27 mai, 2008

perle si rubine.....


Un drum planificat in fuga.
In ultima secunda au aparut oportunitatile de plecare. Fusese o zi ciudata. Nu dormise cu o seara in urma, problemele din timpul zilei o cam daramase si totusi la ora 14 cand a sunat telefonul nu a avut nici o ezitare. Imbracata in roz si rosu, cu bani imprumutati si cu o stare ciudata de amorteala a plecat. Ii era dor de un drum in tara. Ii era dor de soseaua lata si zgomotele traficului. In cateva minute, cu ochii la drum ascultand muzica s-a relaxat pe scaunul din dreapta. Propunerea de ocol a primit-o cu bucurie. Era curioasa sa vada oraselul dintre dealuri. Simtea nevoia de "altceva" si banuia ca linistea dintre dealuri ii va acoperi acea nevoie.
Dar ce a gasit dincolo de sosea a luat-o prin surprindere.
Nu era pregatatita de frumusetea dealurilor, de mireasma padurii de salcam si de linistea acelui orasel ascuns intre dealuri. Ar fi vrut ca timpul sa se opreasca si sa ramana suspendata intre cerul senin cu nori pufosi si verdele dealurilor imbatate de mirosul de salcam. A lasat geamul masinii jos si cu coatele pe geam se bucura de aroma proaspata padurii.
Ajunsa la destinatie a intampinat-o o pereche de ochelari in spatele carora staruia privirea curioasa si patrunzatoare a unor ochi mari. Candoarea, ce numai la 7 ani o poate afisa o privire, a topit-o. Dar de data asta nu mai era acea durere ce o simtea de ani de zile in preajma copiilor. Durere unei femei care nu are copii. De data asta durerea a disparut lasand-o sa se bucure de toata gama de sentimente din prajama unui copil: tandrete, duiosie, bucurie si iubire.
Casuta de pe deal, aflata la poalele padurii e mai mult decat se astepta. Caldura ce a simtit-o inca de la intrare si lumina filtrata de padure si perdelele vaporoase au facut-o sa simta o stare ciudata de ..."acasa". Doamna ce trabaluia prin bucatarie sporavaind lejer, copilul ce cerea atentie, mirosul mancarii, mirosul padurii si linistea dupa-amiezii au completat tabloul unui camin linistit. Un camin in care exista neintelegeri, exista lipsuri, nimic nu e perfect dar domina armonia si linistea sufleteasca. Un camin in care fiecare se simte apreciat, iubit si inteles. Un camin in care nici unuia nu ii e teama sa fie el insusi.
La plecare, a simtit ca ia cu ea, ascuns bine in suflet o farama din acea stare, ca tabloul zugravit in culori luminoase va ramane pentru o vreme in imaginea sa ca o imagine de poveste.
Drumul pana la destinatie a continuat linistit umbrit doar de nostalgia dealurilor si linistea padurii. Zgomotele familiare ale orasului au facut-o sa uite de oboseala.
Intalnirea cu perlele o nelinistea. Era ceva care ii scapa in cadrul intalnirii. Modul cum s-a stabilit contactul, intalnirea si drumul nu a fost unul uzual. Doar ca nelinistea nu o speria ci ii dadea o stare de nerabdare. A gresit drumul si a fost nevoita sa absoarba energia orasului cu luminile si zgomotul sau.
In sfarsit degetele se bucura de atingerea perlelor. Le simte parca ar fi vii, parca sunt luminoase si ea se bucura de lumina lor. Gandul o duce la delfini. Textura perlelor o fac sa se gandeasca la ocean si la jocul delfinilor un urma ambarcatiunilor.
Si totusi mai e ceva. Colectia de bijuterii o atragea ca un magnet. Nu i-au placut niciodata bijuteriile dar astea o atrageau in mod special. Pietrele. Bijuteriile aveau pietre. Ii placea sa simta bijuteria in causul palmei. Un inel cu piatra verde in forma de lacrima isi gasi drum spre palma ei. "Pune-l pe deget sa il simti" Gestul a venit ca raspuns la comanda vocala. Venea perfect pe inelarul mainii stangi. Totul in jurul ei a inceput sa se invarta. O stare de nauceala, bucurie imensa si virtej i-a amortit restul simturilor. A scos inelul de pe deget si a plecat. Nu intelegea ce se intampla. Stia ca are o relatie speciala cu pietrele semipretioase. Ca le simte vibratia si intelepciunea. Dar contactul cu pietrele pretioase a fost ca un soc energetic. Pe drumul de intoarcere, aflata la volan a indraznit sa lase un inel cu o piatra mare si rosie pe deget. Concentrata la drum, invaluita de intuneric si-a permis sa faca cunostinta cu rubinul de pe dejetul ei. A surprins-o forta pietrei, i-a simtit focul iar flacarile blande ascunse in piatra i-au invaluit inima. I-a permis rubinului sa deschida larg o poarta a inimii sale ce o credea inchisa pe vecie. S-a intrebat de ce a ametit-o acel frumos smarald in forma de lacrima. Raspunsul a lasat-o buimaca: smaraldul simbolizeaza energia vietii, CREATIA...

25 mai, 2008

duminica.....


O duminica frumoasa de vara.....
Decide sa renunte la activitatile obisnuite si sa plece la tara. Un prieten o lasa in drum si promite sa o ia la intoarcere. Nu gaseste cheia si se vede nevoita sa ajunga la biserica sa isi intrebe bunica cum intra in casa. Tinuta alba cu pantaloni sare in ochi in bisericuta mica cu enoriase imbracate in negru. Se simte stanjenita cu toate privirile atintite asupra ei si mai ales de intrebarile mute din priviri. Drumul de la biserica spre casa ii aminteste de copilarie. Parca soarele e la fel de frumos si cerul la fel de azuriu ca pe vremea cand singura grija era daca va fi lasata la poarta dupa ce se intuneca... Zambeste amintirilor in timp ce intra in casa. "Camera ei" in care nu a intrat de ani arata ca dupa potop. Asa ca isi pune o tinuta mai putin pretentioasa si trece la sortat si aranjat. Ii place munca monotona si linistita cu gandurile zburand spre trecut. Fiecare locusor si lucrusor ii readuce din trecut o gama variata de senzatii si emotii. Odata cu camera isi aranjeaza si amintirile pe rafturile sufletului. Se uita la ceas si isi da seama ca slujba e pe final asa ca schimba camera cu bucataria. In timp ce gateste face si ordine in casa copilariei. Camerele mici ii pareau imense pe vremuri. E pentru prima data de multa vreme singura in casa copilariei. Isi simte bunicul pe langa ea. Il vede stand pe perne ca in ultimii ani de viata si simte nevoia sa ii povesteasca despre ce simte. I se face un dor cumplit de privirea aceea blanda, intelegatoare si iubitoare. Ii e dor de DRAGOSTE. Stie ca a insotit-o mereu in tot anii astia si ca i-a stat alturi in cosmarul ce crede ea ca se termina. Il roaga in gand sa o ajute. Iar are de luat decizii. A obosit sa mai ia decizii. Vrea ca viata sa fie iarasi simpla ca pe vremea copilarei. Vrea ca lucrurile sa fie simple, firesti fara a fi nevoie de decizii... pentru ca deciziile atrag dupa sine regrete si judecati. Poate ca asta o ingrozeste cand vine vorba de decizii: teama ca nu va lua decizia corecta si ca cei din jur vor suferi iarasi. Povara propriilor responsabilitati o duce cu fruntea sus dar nu crede ca mai poate duce responsabilitatea propriilor decizii rasfrante asupra celorlalti. Vinovatia o doboara.
Cu astfel de ganduri in minte isi vede bunica intrand incet. Un val de duiosie o copleseste. Dragoste, respect si admiratie pentru femeia ce isi duce povara anilor cu demnitate. A fost o femeie frumoasa. Este o femeie inteleapta. O femeie apriga pe care anii nu au domolit-o si greutatile nu au invins-o. Ii intelege nevoia de a-si masca dragostea in critici blande. Ii intelegene nevoia de a se proteja. Sunt la fel. Spera doar ca si ea va ajunge varsta bunicii sale cu aceeasi vitalitate si energie. Ii priveste ochii in timp ce manca si vede lupta din sufletul ei intre a-si dojeni nepoata ca iar a intrat in "gura satului" si bucuria de a o vedea iarasi zambind.
In poarta, la plecare, ii vede ochii in lacrimi si isi doreste sa o stranga in brate, sa o simta aproape si sa ii spuna ca va fi bine dar stie din proprie experienta ca are nevoie de acel val subtire de demnitate, ca in momente grele doar demnitatea a facut-o sa ridice fruntea si sa mearga mai departe.
Acum stie de ce a iubit-o bunicul si se simte mandra ca e urmasa acestor oameni minunati, mandra ca se trage din "neam de razesi ai lui Stefan" si ca e crescuta in "vatra satului". Se simte coborata dintre randurile lui Sadoveanu pe care le ascundea pe vremuri printre manualele scolare.

23 mai, 2008

ganduri....


E una din zilele in care ar dori sa poata transpune in cuvinte toate emotiile si "simtirile"... Dar surprinzator cuvintele nu isi gasesc locul intr-o insiruire logica si coerenta.... Mintea ei sare de la o idee la alta in timp ce sufletul ciupeste coardele sentimentelor facandu-le sa sune a cant greu de prins pe note...
Mintea urmareste ideii logice cum ar fi vremea, mutatul, plati, modele.... in timp ce sufletul ar vrea sa simta mai mult, mai tumultos, mai altfel....
Mintea e aici, e practica, analizeaza ... in timp ce sufletul zburda pe aripi albe de dragoste, zboara pe ceruri azurii de vise si pluteste pe nori pufosi de gingasie....
Imagini dureroase din trecut se suprapun peste cele prezente in speranta unei vindecari a vechilor rani.....
Ii e greu sa evoce momentele dureroase din trecut. Credea ca o data ce a trecut cu fruntea sus prin acel moment nu mai e nevoie sa se intoarca. A trecut si gata! Dar daca in anumite situatii e atitudinea cea mai corecta se pare ca sunt si rani ce nu sunt vindecate in ciuda imaginii perfecte afisate. Sunt intamplari din viata ei pe care le relateaza simplu si firesc. Ascultand-o, te intrebi daca vorbeste despre ea sau depre o buna prietena. Dar iata ca a venit momentul sa spuna povestea asa cum a fost, nu doar sa o relateze ci sa o povesteasca... Asta inseamna sa-si aminteasca si senzatiile sau sentimentele de atunci, asta inseamna sa retraiasca acel moment...
Se lasa dusa de amintiri si pe masura ce acestea prind viata prin vorbele ei, corpul retraieste spaima dar mai ales durerea acelor clipe.... Mintea ei elibereaza amintirile de atunci bine puse la pastrare.E uimita cu cata forta resimte acele clipe, nu isi amintea ca durerea sa fi fost atat de crancena dar se pare ca.... pe masura ce amanuntele acelor clipe isi fac drum spre exterior, ea se intreaba cum a rezistat. Isi aminteste ca IMPUNEA tuturor sa nu planga. Atunci stia ca vederea unei singure lacrime ar fi facut-o sa se sfarme in milioane de bucatele pe care nu le-ar mai fi adunat in veci. Atunci stia ca tipand la toata lumea se putea proteja de ea insasi. Atunci a invatat sa se ascunda in spatele unei masti rigide. Atunci a invatat sa inchida poarta sentimentelor. De atunci nu si-a mai permis sa simta nici un fel de durere. Parca ar fi rupt sau blocat o punte intre creier si restul corpului ei. Punte care transmitea durerea si care pare a se reface acum, incet si sigur... Parca pe acea punte rupta s-au adunat multe "dureri" ce se scurg incet spre "centru de comanda"... Dureri ce aduc dupa sine imagini, trairi, intamplari.... Si toate trebuie ... vindecate. Si uneori amintirile par a durerea mai tare si mai intens decat momentele efective. Poate pentru ca momentele traite atunci clipa de clipa ni le amintim compacte, evenimente de luni de zile vin in "pachete" de cateva secunde.
Dureros e ca ca isi da seama ca reactiile celorlalti in situatii critice au facut-o sa se intrebe "cine sunt eu?" sau si mai rau "ce sunt eu pentru cei dragi?" iar raspunsul gasit au facut-o sa isi ascunda sentimentele, dorintele si dezamagirile in spatele unei masti de cele mai multe ori frumoasa si dragalasa dar totusi o masca. Au facut-o sa experimenteze in urmatorii ani. Sa ajunga la o "pozitie" care ar fi satisfacut orgoliile familiei. A vrut sa fie sigura ca atitudinea lor ramane aceeasi indiferent daca e sau nu cine vor ei. Dupa 10 ani de munca, lupta si dezamagiri si-a dat seama ca ce conteaza este doar EA insasi. Nu o mai dor reprosurile si nu mai asteapta nici macar acceptarea celor dragi. De afectiune afisata nici nu se pune problema. Isi respecta familia si zambeste ingaduitoare la toata gama de reprosuri pe care o aude. Macar acum au o baza reala.
Acum e constienta ca dragostea bunicului ei de dincolo de mormant au sustinut-o in toate momentele proaste si cuvintele ce i le repeta cand era copila au fost si raman credinta si motto-ul ei in viata: "daca vrei ceva suficient de mult ai sa gasesti cai de a obtine" si "cei ce fac rau nu pot iubi; cei ce nu pot iubi se tem de un singur lucru: IUBIRE; iubind iti vei fac viata mai frumoasa"

20 mai, 2008

prietenie....

"Daca intr-o zi iti vine sa plangi, cauta-ma! Nu promit sa te fac sa razi, dar pot sa plang cu tine. Daca intr-o zi iti vine sa fugi, cauta-ma! Nu promit sa te opresc, dar pot sa fug cu tine. Daca intr-o zi nu ai chef sa asculti pe nimeni, cauta-ma! Promit sa tac oricat vrei. Daca intr-o ma cauti si nu raspund, VINO repede sa ma vezi, poate EU AM NEVOIE DE TINE."
Citeste de doua ori textul primit pe messenger. Conform principiului ca nimic nu e intamplator devine foarte atenta la cuvinte. Il mai citeste odata. Si intelegerea apare: asta e atitudinea ei in prietenie.... E acolo cand cineva are nevoie, isi ofera neconditionat sprijinul dar rareori stie sa ceara ajutor. Poate pentru ca s-a obisnuit singura sau poate pentru ca stie ca daca are nevoie o sa primeasca ajutor. Iar daca nu primeste inseamna ca trebuie sa treaca singura prin acele momente, ca are ceva de invatat...
Se bucura ca poate ajuta, ca poate oferi celorlalti ce ea nu a avut in momente de cumpana... Isi doreste ca nimeni sa nu mai sufere si daca poate contribui cu o farama de optimism sau daca poate face sa infloreasca un zambet pe un chip ingandurat e multumita. Asta nu inseamna ca ea zambeste mereu.... si ca chipul ei a cunoscut doar zambete.... Ci doar ca poate sa zambeasca printre lacrimi si sa se bucure deopotriva de ploaie si de o zi frumoasa....

16 mai, 2008

femeie....


Din motive stiute doar de cei dragi a fost intotdeauna un baietoi. In locul papusilor prefera mingea, in locul lacului de unghii prefera daltile de lemn si in locul rochitelor si a funditelor prefera pantalonii si tricourile.... La bloc era cea mai buna la tenis cu piciorul si nici un baiat nu avea curajul sa se ia cu ea la bataie.... Cu toate acestea la scoala era apreciata ca o buna pritena: sufla tuturor, facea lucarile de control pe "ambele numere" si intelegea toate cuvintele de pe garduri. Baietii o acceptau in gasca lor dar cu retineri pentru ca era totusi fata iar fetele o tolerau pentru ca era altfel.... Nu isi gasea locul nicaieri. Cu trecerea timpului fata cu parul cret si ochi de ciocolata a ajuns la adolescenta si s-a lovit de admiratia de la distanta a baietilor si de invidia fetelor. Doua sentimente pe care nu le intelegea si nu si le dorea. Sentimentul de unicitate isi facea loc in sufletul ei odata cu zilele care treceau. Liceul cu "pretentii" si-a pus amprenta pe personalitatea ei. Nu se incadra in tipare. Nu stia sa fluture din gene si sa confirme toate prostiile care le auzea. Era prietena mereu aproape, intelegatoare si care stia sa dea sfaturi. Dar niciodata fata care primea flori sau invitatii in oras. Era cautata la petreceri pentru ca dansa bine si nu pentru a fi stransa in brate. Crescuta intre baieti nu putea fi pacalita cu cuvinte frumoase si complimente false. Iar asta intimida. Si-a vazut linistita de drum constienta fiind de caracterul ei puternic si mintea brici. Fiecare relatie terminata nu a privit-o ca pe un "esec" ci doar ca pe o lectie de viata. Si nu toate au fost frumoase. Finalurile, chiar daca in conditiile ei majoritatea, au fost dureroase si au lasat rani adanci. De fiecare data a cautat motivele sfarsitului in atitudinea ei. A incercat sa inteleaga ce a gresit si ce nu ar mai trebui sa faca data viitoare. Ajunsa la jumatatea vietii incearca sa inteleaga ce nu a mers. De ce a fost mereu altfel, de ce nu s-a incadrat in tipare, si de ce nu e o femeie implinita intr-un camin fericit plin de rasetele copiilor pe care si-i doreste atat.
O vreme a dat vina pe ea si pe felul ei de a fi.
Sinceritatea a fost primul motiv venit in minte. Spune ce gandeste si cand gandeste. Considera ca atunci cand adormi si te trezesti langa o persoana vreme indelungata trebuie sa fie ca o carte deschisa, sinceritatea da acea siguranta si stabilitatea a zilelor, asigura acel cadru stabil intr-o lume instabila. Dar se pare ca se cauta falsitatea, lingusela si ...poleiala.
Spontaneitatea a considerat ca e un ingredient important in indepartarea plictiselii dintr-o relatie. Ceva mereu nou. Acel codiment care face ca fiecare zi sa fie un pic altfel fata de cea trecuta sau de cea viitoare. Dusmanul rutinei, acea rutina care sfarma multe relatii si amaraste multe suflete. Dar se pare ca se doreste rutina ca motiv sau motivatie a "calcarii pe de laturi".
Intelegerea e o alta trasatura care a derutat-o. A considerat-o importanta intr-un cuplu. Daca iubesti il si intelegi pe celalat, si daca il intelegi ii darui ce am primit de la divinitate: liberul arbitru. Intelegandu-l ii respecti deciziile chiar daca parerea ta e alta. Ti-o afirmi dar ii respecti decizia. Iar intelegerea tine la distanta posesivitatea si gelozia dar aduce in relatie loialitatea. Nu poti respecta deciziile celuilat si totusi sa ii impui tipare de comportament dar ii poti oferi fara ostentatie si fara sa ceri nimic in schimb. Dar se pare ca unii nu se simt iubiti daca nu li se impun reguli si restrictii, daca nu li se fac reprosuri constant si cu cat mai multa risipa de vorbe.
Daruirea se pare ca a fost mereu cel mai mare dusman al ei. Se daruie cu totul pentru ca face ce simte in general si e sincera. Asa i se pare corect. Fara falsitate, spunand lucrurilor pe nume, deschisa si sincera.
A fost educata ca menirea femeiei e sa se marite cu orice chip dar s-a revoltat cu toata puterea impotriva metodelor de "agatare" si pacalire a unui barbat pentru a-l duce in fata altarului. A trecut pe acolo cand a considerat ca se merita chiar daca mai tarziu s-a dovedit ca statutul de femeie maritata implica prea multe compromisuri. Tine prea mult la respectul de sine si la integritatea fiecaruia ca persoana pentru a accepta umilire si durerea singuratatii in doi pentru a mentine o imagine. Si totusi o doare singuratatea, si totusi isi doreste un camin, si totusi spera ca va gasi un barbat care sa considere modul ei de a vedea viata si relatia ca fiind compatibile cu el. A auzit prea des "esti o femeie cu care chiar se poate discuta", "esti o femeie in fata careia imi pot deschide sufletul fara teama ca ma vei judeca", "chiar ma poti intelege...." urmat invariabil de "dar ai intrat prea tarziu in viata mea", "ce bine era daca ne cunosteam mai devreme..."
La vremea lui acel "mai devreme" nu ar fi stiut sa aprecieze calitatile ei. Doar prinsi in capcana unei relatii in care deja e unul sau mai multi copii si-au dat seama ce vor cu adevarat. Doar prinsi intr-o relatie construita pe faptul ca "ea" e frumoasa, gospodina si cuminte si-au dat seama ca vor o partenera si nu o femeie in casa... dar deja e prea tarziu. Iar ea...... Ea ar trebui sa faca mii de compromisuri pentru a se incadra intr-un tipar de nevasta sau sa accepte ca nu poate fi decat prietena cu care se pot sfatui sau "amanta". Se pare ca doar "amantele" sunt inzestrate cu calitatile care le are ea.
Nu isi doreste sa fie nevasta deci ies din calcul compromisurile. Ii place mult sa fie prietena dar se gandeste ca isi doreste mult un copil si vremea trece iar sansele sa il aiba sunt din ce in ce mai mici. Nu ar deranja-o gura lumii daca ar fi o mamica singura dar ar deranja-o la culme ca tatal copilului sa se simta obligat sa ii fie alaturi. Nu a inteles niciodata femeile care au facut un copil doar ca sa lege un barbat de ele. Nu a inteles niciodata relatiile din obligatie. Pentru ea o relatie inseamna bucuria de a fi impreuna, bucuria intalnirii in bucatarie si in baie, bucuria de a-l simti pe celalt langa tine, bucuria de a-i povesti seara la cina ce ai facut peste zi si bucuria de a-i vedea chipul somnoros dimineata.
Stie ce trasaturi de caracter ar trebui sa aiba barbatul ce l-ar vrea langa ea si daca asta nu va fi posibil nu va accepta mai putin de dragul de a fi "in rand cu lumea". Asta nu inseamna ca pana apare se va inchide in turn si va astepta sa fie "trezita" de print. Se va bucura in continuare de prieteni, de fiecare rasarit de soare si va astepta cu incantare toate provocarile zilei de azi....

13 mai, 2008

tristete.....


In ciuda zilei superbe, a soarelui stralucitor si a prietenilor din jur ma simt trista. "De ce?" e o intrebare a acarui raspuns nu l-am gasit. Poate il intuiesc, poate il banui dar nu am certitudinea ca e chiar cel ce ar descrie corect "situatia".
Nu pot da vina nici pe problemele din jur deoarece nu sunt nici mai mari nici mai mici decat cele de ieri sau decat cele de maine, si totusi astazi sunt trista......
Poate ca tocmai vremea de afara ma face sa fiu trista, e atat de frumos incat mi-as dori sa ma ia dragostea de mana si sa imi arate prospetimea naturii.... Imi doresc sa mai simt entuziasmul si fiorii adolescentei cand ieseam la plimbare in parc, cand soarele stralucea si natura inverzea iar palma in care mi se odihnea mana era calda si transpirata de emotie..... Imi doresc acele momente in care ma puteam bucura de drum fara sa intuiesc sau sa pandesc "pasii" celuilalt catre "linia de finish", cand "gura lumii" nu conta iar eu ma abandonam clipei de prospetime fara rezerve....
Incerc sa ma "educ" sa ma bucur de clipa prezenta cu tot entuziasmul si daruirea dar faptul ca ce fac nu corespunde de fiecare data cu ce isi doreste sufletul meu ma cam impiedica.... Sau poate ca prea des s-a intamplat ca "daruirea" mea cu toata fiinta clipei sa-i fie atribuite sfaturi de genul "nu se face" sau "nu trebuie" si astfel s-a facut un "reflex" ca de fiecare data sa ma intreb "ce se va zice?" sau "cum voi fi privita?". Si astfel de cate ori sufletul imi zburda mintea se intreaba...
Si astfel bucuria clipei se transforma in incercarea de a ma incadrare in tipare....
Incerc sa imi dezvat mintea sa se mai intrebe. Incerc sa raspund privirilor critice cun un zambet intelegator sau sfidator in functie de situatie. Incerc sa ma bucur de multitudinea de sentimente si senzatii ce imi inunda fiinta fara a lasa mintea sa le disece, sa le explice sau sa le incadreze in tipare. Doar ca procesul e greu si anevoios. Mecanisme ale gandirii invatate si experimentate zeci de ani se lasa greu schimbate....
E greu sa spui "mi-e dor de tine" doar pentru ca simti asta si nu pentru a-l face pe celalta sa se simta obligat sa te caute, sa iti acorde atentie sau sa iti raspunda cu obisnuitul "si mie"...
E greu sa spui ca iubesti fara ca celalt sa se simta vinovat ca nu iti raspunde la sentimente...
E greu sa vorbeste despre afectiune, prietenie si iubire oferite din inima si fara nici o asteptare intr-o lume in care am fost invatati ca sentimentele nu pot fi decat reciproce...
E greu sa vorbesti despre bucuria de a oferi si despre bucuria de a-i vedea pe ceilalti fericiti intr-o lume in care cuvintele de ordine sunt dezamagirea, asteptari inselate, ranire din dragoste.....
E greu sa schimbi mecanisme ale mintii verificate si rasverificate in mii de ani...
Si totusi, oricat de greu, le fac si le mai si explic....
Si totusi, oricat de greu, ma bucur ca pot fi altfel...
Si totusi, oricat de greu, imi pun sentimentele la vedere si vorbesc despre ele firesc chiar uneori mai usor decat despre cheltuieli, si cat de grea e viata...
Si totusi, oricat de greu, reusesc sa zambesc la expresiile celorlalti cand sunt sincera, deschisa si iubitoare.....
Ploua!
Si parca odata cu atmosfera se curata si sufletul meu, si parca odata cu praful se aseaza si gandurile mele.....
Binecuvatata ploaie.........

08 mai, 2008

frumusete......


Luni dimineata se indrepta spre sala de curs. Se gandea la cate cursuri de vanzari a mai fost. Plicticoase majoritatea. Si erau de 1-2 zile. Asta va dura o saptamana... Se si vedea lungind pauzele, intarziind sau plecand mai devreme sub diferite pretexte. Doar orasul era frumos. Merita macar plimbarea pana acolo....
Prima zi a fost o totala surpriza. In locul prezentarii lungi si plicticoase de produs a gasit o atmosfera relaxata si interactiva. Nimic tehnic si totul intuitiv. Cel din fata - "profu" - e tanar si entuziast. Ii place ce face, ii place sa fie intre oameni si sa transforme neincrederea in entuziasm. Chiar daca e tanar si are doar doar doamne in sala si toate peste 30 ani nu lasa sa se vada emotiile. Starea de relaxare a persistat toata ziua chiar daca ea nu citise nimic si se gandea ca va fi singura in postura asta. Totul era logic si intuitiv iar "profu" transmitea mai mult decat cuvinte. Daca era atenta isi culegea toate raspunsurile din aura. A doua zi a devenit si mai interesanta. Cu surprindere a constat ca s-a facut vineri si ca e cam gata. Si ii parea rau........ Atmosfera fusese frumoasa. Cursul a fost mai mult decat "vanzari", a fost "comunicare", "atitudine"...
Si-a dat seama cu surprindere ca perioada proasta prin care a trecut nu a "plafonat-o" ci doar a "slefuit-o". In cele cateva zile de curs a invatat mai mult despre ea insasi decat despre produsele ce le va vinde. A invatat ca poate, ca e comunicativa, ca e dezinvolta, ca nimic din zbuciumul interior nu se vede afara. A invatat ca necazurile nu au "acrit-o" ci doar au facut-o mai receptiva la ce e in jur. A invatat ca optimismul nu se invata ci tine de fiecare, ca nemultumirea cronica poate fi o boala mai grea decat cancerul, si ca a fi mama nu e o binecuvantare ci o scuza pentru unele. Si-a reamintit ca increderea e motorul si nu consecinta succesului. Si a mai constat un lucru foarte important pentru ea: e o prezenta luminoasa care nu se poate ascunde, va iesi in evidenta oricat de mult si-ar dori sa treaca neobservata. E o prezenta greu de ignorant, motivanta si entuziasta. Iar asta e o alta binecuvantare. Iubeste oamenii si viata mai mult decat succesul, mai mult decat statutul ei social si indiferent de ce si cum se spune despre ea. Iar iubirea nu poate fi ascunsa, nu poate fi reprimata. Poate fi doar impartasita... I-a placut sa constate ca starea ei de spirit se transmite tuturor, ca indiferent de ce decizii proaste a luat in viata ramane prin definitie un "lider".
Isi va aminti mereu de acest curs, de replica "aha....inteleg......" care poate combate orice raspuns "negativ" ca si de "animalul numit client pe care ea l-a studiat in libertate", de zambetul si increderea "profu"-lui precum si de felul in care prezenta ei umbreste sau lumineaza anumite chipuri....
Cu privirea la ploaia care cade zambeste se gandeste ca fiecare strop de ploaie ii va aminti de acel curs. De comentariu dezamagit al unei colege "iar ploua....." si zambetul "profu"-lui cand ea a exclamat entuziasta "ce FRUMOS ploua afara!"
Diferenta de atitudine care ne face viata amara sau frumoasa.....

04 mai, 2008

ploaia....


"ploua infernal, si noi ne iubeam......" vocea Paulei Seling se aude duios in camera in timp ce gandurile mele..... zburda printre ....vise. Dar mai ales un vis in care melodia se auzea in surdina.Un vis in care intunericul din camera era indulcit de lumina unei lumanari, aroma uleiului de masaj cu levantica si ambra persista in aer si o voce calda, usor nazala sopteste versurile cantecului punctand unele cuvinte cu un "asculta" soptit. Un vis frumos ce s-a mai repetat de cateva ori. Un vis in care patul era prea mic. Un vis in care cineva ma striga pe nume: Ioana..... Un vis in care niste ochi albastri blanzi si calzi la lumina lumanarii pareau reci si de gheata in lumina diminetei. Uneori mi se pare ca aud vocea aceea .... pe strada, la radio..... si imi doresc sa visez din nou. Alteori mi se pare ca vad acel albastru rece la lumina zilei ce se imblanzeste sub privirea mea calda.... dar de cele mai multe ori adorm sperand ca voi visa din nou.... dar visul se lasa asteptat si dimineata ma gaseste cu un dor in piept.....
"nu-i nimic imi spuneai, Lorelai...."

01 mai, 2008

nasterea......Ioanei


S-a trezit dimineata. Dupa linistea casei era devreme..... S-a strecurat usor in bucataria pensiunii si si-a pus de cafea. Toata lumea dormea in pensiunea linistita din Maramures unde si-a petrecut sarbatorile de iarna. Cu palmele in jurul canii pline cu cafea fierbinte pentru a-i simti caldura a inspirat profund pentru a savura si aroma.... Privirea i s-a oprit pe cadranul unui ceas mare de pe perete: 7 si 10 minute. Cu fix treizeci si trei de ani in urma inspira pentru prima data aroma...vietii. Gandurile ii zboara spre casa.... Ca in fiecare an e vremea bilantului. Privit din exterior e o femeie implinita. E casatorita cu un barbat mai tanar decat ea, prezentabil, si sunt un cuplu invidiat de multi. E directoare a unei firme de succes intr-un domeniu masculin, firma infiintata de ea dar condusa acum impreuna cu sotul. Casa ei mica dar cocheta e calda si primitoare.
Si totusi o stare de nemultumire ii da tarcoale. Poate ca prezenta unui copil e ceea ce lipseste. Tratamentul din ultimile luni au ajutat-o doar sa depaseasca 100 de kg si cam atat. Facand planuri pentru anul ce abia a inceput savureaza cele cateva minute de liniste pana la trezirea celorlalti. Programul zilei e destul de incarcat. Au planificata o plimbare cu sania pana intr-un sat invecinat la un mester lemnar cunoscut peste mari si tari.
Mersul cu sania precum si mirosul lemnului din atelierul batranului a intors-o cu gandul la anii copilariei, la bunicul ce a invatat-o sa foloseasca daltile pentru lemn si ciocanul din lemn pentru a da personalitate lemnului. Doar tortul pregatit seara de gazda a mai scos-o din starea de nostalgie aducand un zambet pe chipul ingandurat.
Intoarsa din nou la munca a constat ca nimic din ce era in jur nu o multumea. Acea stare de nemultumire nu ii dadea doar tarcoale ci s-a instalat in sufletul ei definitiv. Cum nu e genul sa se planga sau sa lancezeasca a incercat sa gaseasca sursa si sa rezolve problema. Cea mai la indemana sursa de nemultumire au fost kilogramele acumulate si imediat s-a aplicat solutia: dieta si mers la sala. Dupa 2 saptamani se vad deja rezultatele dar privirea din oglinda e tot critica si nemultumita. Urmatoarea sursa de nemultumire a fost .....fertilitatea. Si astfel au inceput drumuri la Bucuresti, analize, investigatii si tratamente.....
Irascibilitatea a crescut, iar vina a fost pusa in carca investigatiilor destul de .... umilitoare si ... traumatizante emotional.
Era nevoie de un .. mijloc de descarcare a starii de nemultumire si frustrare ca sa nu chinuie pe toata lumea din jurul ei. Sala de fitnes se pare ca nu era suficienta asa ca s-a apucat de o modernizare a birourilor. Acolo putea tipa, critica si bombani fara sa se simta vinovata ca ii chinuie pe toti din jur din cauza nemultumirii ei ce nu isi gasea sursa deci nici rezolvarea.
De paste a plecat pe valea oltului cu cea mai buna prietena si cu sotii. Spera ca o schimbare de decor va duce si la schimbarea starii ei de spirit dar se pare ca s-a inselat. O incercare de a urca la cetatea lui Tepes s-a soldat cu o criza de nervi din cauza raului de inaltime, urmata de o entorsa a gleznei pe barajul de la Vidraru.
Iat-o din nou acasa, in mijlocul unei primaveri de vis simtindu-se ca o bomba cu ceas gata sa explodeze in orice secunda pregatindu-se de urmatoarea vizita la Bucuresti pentru investigatii. De data aceasta va merge singura. Cu trenul. Doar ea cu nemultumirile si irascibilitatea ei.
Cu laptopul in brate conectat la net, in linistea unei rezerve de spital intra pe un site doar sa isi omoare timpul si sa stea de vorba.
Doar ca trebuia sa se inregistreze cu un nume, o localitate si o ocupatie.... Nu putea sa treaca nimic real deoarece nu voia sa raneasca pe nimeni.
Si si-a dat un nume: IOANA
Un nume drag sufletului ei, un nume ce ii suna feminin, cald si ....pufos. Adica tot ce nu era EA, sau ce nu considera ea ca e.
In seara aceea a inceput sa o construiasca pe IOANA, ascunsa in spatele monitorului, fara o imagine construita in ani in micutul oras unde locuia, a inceput un ...exercitiu de sinceritate cu cel cu care conversa si cu sine insasi in acelasi timp...
Si astfel, femeia capabila sa negocieze contracte de sute de miliarde in timpul zilei, sa conduca o firma cu 19 angajati, catalogata de sotul ei ca fiind "rece si calculata", devenea in fata monitorului o femeie calda, capabila sa inteleaga suferinta.
Fiecare persoana noua cunoscuta in spatiu virtual ii punea noi intrebari. Intrebari carora nu era obligata sa raspunda dar isi raspundea ei insasi. Se simtea ca un ... mester ce renoveaza biserici descoperind in spatele multiplelor straturi de ... "tencuiala" o pictura fantastic de frumoasa, destul de bine conservata. Inainta cu mare grija si teama sa nu distruga frumusetea de dedesub. Dar ca si mesterul.... straturile de "tencuiala" trebuiau ....sacrificate.
Contrastul intre EA cea de zi cu zi si Ioana cea nou descoperita era destul de mare iar poarta sentimentelor odata deschisa nu a mai putut fi zavorata la loc.
Femeia care facea compromisuri acasa pentru ca "imaginea" familiei si firma sa nu aiba de suferit a fost trimisa la colt. Mai intai a fost concediata "bucatareasa" pentru ca gatea prea bine si sotul se ingrasa, apoi "menajera" pentru ca timpul acordat firmei era egal deci se impunea ca si cel acordat casei sa fie egal....
Dar in timp ce ea facea revolutii in traiul zilnic, Ioana isi facea o gramada de prietene si prieteni care nu stiau nimic despre femeia puternica, dura si transanta. Pentru o vreme, ceea ce numea ea ca fiind "rolul Ioana" ii completa nevoia de a darui afectiune si in acelasi timp ii reda increderea in ea ca femeie, acea femeie "grasuna" cum o numea sotul ei dragastos.
Sentimentul ca de fapt sunt 2 persoane diferite in aceeasi faptura a lovit-o ca un fulger la o mica petrecere acasa cu prieteni de familie. Un prieten foarte vechi a strigat-o IOANA. A auzit, a trasarit dar nu a intors capul. El s-a scuzat ca exista o Ioana in anturajul sau si din obisnuita a strigat asa. Dar mai tarziu i-a explicat ca e ceva schimbat la ea, in atitudine, in privire care il face sa se gandeasca la ea ca Ioana. Si astfel au aparut intrebari de genul "cine sunt eu?", "care sunt eu de fapt?"
Zbuciumul din sufletul ei s-a ....transmis intregului ei univers. Totul a inceput sa se prabuseasca, problemele veneau in avalansa si taria, eficienta sau duritatea femeii puternice nu le-a facut fata. Problemelor din firma le-a urmat divortul si .... pierderea a tot ce insemna "statutul social"...
Caderea nervoasa in care se zbatea in ziua in care a implinit 35 de ani i-a "facilitat" intalnirea cu psiholoaga. Si astfel in doar cateva luni a gasit raspuns la intrebari.
Ioana e intradevar pictura superba descoperita cu multa truda si cu mult ajutor din partea celor ce puteau sa vada ansamblul. Ioana e pictura de pe peretele de lemn a unei bisericute de tara, renovata de diversi preoti (parinti, profesori....) cu diverse tencuieli cerute de moda vremii si de sociatate..... descoperita ACUM, cu multa iubire de catre cei ce stiu sa aprecieze ........valoarea.....
Poate ca mai trebuie completate unele goluri in vopsea, poate ca ii trebuie o rama noua, sau un postament nou unde sa poata fi privita, sau poate un sistem de iluminat care sa ii evidentieze valoarea dar e ..... ceva rar si unic.....