa simta nici un fel de durere. Parca ar fi rupt sau blocat o punte intre creier si restul corpului ei. Punte care transmitea durerea si care pare a se reface acum, incet si sigur... Parca pe acea punte rupta s-au adunat multe "dureri" ce se scurg incet spre "centru de comanda"... Dureri ce aduc dupa sine imagini, trairi, intamplari.... Si toate trebuie ... vindecate. Si uneori amintirile par a durerea mai tare si mai intens decat momentele efective. Poate pentru ca momentele traite atunci clipa de clipa ni le amintim compacte, evenimente de luni de zile vin in "pachete" de cateva secunde.
Dureros e ca ca isi da seama ca reactiile celorlalti in situatii critice au facut-o sa se intrebe "cine sunt eu?" sau si mai rau "ce sunt eu pentru cei dragi?" iar raspunsul gasit au facut-o sa isi ascunda sentimentele, dorintele si dezamagirile in spatele unei masti de cele mai multe ori frumoasa si dragalasa dar totusi o masca. Au facut-o sa experimenteze in urmatorii ani. Sa ajunga la o "pozitie" care ar fi satisfacut orgoliile familiei. A vrut sa fie sigura ca atitudinea lor ramane aceeasi indiferent daca e sau nu cine vor ei. Dupa 10 ani de munca, lupta si dezamagiri si-a dat seama ca ce conteaza este doar EA insasi. Nu o mai dor reprosurile si nu mai asteapta nici macar acceptarea celor dragi. De afectiune afisata nici nu se pune problema. Isi respecta familia si zambeste ingaduitoare la toata gama de reprosuri pe care o aude. Macar acum au o baza reala.
Acum e constienta ca dragostea bunicului ei de dincolo de mormant au sustinut-o in toate momentele proaste si cuvintele ce i le repeta cand era copila au fost si raman credinta si motto-ul ei in viata: "daca vrei ceva suficient de mult ai sa gasesti cai de a obtine" si "cei ce fac rau nu pot iubi; cei ce nu pot iubi se tem de un singur lucru: IUBIRE; iubind iti vei fac viata mai frumoasa"

20 mai, 2008

prietenie....

"Daca intr-o zi iti vine sa plangi, cauta-ma! Nu promit sa te fac sa razi, dar pot sa plang cu tine. Daca intr-o zi iti vine sa fugi, cauta-ma! Nu promit sa te opresc, dar pot sa fug cu tine. Daca intr-o zi nu ai chef sa asculti pe nimeni, cauta-ma! Promit sa tac oricat vrei. Daca intr-o ma cauti si nu raspund, VINO repede sa ma vezi, poate EU AM NEVOIE DE TINE."
Citeste de doua ori textul primit pe messenger. Conform principiului ca nimic nu e intamplator devine foarte atenta la cuvinte. Il mai citeste odata. Si intelegerea apare: asta e atitudinea ei in prietenie.... E acolo cand cineva are nevoie, isi ofera neconditionat sprijinul dar rareori stie sa ceara ajutor. Poate pentru ca s-a obisnuit singura sau poate pentru ca stie ca daca are nevoie o sa primeasca ajutor. Iar daca nu primeste inseamna ca trebuie sa treaca singura prin acele momente, ca are ceva de invatat...
Se bucura ca poate ajuta, ca poate oferi celorlalti ce ea nu a avut in momente de cumpana... Isi doreste ca nimeni sa nu mai sufere si daca poate contribui cu o farama de optimism sau daca poate face sa infloreasca un zambet pe un chip ingandurat e multumita. Asta nu inseamna ca ea zambeste mereu.... si ca chipul ei a cunoscut doar zambete.... Ci doar ca poate sa zambeasca printre lacrimi si sa se bucure deopotriva de ploaie si de o zi frumoasa....

16 mai, 2008

femeie....


Din motive stiute doar de cei dragi a fost intotdeauna un baietoi. In locul papusilor prefera mingea, in locul lacului de unghii prefera daltile de lemn si in locul rochitelor si a funditelor prefera pantalonii si tricourile.... La bloc era cea mai buna la tenis cu piciorul si nici un baiat nu avea curajul sa se ia cu ea la bataie.... Cu toate acestea la scoala era apreciata ca o buna pritena: sufla tuturor, facea lucarile de control pe "ambele numere" si intelegea toate cuvintele de pe garduri. Baietii o acceptau in gasca lor dar cu retineri pentru ca era totusi fata iar fetele o tolerau pentru ca era altfel.... Nu isi gasea locul nicaieri. Cu trecerea timpului fata cu parul cret si ochi de ciocolata a ajuns la adolescenta si s-a lovit de admiratia de la distanta a baietilor si de invidia fetelor. Doua sentimente pe care nu le intelegea si nu si le dorea. Sentimentul de unicitate isi facea loc in sufletul ei odata cu zilele care treceau. Liceul cu "pretentii" si-a pus amprenta pe personalitatea ei. Nu se incadra in tipare. Nu stia sa fluture din gene si sa confirme toate prostiile care le auzea. Era prietena mereu aproape, intelegatoare si care stia sa dea sfaturi. Dar niciodata fata care primea flori sau invitatii in oras. Era cautata la petreceri pentru ca dansa bine si nu pentru a fi stransa in brate. Crescuta intre baieti nu putea fi pacalita cu cuvinte frumoase si complimente false. Iar asta intimida. Si-a vazut linistita de drum constienta fiind de caracterul ei puternic si mintea brici. Fiecare relatie terminata nu a privit-o ca pe un "esec" ci doar ca pe o lectie de viata. Si nu toate au fost frumoase. Finalurile, chiar daca in conditiile ei majoritatea, au fost dureroase si au lasat rani adanci. De fiecare data a cautat motivele sfarsitului in atitudinea ei. A incercat sa inteleaga ce a gresit si ce nu ar mai trebui sa faca data viitoare. Ajunsa la jumatatea vietii incearca sa inteleaga ce nu a mers. De ce a fost mereu altfel, de ce nu s-a incadrat in tipare, si de ce nu e o femeie implinita intr-un camin fericit plin de rasetele copiilor pe care si-i doreste atat.
O vreme a dat vina pe ea si pe felul ei de a fi.
Sinceritatea a fost primul motiv venit in minte. Spune ce gandeste si cand gandeste. Considera ca atunci cand adormi si te trezesti langa o persoana vreme indelungata trebuie sa fie ca o carte deschisa, sinceritatea da acea siguranta si stabilitatea a zilelor, asigura acel cadru stabil intr-o lume instabila. Dar se pare ca se cauta falsitatea, lingusela si ...poleiala.
Spontaneitatea a considerat ca e un ingredient important in indepartarea plictiselii dintr-o relatie. Ceva mereu nou. Acel codiment care face ca fiecare zi sa fie un pic altfel fata de cea trecuta sau de cea viitoare. Dusmanul rutinei, acea rutina care sfarma multe relatii si amaraste multe suflete. Dar se pare ca se doreste rutina ca motiv sau motivatie a "calcarii pe de laturi".
Intelegerea e o alta trasatura care a derutat-o. A considerat-o importanta intr-un cuplu. Daca iubesti il si intelegi pe celalat, si daca il intelegi ii darui ce am primit de la divinitate: liberul arbitru. Intelegandu-l ii respecti deciziile chiar daca parerea ta e alta. Ti-o afirmi dar ii respecti decizia. Iar intelegerea tine la distanta posesivitatea si gelozia dar aduce in relatie loialitatea. Nu poti respecta deciziile celuilat si totusi sa ii impui tipare de comportament dar ii poti oferi fara ostentatie si fara sa ceri nimic in schimb. Dar se pare ca unii nu se simt iubiti daca nu li se impun reguli si restrictii, daca nu li se fac reprosuri constant si cu cat mai multa risipa de vorbe.
Daruirea se pare ca a fost mereu cel mai mare dusman al ei. Se daruie cu totul pentru ca face ce simte in general si e sincera. Asa i se pare corect. Fara falsitate, spunand lucrurilor pe nume, deschisa si sincera.
A fost educata ca menirea femeiei e sa se marite cu orice chip dar s-a revoltat cu toata puterea impotriva metodelor de "agatare" si pacalire a unui barbat pentru a-l duce in fata altarului. A trecut pe acolo cand a considerat ca se merita chiar daca mai tarziu s-a dovedit ca statutul de femeie maritata implica prea multe compromisuri. Tine prea mult la respectul de sine si la integritatea fiecaruia ca persoana pentru a accepta umilire si durerea singuratatii in doi pentru a mentine o imagine. Si totusi o doare singuratatea, si totusi isi doreste un camin, si totusi spera ca va gasi un barbat care sa considere modul ei de a vedea viata si relatia ca fiind compatibile cu el. A auzit prea des "esti o femeie cu care chiar se poate discuta", "esti o femeie in fata careia imi pot deschide sufletul fara teama ca ma vei judeca", "chiar ma poti intelege...." urmat invariabil de "dar ai intrat prea tarziu in viata mea", "ce bine era daca ne cunosteam mai devreme..."
La vremea lui acel "mai devreme" nu ar fi stiut sa aprecieze calitatile ei. Doar prinsi in capcana unei relatii in care deja e unul sau mai multi copii si-au dat seama ce vor cu adevarat. Doar prinsi intr-o relatie construita pe faptul ca "ea" e frumoasa, gospodina si cuminte si-au dat seama ca vor o partenera si nu o femeie in casa... dar deja e prea tarziu. Iar ea...... Ea ar trebui sa faca mii de compromisuri pentru a se incadra intr-un tipar de nevasta sau sa accepte ca nu poate fi decat prietena cu care se pot sfatui sau "amanta". Se pare ca doar "amantele" sunt inzestrate cu calitatile care le are ea.
Nu isi doreste sa fie nevasta deci ies din calcul compromisurile. Ii place mult sa fie prietena dar se gandeste ca isi doreste mult un copil si vremea trece iar sansele sa il aiba sunt din ce in ce mai mici. Nu ar deranja-o gura lumii daca ar fi o mamica singura dar ar deranja-o la culme ca tatal copilului sa se simta obligat sa ii fie alaturi. Nu a inteles niciodata femeile care au facut un copil doar ca sa lege un barbat de ele. Nu a inteles niciodata relatiile din obligatie. Pentru ea o relatie inseamna bucuria de a fi impreuna, bucuria intalnirii in bucatarie si in baie, bucuria de a-l simti pe celalt langa tine, bucuria de a-i povesti seara la cina ce ai facut peste zi si bucuria de a-i vedea chipul somnoros dimineata.
Stie ce trasaturi de caracter ar trebui sa aiba barbatul ce l-ar vrea langa ea si daca asta nu va fi posibil nu va accepta mai putin de dragul de a fi "in rand cu lumea". Asta nu inseamna ca pana apare se va inchide in turn si va astepta sa fie "trezita" de print. Se va bucura in continuare de prieteni, de fiecare rasarit de soare si va astepta cu incantare toate provocarile zilei de azi....

13 mai, 2008

tristete.....


In ciuda zilei superbe, a soarelui stralucitor si a prietenilor din jur ma simt trista. "De ce?" e o intrebare a acarui raspuns nu l-am gasit. Poate il intuiesc, poate il banui dar nu am certitudinea ca e chiar cel ce ar descrie corect "situatia".
Nu pot da vina nici pe problemele din jur deoarece nu sunt nici mai mari nici mai mici decat cele de ieri sau decat cele de maine, si totusi astazi sunt trista......
Poate ca tocmai vremea de afara ma face sa fiu trista, e atat de frumos incat mi-as dori sa ma ia dragostea de mana si sa imi arate prospetimea naturii.... Imi doresc sa mai simt entuziasmul si fiorii adolescentei cand ieseam la plimbare in parc, cand soarele stralucea si natura inverzea iar palma in care mi se odihnea mana era calda si transpirata de emotie..... Imi doresc acele momente in care ma puteam bucura de drum fara sa intuiesc sau sa pandesc "pasii" celuilalt catre "linia de finish", cand "gura lumii" nu conta iar eu ma abandonam clipei de prospetime fara rezerve....
Incerc sa ma "educ" sa ma bucur de clipa prezenta cu tot entuziasmul si daruirea dar faptul ca ce fac nu corespunde de fiecare data cu ce isi doreste sufletul meu ma cam impiedica.... Sau poate ca prea des s-a intamplat ca "daruirea" mea cu toata fiinta clipei sa-i fie atribuite sfaturi de genul "nu se face" sau "nu trebuie" si astfel s-a facut un "reflex" ca de fiecare data sa ma intreb "ce se va zice?" sau "cum voi fi privita?". Si astfel de cate ori sufletul imi zburda mintea se intreaba...
Si astfel bucuria clipei se transforma in incercarea de a ma incadrare in tipare....
Incerc sa imi dezvat mintea sa se mai intrebe. Incerc sa raspund privirilor critice cun un zambet intelegator sau sfidator in functie de situatie. Incerc sa ma bucur de multitudinea de sentimente si senzatii ce imi inunda fiinta fara a lasa mintea sa le disece, sa le explice sau sa le incadreze in tipare. Doar ca procesul e greu si anevoios. Mecanisme ale gandirii invatate si experimentate zeci de ani se lasa greu schimbate....
E greu sa spui "mi-e dor de tine" doar pentru ca simti asta si nu pentru a-l face pe celalta sa se simta obligat sa te caute, sa iti acorde atentie sau sa iti raspunda cu obisnuitul "si mie"...
E greu sa spui ca iubesti fara ca celalt sa se simta vinovat ca nu iti raspunde la sentimente...
E greu sa vorbeste despre afectiune, prietenie si iubire oferite din inima si fara nici o asteptare intr-o lume in care am fost invatati ca sentimentele nu pot fi decat reciproce...
E greu sa vorbesti despre bucuria de a oferi si despre bucuria de a-i vedea pe ceilalti fericiti intr-o lume in care cuvintele de ordine sunt dezamagirea, asteptari inselate, ranire din dragoste.....
E greu sa schimbi mecanisme ale mintii verificate si rasverificate in mii de ani...
Si totusi, oricat de greu, le fac si le mai si explic....
Si totusi, oricat de greu, ma bucur ca pot fi altfel...
Si totusi, oricat de greu, imi pun sentimentele la vedere si vorbesc despre ele firesc chiar uneori mai usor decat despre cheltuieli, si cat de grea e viata...
Si totusi, oricat de greu, reusesc sa zambesc la expresiile celorlalti cand sunt sincera, deschisa si iubitoare.....
Ploua!
Si parca odata cu atmosfera se curata si sufletul meu, si parca odata cu praful se aseaza si gandurile mele.....
Binecuvatata ploaie.........

08 mai, 2008

frumusete......


Luni dimineata se indrepta spre sala de curs. Se gandea la cate cursuri de vanzari a mai fost. Plicticoase majoritatea. Si erau de 1-2 zile. Asta va dura o saptamana... Se si vedea lungind pauzele, intarziind sau plecand mai devreme sub diferite pretexte. Doar orasul era frumos. Merita macar plimbarea pana acolo....
Prima zi a fost o totala surpriza. In locul prezentarii lungi si plicticoase de produs a gasit o atmosfera relaxata si interactiva. Nimic tehnic si totul intuitiv. Cel din fata - "profu" - e tanar si entuziast. Ii place ce face, ii place sa fie intre oameni si sa transforme neincrederea in entuziasm. Chiar daca e tanar si are doar doar doamne in sala si toate peste 30 ani nu lasa sa se vada emotiile. Starea de relaxare a persistat toata ziua chiar daca ea nu citise nimic si se gandea ca va fi singura in postura asta. Totul era logic si intuitiv iar "profu" transmitea mai mult decat cuvinte. Daca era atenta isi culegea toate raspunsurile din aura. A doua zi a devenit si mai interesanta. Cu surprindere a constat ca s-a facut vineri si ca e cam gata. Si ii parea rau........ Atmosfera fusese frumoasa. Cursul a fost mai mult decat "vanzari", a fost "comunicare", "atitudine"...
Si-a dat seama cu surprindere ca perioada proasta prin care a trecut nu a "plafonat-o" ci doar a "slefuit-o". In cele cateva zile de curs a invatat mai mult despre ea insasi decat despre produsele ce le va vinde. A invatat ca poate, ca e comunicativa, ca e dezinvolta, ca nimic din zbuciumul interior nu se vede afara. A invatat ca necazurile nu au "acrit-o" ci doar au facut-o mai receptiva la ce e in jur. A invatat ca optimismul nu se invata ci tine de fiecare, ca nemultumirea cronica poate fi o boala mai grea decat cancerul, si ca a fi mama nu e o binecuvantare ci o scuza pentru unele. Si-a reamintit ca increderea e motorul si nu consecinta succesului. Si a mai constat un lucru foarte important pentru ea: e o prezenta luminoasa care nu se poate ascunde, va iesi in evidenta oricat de mult si-ar dori sa treaca neobservata. E o prezenta greu de ignorant, motivanta si entuziasta. Iar asta e o alta binecuvantare. Iubeste oamenii si viata mai mult decat succesul, mai mult decat statutul ei social si indiferent de ce si cum se spune despre ea. Iar iubirea nu poate fi ascunsa, nu poate fi reprimata. Poate fi doar impartasita... I-a placut sa constate ca starea ei de spirit se transmite tuturor, ca indiferent de ce decizii proaste a luat in viata ramane prin definitie un "lider".
Isi va aminti mereu de acest curs, de replica "aha....inteleg......" care poate combate orice raspuns "negativ" ca si de "animalul numit client pe care ea l-a studiat in libertate", de zambetul si increderea "profu"-lui precum si de felul in care prezenta ei umbreste sau lumineaza anumite chipuri....
Cu privirea la ploaia care cade zambeste se gandeste ca fiecare strop de ploaie ii va aminti de acel curs. De comentariu dezamagit al unei colege "iar ploua....." si zambetul "profu"-lui cand ea a exclamat entuziasta "ce FRUMOS ploua afara!"
Diferenta de atitudine care ne face viata amara sau frumoasa.....

04 mai, 2008

ploaia....


"ploua infernal, si noi ne iubeam......" vocea Paulei Seling se aude duios in camera in timp ce gandurile mele..... zburda printre ....vise. Dar mai ales un vis in care melodia se auzea in surdina.Un vis in care intunericul din camera era indulcit de lumina unei lumanari, aroma uleiului de masaj cu levantica si ambra persista in aer si o voce calda, usor nazala sopteste versurile cantecului punctand unele cuvinte cu un "asculta" soptit. Un vis frumos ce s-a mai repetat de cateva ori. Un vis in care patul era prea mic. Un vis in care cineva ma striga pe nume: Ioana..... Un vis in care niste ochi albastri blanzi si calzi la lumina lumanarii pareau reci si de gheata in lumina diminetei. Uneori mi se pare ca aud vocea aceea .... pe strada, la radio..... si imi doresc sa visez din nou. Alteori mi se pare ca vad acel albastru rece la lumina zilei ce se imblanzeste sub privirea mea calda.... dar de cele mai multe ori adorm sperand ca voi visa din nou.... dar visul se lasa asteptat si dimineata ma gaseste cu un dor in piept.....
"nu-i nimic imi spuneai, Lorelai...."

01 mai, 2008

nasterea......Ioanei


S-a trezit dimineata. Dupa linistea casei era devreme..... S-a strecurat usor in bucataria pensiunii si si-a pus de cafea. Toata lumea dormea in pensiunea linistita din Maramures unde si-a petrecut sarbatorile de iarna. Cu palmele in jurul canii pline cu cafea fierbinte pentru a-i simti caldura a inspirat profund pentru a savura si aroma.... Privirea i s-a oprit pe cadranul unui ceas mare de pe perete: 7 si 10 minute. Cu fix treizeci si trei de ani in urma inspira pentru prima data aroma...vietii. Gandurile ii zboara spre casa.... Ca in fiecare an e vremea bilantului. Privit din exterior e o femeie implinita. E casatorita cu un barbat mai tanar decat ea, prezentabil, si sunt un cuplu invidiat de multi. E directoare a unei firme de succes intr-un domeniu masculin, firma infiintata de ea dar condusa acum impreuna cu sotul. Casa ei mica dar cocheta e calda si primitoare.
Si totusi o stare de nemultumire ii da tarcoale. Poate ca prezenta unui copil e ceea ce lipseste. Tratamentul din ultimile luni au ajutat-o doar sa depaseasca 100 de kg si cam atat. Facand planuri pentru anul ce abia a inceput savureaza cele cateva minute de liniste pana la trezirea celorlalti. Programul zilei e destul de incarcat. Au planificata o plimbare cu sania pana intr-un sat invecinat la un mester lemnar cunoscut peste mari si tari.
Mersul cu sania precum si mirosul lemnului din atelierul batranului a intors-o cu gandul la anii copilariei, la bunicul ce a invatat-o sa foloseasca daltile pentru lemn si ciocanul din lemn pentru a da personalitate lemnului. Doar tortul pregatit seara de gazda a mai scos-o din starea de nostalgie aducand un zambet pe chipul ingandurat.
Intoarsa din nou la munca a constat ca nimic din ce era in jur nu o multumea. Acea stare de nemultumire nu ii dadea doar tarcoale ci s-a instalat in sufletul ei definitiv. Cum nu e genul sa se planga sau sa lancezeasca a incercat sa gaseasca sursa si sa rezolve problema. Cea mai la indemana sursa de nemultumire au fost kilogramele acumulate si imediat s-a aplicat solutia: dieta si mers la sala. Dupa 2 saptamani se vad deja rezultatele dar privirea din oglinda e tot critica si nemultumita. Urmatoarea sursa de nemultumire a fost .....fertilitatea. Si astfel au inceput drumuri la Bucuresti, analize, investigatii si tratamente.....
Irascibilitatea a crescut, iar vina a fost pusa in carca investigatiilor destul de .... umilitoare si ... traumatizante emotional.
Era nevoie de un .. mijloc de descarcare a starii de nemultumire si frustrare ca sa nu chinuie pe toata lumea din jurul ei. Sala de fitnes se pare ca nu era suficienta asa ca s-a apucat de o modernizare a birourilor. Acolo putea tipa, critica si bombani fara sa se simta vinovata ca ii chinuie pe toti din jur din cauza nemultumirii ei ce nu isi gasea sursa deci nici rezolvarea.
De paste a plecat pe valea oltului cu cea mai buna prietena si cu sotii. Spera ca o schimbare de decor va duce si la schimbarea starii ei de spirit dar se pare ca s-a inselat. O incercare de a urca la cetatea lui Tepes s-a soldat cu o criza de nervi din cauza raului de inaltime, urmata de o entorsa a gleznei pe barajul de la Vidraru.
Iat-o din nou acasa, in mijlocul unei primaveri de vis simtindu-se ca o bomba cu ceas gata sa explodeze in orice secunda pregatindu-se de urmatoarea vizita la Bucuresti pentru investigatii. De data aceasta va merge singura. Cu trenul. Doar ea cu nemultumirile si irascibilitatea ei.
Cu laptopul in brate conectat la net, in linistea unei rezerve de spital intra pe un site doar sa isi omoare timpul si sa stea de vorba.
Doar ca trebuia sa se inregistreze cu un nume, o localitate si o ocupatie.... Nu putea sa treaca nimic real deoarece nu voia sa raneasca pe nimeni.
Si si-a dat un nume: IOANA
Un nume drag sufletului ei, un nume ce ii suna feminin, cald si ....pufos. Adica tot ce nu era EA, sau ce nu considera ea ca e.
In seara aceea a inceput sa o construiasca pe IOANA, ascunsa in spatele monitorului, fara o imagine construita in ani in micutul oras unde locuia, a inceput un ...exercitiu de sinceritate cu cel cu care conversa si cu sine insasi in acelasi timp...
Si astfel, femeia capabila sa negocieze contracte de sute de miliarde in timpul zilei, sa conduca o firma cu 19 angajati, catalogata de sotul ei ca fiind "rece si calculata", devenea in fata monitorului o femeie calda, capabila sa inteleaga suferinta.
Fiecare persoana noua cunoscuta in spatiu virtual ii punea noi intrebari. Intrebari carora nu era obligata sa raspunda dar isi raspundea ei insasi. Se simtea ca un ... mester ce renoveaza biserici descoperind in spatele multiplelor straturi de ... "tencuiala" o pictura fantastic de frumoasa, destul de bine conservata. Inainta cu mare grija si teama sa nu distruga frumusetea de dedesub. Dar ca si mesterul.... straturile de "tencuiala" trebuiau ....sacrificate.
Contrastul intre EA cea de zi cu zi si Ioana cea nou descoperita era destul de mare iar poarta sentimentelor odata deschisa nu a mai putut fi zavorata la loc.
Femeia care facea compromisuri acasa pentru ca "imaginea" familiei si firma sa nu aiba de suferit a fost trimisa la colt. Mai intai a fost concediata "bucatareasa" pentru ca gatea prea bine si sotul se ingrasa, apoi "menajera" pentru ca timpul acordat firmei era egal deci se impunea ca si cel acordat casei sa fie egal....
Dar in timp ce ea facea revolutii in traiul zilnic, Ioana isi facea o gramada de prietene si prieteni care nu stiau nimic despre femeia puternica, dura si transanta. Pentru o vreme, ceea ce numea ea ca fiind "rolul Ioana" ii completa nevoia de a darui afectiune si in acelasi timp ii reda increderea in ea ca femeie, acea femeie "grasuna" cum o numea sotul ei dragastos.
Sentimentul ca de fapt sunt 2 persoane diferite in aceeasi faptura a lovit-o ca un fulger la o mica petrecere acasa cu prieteni de familie. Un prieten foarte vechi a strigat-o IOANA. A auzit, a trasarit dar nu a intors capul. El s-a scuzat ca exista o Ioana in anturajul sau si din obisnuita a strigat asa. Dar mai tarziu i-a explicat ca e ceva schimbat la ea, in atitudine, in privire care il face sa se gandeasca la ea ca Ioana. Si astfel au aparut intrebari de genul "cine sunt eu?", "care sunt eu de fapt?"
Zbuciumul din sufletul ei s-a ....transmis intregului ei univers. Totul a inceput sa se prabuseasca, problemele veneau in avalansa si taria, eficienta sau duritatea femeii puternice nu le-a facut fata. Problemelor din firma le-a urmat divortul si .... pierderea a tot ce insemna "statutul social"...
Caderea nervoasa in care se zbatea in ziua in care a implinit 35 de ani i-a "facilitat" intalnirea cu psiholoaga. Si astfel in doar cateva luni a gasit raspuns la intrebari.
Ioana e intradevar pictura superba descoperita cu multa truda si cu mult ajutor din partea celor ce puteau sa vada ansamblul. Ioana e pictura de pe peretele de lemn a unei bisericute de tara, renovata de diversi preoti (parinti, profesori....) cu diverse tencuieli cerute de moda vremii si de sociatate..... descoperita ACUM, cu multa iubire de catre cei ce stiu sa aprecieze ........valoarea.....
Poate ca mai trebuie completate unele goluri in vopsea, poate ca ii trebuie o rama noua, sau un postament nou unde sa poata fi privita, sau poate un sistem de iluminat care sa ii evidentieze valoarea dar e ..... ceva rar si unic.....

27 aprilie, 2008

"hristos a inviat!"


Ma grabesc spre casa. E sambata pastelui, ora 15 ..... Inventariez in minte ce mai am de facut: curat, mancare....... Privesc spre ceas si imi dau seama ca va fi o dupa amiaza maraton..... Intru in casa, las cumparaturile si ma uit in jur..... Am fost indulgenta cand am spus maraton, de fapt e o cursa de viteza in toata regula. Nu stiu de unde sa incep. Magazinul mi-a ocupat intregul timp in ultimile zile iar saptamana patimilor nu a mai fost o saptamana de "primenire" ci una de "renastere morala", asa ca .... la treaba.....
Privesc ceasul si cu uimire constat ca e ora 20 si mai am o gramada de treaba..... Incerc sa fac mai multe deodata....bag ultima pasca la cuptor, calc fata de masa la bucatarie, asez salata beof pe platou, pregatesc hainele pentru inviere, scot pasca de la cuptor si bag sarmalele, las la incet si intru la dus.... Apa fierbinete imi alunga toata oboseala zilei doar durerea din glezna se incapataneaza sa persiste.....
E primul Paste singura. Incerc sa descopar sentimentul de singuratate care mi-a dat tarcoale o vreme dar se pare ca a disparut. Cu un prosop in jurul capului si unul in jurul meu ies din baie..... Mirosurile din casa ma invaluie si odata cu ele un sentiment cald de liniste..... de pace.... Privesc ceasul si constat cu uimire ca e abia 22.30. Am aproape o ora pentru mine. Nu pot crede ca am terminat totul in timp util. Imi face cu ochiul lacul de unghii rosu. Ce-ar fi sa il incerc..... Nicioadata nu am avut unghiile date cu ROSU. Mereu nuanta alunei sau cacao cu lapte.... Lacul facut cadou de o prietena cu ceva timp in urma parca sare de pe raft in mana mea. Ma gandesc la cate schimbari au fost in viata mea in ultima vreme.... Poate ca acele unghii rosii care m-au fascinat de mica la alte femei dar care nu au coincis niciodata cu mainile mele e un simbol a.....ceea ce am devenit.... Ma gandesc la zambetul psiholoagei mele cand am discutat despre "unghiile rosii" ca simbol al feminitatii.... si in cateva minute imi admir mainile impodobite de niste unghii sangerii. Imi dau o stare ciudata...... parca culoarea lor e o afirmare publica a ceea ce sunt..... Un zambet ghidus imi lumineaza privirea dar nu ma incumet si la un ruj de aceeasi culoare.....
Cu lumanarea in mana si multa liniste in suflet ma indrept spre biserica.
Parca nicicand bucuria pastelui nu a fost atat de intensa in sufletul meu. Pe strada sunt grupuri sau perechi si multe priviri curioase se indreapta spre femeia singura ce zambeste unor ganduri numai de ea stiute.
Momentul aprinderii lumanarii si acel "Hristos a inviat!" rostit de preot imi aminteste de copilarie... de emotia fetitei ce avea voie sa stea treza pana la o ora tarzie pentru a aduce lumina acasa de la biserica.... acea bisericuta de tara din lemn, mica si cocheta, careia ii lipsea fastul bisericii in curtea careia stau, unde vocea preotului rasuna in sufletelor celor catorva enoriase care stateau smerite, emotia diminetii de paste cand trebuia sa ma spal pe fata cu apa in care se scaldau oua rosii si albe pentru a culege monezile de pe fundul vasului, monezi care imi reveneau mie la inceput pentru ca eram cea mai mica iar mai apoi aveam grija sa ii revina fratelui meu ....
Cu lumanarea inca aprinsa am intrat in casa. Mirosul sarmalelor mi-a inundat narile si sufletul. Linistea si bucuria mult asteptata si-a facut in sfarsit loc in inima si sufletul meu. In asternutul cu miros de vant ii multumesc Domnului pentru acesta "inviere" a sufletului meu, pentru pacea si regasirea din inima mea, pentru linistea cu care privesc viitorul, pentru bucuria cu care primesc intamplarile viitoare.
Intrebarea preotului de la spovedanie imi rasuna in minte: "ce iti apasa sufletul?" si cu mirare imi dau sema ca raspunsul ar fi "NIMIC". In sufletul meu e pace, liniste, bucurie si iubire. Nici o urma de ranchiuna, suparare, vinovatatie sau incrancenare nu mai pluteste in jurul meu.
Multumesc pentru toate aceste daruri de inviere si adorm cu un zambet fericit pe buze.....

25 aprilie, 2008

paste.....


Am invatat de mica ca pastele este sarbatoarea invierii. Se serbeaza invierea mantuitorului..... In seara de inviere se ia lumina si se duce acasa....... Pentru asta se tine post si se face curat in casa iar prima zi de paste o asteptam cu masa plina de bucate.
De fapt sarbatoarea e mai mult decat atat. E o renaste a noastra, o inviere a sufletelor, a entuziasmului...
Postul reprezinta o curatare sufleteasca si e mai mult decat o restrictie la mancare, ar trebuie sa fie o restrictie la rautate, la invidie, la cuvinte aprige, la cearta si o imbatare cu bunatate, cu frumusetea primaverii, cu cuvinte calde si mangaietoare.
Curatenia in casa si cumpararea de haine noi (un obicei mai putin cunoscut acum) este purificarea casei, deschiderea sprea soare si lumina, simplul gest de a spala perdelele si geamurile e de fapt o invitatie a luminii in casa noastra, o invitatie a soarelui in viata noastra....
Apoi vine momentul marturisirii si a impartasirii dupa serile de denii din saptamana mare. Dincolo de un ritual religios e o invitatie la introspectie, o intalnire cu noi insine, de iertare.... O iertare nu acordata de divinitate noua sau noua altora ci e momentul iertarii noastre de catre noi insine..... Un moment in care ar trebui sa scapam de tot ce ne apasa (griji, frici, autoinvinovatiri...) pentru ca in noaptea de inviere sa ne dam intalnire cu sufletul nostru asa cum este el: luminos.
Toate acestea pregatesc momentul INVIERII... Acel "Veniti sa luati lumina!" poate avea o infinitate de semnificatii. E incununarea tuturor eforturilor din zilele si saptamanile premergatoare, cand EU cu tot ce inseamna asta (casa, suflet, trup) imi dau intalnire cu spiritul, cu lumina, cu pacea, cu armonia si cu linistea....
Pentru mine anul acesta pastele e o inviere .... O sarbatoare care imi lumineaza sufletul si viata. O sarbatoare pe care am sentientul ca am asteptat-o toata viata.
Anul acesta imaginea mea exterioara aproape se identifica cu eu-ul meu interior....
Sper ca lumina din noaptea de inviere sa imi patrunda in adancul sufletului si sa imi lumineze mereu calea.... Sper ca ultimile luni de "primenire" sa ma fi ajutat sa las in urma tipare, prejudecati si judecati si la intalnirea cu LUMINA sa fiu EU.....
Astazi in vinerea mare nu pot decat sa imi urez "Paste fericit si multa lumina in suflet!"
Si sa sper ca aceasta lumina va patrunde si in sufletele celor dragi mie.......

16 aprilie, 2008

oare poti?


"Oare poti iubi mai multe persoane odata?"
Inrebarea gasita pe un site mi se pare stupida. De ce? Pentru ca iubirea poate lua o imensitate de forme. Pentru ca iubirea e o stare pe care o experimentam de la primul strigat pana la ultimul oftat. Pentru inceput ne iubim placenta, apoi mama, apoi mediul din jurul nostru cu candoarea specifica celor cateva zile.... Apoi invatam sa mergem si universul se intinde dincolo de camera noastra si invatam sa ne iubim biberonul, suzeta, olita.... si fiecare zi devine o noua experienta si o noua iubire: jucaria, patutul, hanutele, bicicleta, mingea, colegul de gradinita, doamna invatatoare, colega de banca, profesorii...... si iata primii fiori de dragoste.
Pana acum totul a fost simplu....abia de acum incepem sa ne complicam cu gelozii, invidii, dorinte...... TIPARE. Tipare sociale, tipare emotionale ....... chiar tipare fizice..... Invatam sa criticam sa blamam tot ce nu corespunde acelor tipare....... Si timpul trece si vine vremea deciziilor a ..."da"-urilor si promisiunilor "pana cand moartea ne va desparti"......Pana aici e un scenariu cunoscut.... Ca deciziile au fost luate de unul singur sau fortate de imprejurari.... ca tiparele noastre au corespuns sau nu cu tiparele celorlalti...... sunt amanunte ce tin de fiecare in parte, sunt codimente proprii la o reteta universal valabila.
Problemele apar in momentul in care scenariu nu se mai respecta...acel "si au traiti fericiti pana la adanci batranete" e doar un final de basm in care ne placem sa credem.... De fapt unii s-au conformat scenariului si s-au bucurat la venirea pe lume a copiilor, si-au creat o imagine pe care s-au straduit sa o apere in ciuda furtunilor interne, in care sotul e capul familie macar aparent si sotia e la cratita indiferent de slujba, in care copiii sunt invatati sa minta de dragul lui "ce o zice lumea?"
Altii au recunoscut ca alegerea facuta nu a fost cea mai inspirata. Si au decis sa o ia de la capat. Si-au asumat raspunderea "gurii lumii" si si-au facut ordine in lista de prioritati. Unii au facut-o de buna voie dar cei mai multi de nevoie.....
Si ajungi la jumatatea vietii cu multe responsabilitati in carca dar hotarat sa fii fericit. Iar lucrurile nu sunt deloc la fel de simple ca la 20 ani.
Poate ca esti singura si stii ce vrei, stii ce ai nevoie dar..... nimeni nu e perfect.
Poate ca uneori el apare in cel mai urat moment al vietii tale. Starea de liniste, de pace si de protectie ce o gasesti langa el iti da incredere..... Astepti cu nerabdare sa se termine totul sa o poti lua de la capat alaturi de el......dar viata are alte planuri.... si pe el l-a facut tatic....... Iar tu te gandesti daca are rost sa lupti sau e mai intelept sa te dai deoparte. Poate ca luptand ai sa castigi dar poti trai tot restul vietii cu gandul ca ai lasat un copil fara tata? Asa ca renunti. Asta e. Inca un ghimpe la ciulinul ce creste in suflet....
Si timpul trece... si el reapare si dispare din viatza ta in timp ce tu te lupti cu problemele zilnice, cu prejudecatile oamenilor si cu dezamagirile tale.
Apoi cunosti un alt barbat. Iti place, e incitant, misterios, tandru si afectuos dar foarte ocupat. Conform educatiei primite ar trebuie sa alegi. Dar de fapt ce sa alegi? Sa pierzi momentele frumoase si foarte rare alaturi de un prieten drag si vechi in ideea ca ... "cel nou" va avea mai mult timp pentru tine si la un moment dat vei constata ca de fapt e "alesul", barbatul langa care ai vrea sa imbatranesti? Sau sa pierzi momentele incitante si rare alaturi de "cel nou" in ideea ca "cel vechi" va ajunge candva la concluzia ca nu poate trai fara tine?
De fapt de ce trebuie sa alegi? De ce trebuie sa indepartezi oamenii din viata ta pentru o idee preconceputa conform careia "nu poti iubi decat un barbat" si ca trebuie sa iti inchini intreaga gama de sentimente pe altarul acestuia? Poate ca nici unul din ei nu e "alesul", poate ca nici unul dintre ei nu te vede decat ca pe o prietena draga langa care poate vedea lumea din alt punct de vedere, care le insenineaza unele momentele doar cu prezenta sau optimismul sau? Si atunci?
Iubirea de care vorbim atunci cand ne gandim la un cuplu inglobeaza multe, foarte multe sentimente, unele care le putem descoperi la prima intalnire, altele pe care le cultivam in timpul intalnirilor sporadice dar cele mai multe sunt cele cladite locuind impreuna si suportandu-ne zi de zi, saptamana de saptamana. Nu poti vorbi de "un singur barbat in viata ta" decat atunci cand cladesti o relatie, cand ambii parteneri din cuplu isi doresc o relatie. Cred ca de asta exista atata "suferinta din dragoste", pentru ca unii de la "prima intalnire" se gandesc la "o viata impreuna" in timp ce "partenerul" nu vrea decat sa se bucure de fiecare intalnire si sa descopere pe parcurs daca se poate cladi ceva. Consider ca iubirea pe viata include atat atractia de la primele intalniri, prietenia si comunicarea cultivata in perioada intalnirilor completate de loialitate, respect, compasiune si comuniune sufleteasca pe care le cladesti incet perfectionandu-le in perioada unui trai zilnic.
Nu imi doresc o relatie atat de mult incat sa spun despre un barbat care imi place ca "il vreau" si apoi sa accept o gramada de compromisuri pentru faptul ca eu l-am ales. Poate pentru ca am trecut printr-o poveste de genul asta si stiu cata durere poate aduce in suflet momentele cand iti dai seama ca te-ai inselat.
Dar nici nu vreau sa indepartez persoanele speciale care sunt in jurul meu doar pentru ca m-am simtit atrasa de cineva. Imi plac prieteniile cultivate in timp in care comunicarea este esentiala. Iar prietenia si comunicarea implica si loialitatea si sinceritate si deschidere afectiva si respect.
Poate ca tocmai asta nu trebuie sa fac intr-o sociatate bazata pe "principii" de genul "femeia se lasa cucerita", "sa nu fii niciodata sincera cu barbatul deoarece iti pierzi misterul", "barbatilor le plac femeile inabordabile", "invata sa utilizezi o gramada de siretlicuri ca sa cuceresti barbatul pe care il vrei alaturi".
Dar nu pot.
Imi place sa fiu sincera, imi place sa fiu deschisa, nu imi place sa cuceresc dar imi place sa ma joc, imi place sa am multi prieteni si imi place sa fiu EU INSAMI.
Sunt convinsa ca barbatul vietii mele exista doar ca nu il vad eu inca sau nu a venit momentul sa il aflu, si ma voi gandi la "o viatza impreuna" doar cand voi fi rugata sa fac asta......
Pana atunci ..... cladesc relatii de prietenie.... poate ca vreuna dintre ele o sa vrea sa fie mai mult decat atat.... dar nici o "relatie pe viata" nu poate exista fara prietenie....
Pana atunci iubesc tot ce e in jurul meu si mai ales iubesc viata. Aceasta viata cu dimineti insorie si apusuri fermecatoare, aceasta viata cu ploi linistite sau furtuni trecatoarea, aceasta viata in care tristetea si bucuria se impletesc intr-un dans ametitor, aceasta viata care e o aventura fantastica si la finalul careia suntem bogati doar in amintiri.