15 aprilie, 2008

o oaza de ....primavara


Prima zi de ...."week-end"....
Dupa un drum prin fata unor ...."functionari publici" ma voi indrepta spre gara.... Abia astept cele 2 zile in Iasi, cu plimbari pe Copou, o seara pe o terasa in Tatarasi si un concert la filarmonica... Rasfat regal nu altceva...... pe langa vizita bilunara, acum, la psiholog......
Cu ceasca de cafea in mana, deschid calculatorul sa imi verific mailurile, si adaug in bagaj ultimile...maruntisuri. Pe ecranul monitorului se deschide o noua fereastra de mess: "vin la Roman". Nu pot sa cred. Dupa 2 luni jumate o sa il vad din nou...... Cu ochii la ceas, calculez cat timp am la dispozitie si ce pot face cu el. Renunt la ultimile guri de cafea si sub jetul fierbinet al dusului ma gandesc la tot ce s-a intamplat in ultimul an si jumatate de cand il cunosc, la momentele frumoase alaturi de el si la starea de nauceala atunci cand disparea.....
Ma arunc intr-un taxi, rezolv problemele in cea mai mare viteza sub privirle curioase a celor ce ma cunosc, si iata-ma acasa asteptandu-l...... asteptand gama de senzatii si sentimente care o starneste de fiecare data cu prezenta lui.....
Privesc spre poarta nerabdatoare si vad o masina oprind.
As zbura spre poarta dar astept.... Din pragul casei ma uit spre barbatul ce intra incet pe poarta. Calca atent la aleea denivelata intarziind momentul intalnirii. Privindu-l imi amintesc momente demult uitate..... Cu zece ani in urma si eu priveam atenta locul unde calc....era vital.....ghipsul din jurul meu imi amintea in fiece secunda cat de fragila si pretioasa e viatza..... iar incapatanarea si orgoliul specific nu imi permitea sa accept ajutor. "eu pot" repetam ca o mantra...... Lacrimile imi opresc cuvintele. Nu stiu si nici nu vreau sa stiu pentru cine sau pentru ce dau navala. Duiosia primaverii, a intalnirii sau a amintirilor ma copleseste. Ajunge in sfarsit in fata mea si cu privirea infipta adanc in ochii mei intreaba: "acum intelegi?" Nu stiu daca am raspuns sau daca privirea si starea mea au fost suficiente dar stiu ca in secunda urmatoare eram in bratele lui. Nu era nevoie de cuvinte. Urmatoarele minute au fost ca un vis.... Un vis in care am plutit multe zile.... un vis ce as fi vrut sa nu se mai termine.....
Cu capul lui pe pieptul meu ma bucur de multitudinea de sentimente si senzatii si incerc sa ignor valul de sentimente ce vin dinspre el pentru ca odata plecat imi e mai usor sa ma gandesc ca doar "dorinta" l-a adus alaturi de mine.
Privindu-l plecand imi amintesc cuvintele celei mai dragi fiinte din viatza mea: "femeie, incalcita mai esti!"
De ce?
Pentru ca nu mai vreau sa imi fie teama: teama ca voi fi dezamagita, teama ca voi suferi, teama ca nu ma pot ridica la nivelul pretentiilor lui, teama ca nu ii voi putea oferi ceea ce are nevoie, teama.......
Pentru ca vreau sa ma bucur doar de ce imi ofera viatza iar pentru a putea sa ma bucur de fiecare minut langa el imi e mai usor sa ma gandesc ca va fi ultimul si ca doar imaginatia mea atribuie o gramada de sensuri unor gesturi banale.
Pentru ca fiecare "intalnire" e o adevarata oaza in desertul sufletului meu.
Asa a fost din acea zi de iarna cand usa casei sale deschisa pentru mine a fost si usa sufletului meu deschisa lui.... O usa pe care fiecare din noi a mai trantit-o din cand in cand dar care se incapataneaza sa ramana vesnic deschisa.....
Printre genele intredeschise o vad pe doamna de alaturi privindu-ma curioasa... Inteleg ca tot drumul pana la Iasi am zambit continuu imaginilor de sub pleoapele inchise.....
Dar asta e alta ...poveste
O poveste de spus nepotilor la gura sobei intr-o seara de iarna .......

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.