29 iulie, 2008

intrebari....


Cuvintele ce trec pe langa urechile ei o duc in trecut... O stare de durere si furie muta o copleseste.
De un an de zile incerca sa isi convinga sotul ca relatia lor nu mai functioneaza, ca ea nu mai poate si daca el nu face ceva sa se schimbe atmosfera din casa ea pleaca. Cuvinte in zadar. Incercarile ei de a-si salva casnicia se loveau de un zid alb si gol intorcandu-se spre ea ca insulte si acuzatii. Macar daca erau intemeiate...
A venit si ziua cand cuvinte lui nu au mai lovit-o. Il privea muta si se gandea daca e vorba despre ea sau el vorbeste cu un personaj imaginar. Intr-un tarziu, cand el s-a oprit, ea a reusit sa intrebe:
- Si daca sunt atat de... necorespunzatoare idealurilor si aspiratiilor tale de ce mai suntem impreuna?
Raspunsul lui a fost zgomotul usii izbite ce a estompat o injuratura. I-au trebuit minute bune sa isi revina din starea de amorteala ce o cuprinsese si sa se intrebe daca asta e tot ce a ramas din anii de casnicie, din idealurile, planurile si sperantele ei... Nu o mai dureau cuvintele lui iar amaraciunea si dezgustul ce il simtea au facut-o sa isi puna o groaza de intrebari si sa caute raspunsuri.
- Ce sunt eu pentru el?
- De ce m-am maritat?
- De ce m-a cerut de nevasta?
- Ce va fi de acum incolo?
- Cine sunt eu de fapt?
In lunile care au urmat si-a dat seama ca acea cearta a fost doar inceputul, si fiecare noua cearta adancea prapastia dintre ei si implicit ranile sufletului.
Intr-o seara cand era daramata, cand simtea ca problemele o vor coplesi a gasit puterea sa ii propuna divortul. Si-a cautat cuvintele cele mai potrivite, argumentele cele mai sigure pentru a nu rani si a asteptat raspunsul lui. Usurinta cu care a acceptat precum si comentariu lui sarcastic i-au sfasiat sufletul. Chiar si dupa ce a venit hotararea judecatoreasca a tot sperat ca barbatul care a condus-o in fata altarului va lupta pentru casnicia lor, pentru visele si sperantele lor, pentru ea...
Au trecut doi ani de atunci... Doi ani in care a incercat sa uite tot si sa ia viata de la capat. A ramas prietena cu fostul sot, a incercat sa isi ascunda ranile si dezamagirile si sa pastreze acel sentiment de prietenie care i-a unit pentru ca in definitiv au mers impreuna o vreme pe drumul vietii si au avut momente frumoase unul langa celalat.
Dar povestea ce o aude seamana atat de mult cu povestea sa si durerea din ochii povestitorului e atat de vie...
Ii admira peseverenta, hotararea si incapatanarea de a afisa o fericire conjugala care nu exista, de a spera ca intr-o zi partenerul de viata va oferi familiei un minim de timp si de atentie, de a spera la o stare de multumire macar daca fericirea e o iluzie... Si ii intelege dezamagirea si durerea. Durerea de a iubi fara a fi iubit. Durerea de a constata ca afectiunea si iubirea sa nu au nici o valoare in balanta cu bunurile materiale... Durerea de a constata ca inca iubeste in ciuda dezamagirilor si a ranilor sufletesti... Si ii intelege si zbuciumul inerent nevoii de a lua o decizie. Decizia de face ceva pentru sine, pentru viata sa. Dar cel mai mult ii admira curajul de a spune ce simte, curajul de a da glas durerii, dezamagirii si indoielii. Si acel curaj o face sa puna in cuvinte tot ce a ascuns in ultimii ani pe tema asta. Si lacrimile varsate impreuna ii usureaza sufletul si simte cum ranchiuna si incrancenarea o paraseste. Si parca vremea e mai frumoasa si viata plina de promisiuni.
Se simte usoara ca un fulg pregatita sa isi asume riscul unei vieti fericite...

24 iulie, 2008

vreme, vremuri....


Ploua asezat.
Aseara au speriat-o cateva tunete. Cred ca erau mau mult "traznete" cum le spunea bunica.
O ploaie asezata de toamna in mijlocul verii, intrerupta din cand in cand de zambetele soarelui printre nori...
Ploile sfantului Ilie...
Un drum la tara si amintirile copilariei dau navala. O nostalgie ciudata dupa curtea plina de "glod", mirosul copacilor uzi si a pamantului rascolit de ploaie...
Fetita de demult care se bucura de "raurile" de apa de ploaie calda de pe drum calca acum atenta sa nu-si murdareasca papucii. Zgomotele serii o rascolesc: animalele ce vin spre casa, focul troznind, mirosul de lemne arse si mamaliguta, joaca copiilor...
Isi da seama ca duce dorul bucuriilor simple si a entuziasmului ce numai la tara il mai regasesti.
I se face dor de vacantele la tara, de vremurile cand rupta de oboseala de la camp nu stia cum sa se spele mai repede si sa se imbrace pentru a merge "dupa vaci", de harjoana din izlaz unde, in asteptarea ciredei de vaci "matusile" priveau entuziasmate sau invidioase joaca copiilor, de diminetile de duminica cand motaind si maraind era imbracata "frumos" si dusa la biserica, de rasarituri limpezi si apusuri fabuloase...
Se gandeste cu nostalgie la vacantele copilariei desprinse parca din "la medeleni" si se gandeste cu regret la vacantele de astazi in care jocurile in aer liber inlocuite de monitorul calculatorului, cand camaderia de alta data este inlocuita de messenger si mouse si cum fiorii unui prins de mana sunt inlocuiti de un "intimate" intr-un joc virtual....
Si intrebarea din versurile lui Eminescu e mai reala ca oricand:
"... unde esti copilarie cu padurea ta cu tot?..."

19 iulie, 2008

constientizare....


De cele mai multe ori nu vedem oamenii pe care ii privim. Ori vedem doar chipul ori, in cel mai fericit caz asociam chipului o stare: prietenie, amicitie, colegialitate, etc... Dar rareori ii vedem pe cei de langa noi asa cum sunt ei: un tot ce include atat omul cat si actiunile sale. Prietena cea mai buna nu poate fi decat prietena cea mai buna, uitam ca e si mama si sotie si colega cuiva si vecina altcuiva si fiica cuiva... Poate din acest motiv apar nemultumirile, certurile, invidia chiar si gelozia... Pentru ca barbatul de langa noi e si colegul cuiva si amicul altcuiva... Uitam ca personalitatile noastra sunt atat de complexe si ca in fiecare ocazie ne folosim o imagine. Imaginea a ceea ce vor ceilalti sa vada...
Sau poate ca nu uitam ci doar nu ne acceptam pe noi ca fiind persoane complexe si atunci nu putem accepta asta nici la ceilalti. Poate ca uitam ca am fost educati sa stim sa ne purtam in "sociatate" si asta inseamna o multitudine de "masti" aplicate pentru fiecare ocazie. Exista coduri de comportament in masina, in restaurant, la scoala, la servici, la o petrecere.... De fapt exista carti care ne invata sa ne confectionam masti. Sa ne lasam pe noi acasa si sa ne punem o masca cand iesim, Si printre atatea masti uneori ne pierdem. Uitam sa mai fim noi pentru ca avem reguli de comportament pana si in dormitor. Oare exista si un cod de comportament si ... in baie? Sa invatam sa purtam o masca si cand suntem singuri? Dar avand atatea masti cred ca ne e atat de teama sa ne privim fata in oglinda incat daca nu gasim una adecvata improvizam una sa fim siguri ca nu ne vom vedea din greseala in oglinda.
Si atunci nu e normal ca paturile spitalelor de boli mintale sunt pline? Nu e normal sa apara intrebarea:"daca eu m-am straduit atat sa respect codurile si tiparele de ce nu sunt fericita?" Intai dam vina pe parinti, pentru ca nu ne-au inteles si nu ne-au imdrumat pasii spre fericire, apoi pe scoala, apoi pe cel pe care l-am ales sa fie langa noi si mai tarziu pe copii pentru ca nu ne "inteleg". Unii uita ca au fost copii si ca tot ce au condamnat atunci aplica acum. Dar rareori cautam raspunsurile in noi, rareori recunoastem ca ne-a fost atat de teama ca vom fi respinsi de ceilalti incat ne-am negat pe noi. Rareori acceptam ca ne-a fost mai usor sa folosim masti decat sa fim noi insine... Chiar si cand acceptam asta, chiar si cand recunoastem tot mai sunt momente cand folosim mastile, cand preferam confortul tiparelor si a mastilor in locul originalitatii.
Uneori obosim sa fim noi insine, obosim sa ne luptam cu "gura lumii", cu barfele si comentariile de pe la colturi, obosim sa vedem privirile acuzatoare din jur. Chiar daca suntem constienti ca nu ne acuza pe noi pentru ca am iesit din tipare ci pe ei insine ca nu au avut indrazneala asta. Chiar si atunci cand recunoastem respectul si admiratia pentru puterea de a fi noi insine in spatele cuvintelor rautacioase si a remarcilor acide tot ne ranesc cuvintele...

15 iulie, 2008

o noua zi.....


De pe la 10 nu mai avea stare. Nu putea sta locului. Ceva nu era in regula si nu stia ce. Si-a amintit de factura neplatita la curent. S-a gandit ca daca o plateste starea o va parasi. Dar s-a intensificat si a aparut si acea durere chinuitoare de cap. Durere cu care i s-a recomandat sa se obisnuiasca dar nu a reusit nici dupa 10 ani. Apare din senin dimineata si dispare abia a doua zi dimineata. Nici un medicament, nici un remediu nu o face sa mai cedeze. Resemnata a inceput cu curatenia in magazin. Se uita din 5 in 5 min la ceas in asteptarea "pauzei de pranz". Isi programase sa dea cu var colorat una din camerele apartamentului. Nici munca fizica, nici satisfactia rezultatului nu i-au schimbat dispozitia. Intoarsa la magazin si-a tot gasit de lucru. In sfarsit ora 20. Pleca spre casa cu gandul la un dus fierbinte si apoi va mai vedea ce mai are de facut. A pregatit o salata in viteza, trece la spalat vasele cu gandul la dusul fierbinte si relaxant. "clantz". Sunetul centralei intrate pe avarie ii intrerupe visarea. Dupa trei incercari de a o reporni isi aminteste ca a "uitat" si de factura la gaze... Si nu s-ar fi intamplat nimic daca "vecina" nu ar fi trecut pe la gaze pentru proiectul ei de alimentare, disperata ca daca ea se muta nu va mai avea cum sa se branseze la conducta de gaz.
Se aseaza in leagan si incearca sa isi faca ordine in ganduri. Furia e singurul sentiment care il are. A mai simtit o singura data starea asta... Demult, acum 2 ani si ceva. Si e legata de acelasi motiv. De fiecare data a mai dat o sansa. Inca o sansa si de fiecare data a fost lovita si mai tare a doua oara. Incearca sa se calmeze si sa vada ce are de facut. Decizia a venit simplu si firesc. Mutarea de care se pregatea si care credea ca o va face lin si incet va fi in noaptea asta. Cum mai toate sunt impachetate, greul va fi caratul.
Isi aminteste de o replica a vecinei din iarna: "Cum poti rade cand ai atatea probleme?" si zambeste usor trist, usor amuzata. Se apuca de impachetat bucataria razand si facand poante. Toata curtea rasuna de rasul ei. Ca intotdeuna priveste provocarile vietii cu zambetul pe buze curioasa sa vada ce o mai fi. Dupa cateva drumuri o dor bratele de la carat dar e multumita. Apartamentul e vesel, lucrurile sunt in cutii, draperii sunt atarnate in cuie la geamuri, cada e plina cu apa si spume iar ea se simte iarasi tanara si nerabdatoare sa vada ce ii mai rezerva viata.
Cineva, mai demult, ii spunea ca suntem ca niste copii, ca sa putem primi o minge mai mare si mai frumoasa trebuie sa ii dam drumul la cea veche pe care o avem deja in brate.

08 iulie, 2008

ipocrizie...


De ceva vreme am o probleme cu acest cuvant. Sau poate cu atitudinea definita de el. Si cand spun "problema" ma refer la faptul ca ma tot lovesc de aceasta stare. Daca caut in dictionarul limbii romane, definitia sa este de "falsitate".
Pentru mine, persoane ipocrite sunt acele persoane care una gandesc si alta spun sau fac. Cred ca tot ipocrizie se poate numi si atitudinea unora atunci cand pun imaginea lor sociala mai presus de sentimentele sale sau a celor dragi. La urma urmei tot ipocrizie e si "imaginea sociala". Pentru ca atunci cand iti creezi o imagine inseamna sa afisezi ceva ce vrei sa se vada sau ce vrei sa fie apreciat. Atunci cand te stradui sa "afisezi" ceva de multe ori acea "imagine" nu corespunde cu ce esti ci cu ce ai vrea sa fii. Si asta o spun din proprie experienta. Ani de zile am fost ipocrita. Si nu doar cu ceilalti ci si cu mine insami. Ma uitam in oglinda si vedeam doar ce vad altii sau ce voiam sa vada altii. Nu eram in stare sa vad ce sunt sau poate nu voiam sa ma vad asa cum sunt. Mi-a fost foarte greu sa ridic acel val aflat intre mine si oglinda. Mi-a fost foarte greu sa invat sa ma cunosc. Partea frumoasa e ca atunci cand valul s-a ridicat nu m-a mai afectat parerea lumii. Tot ce se spune despre mine nu ma mai atinge pentru ca eu stiu ce sunt. Poate ca atunci cand am constientizat asta am invatat si sa recunosc "valul" si la ceilalti. Ii compatimesc pe cei la care "valul" exista dar nu le gasesc nici o scuza celor care stiu ce sunt si incearca sa impuna o cu totul alta imagine lumii. Ii compatimesc pentru ca adevarul iese intotdeauna la iveala mai devreme sau mai tarziu si nu le va fi tocmai bine atunci. Le banuiesc durerea si neputinta de a ... infrunta lumea in acele momente. Si nu doresc nimanui sa simta asta. Uneori ma gandesc ca mie mi-a fost usor sa fiu ceea ce sunt si sa ridic din umeri "da. si?" pentru ca de mica m-am ales cu comentarii si "etichete" nu tocmai binevoitoare si am invatat de la o varsta frageda sa sfidez. Dar cum se simt cei pentru care parerea lumii si "aprobarea publica" a fost mangaierea zilnica a orgoliului in momentul cand va intalni doar priviri si zambete ironice? Cat de striviti se vor simti?
Viata este atat de frumoasa chiar si in momentele mai dureroase daca stim sa o privim prin ochii copilului din noi, daca stim sa zambim si sa ne bucuram de provocarile ei. Dar pana invatam asta fiecare atingere a ei ne doare...

03 iulie, 2008

mutare...


De multa vreme facea planuri de mutare... Acum chiar trebuie sa se mute. Incepe sa sorteze lucrurile prin casa dar isi aminteste de unele cutii sigilate si depozitate in pod. Asa ca voiniceste urca in pod hotarata sa termine cat mai repede de impachetat. Adica in cat mai putine zile. Si asa, scotocind prin cutii descopera rochia de mireasa bine impachetata intr-o cutie. Coplesita de amintiri coboara cu cutia in brate si scoate rochia. Sub rochie descopera diadema purtata in ziua nuntii. O pune neglijent intre carliontii ce ii impodobeste fruntea si trece mai departe la albumul cu fotografii de la nunta. Priveste fotografiile in timp ce din curte se aude joaca baietilor cu catelul. Ii aude alergand si intrand in plina viteza pe usa dinspre terasa iar apoi liniste. Ridica ochii din fotografii si ii vede privind-o. O pereche de ochi mari si albastri de numai patru anisori insotiti de o gurita deschisa si inca o pereche de noua anisori zambitori. Ca raspuns la privirea ei curioasa baietii exclama in cor:
-Parca esti o zana.... In vocea piticului distinge surpriza iar in cealalata amuzamentul. Se ridica si se indreapta spre oglinda sa vada ce seamana cu o zana..... Rochia alba din in, lunga si dreapta, picioarele goale, parul carliontat, cercei cu strasuri si diadema scanteinde completeaza imaginea ei. Baietii o privesc in continuare fara cuvinte.
- Sa inteleg ca panzele de paianjen adunate in par de prin pod v-au facut sa spuneti ca seman cu o zana....... le spune razand in timp ce se intoarce de la oglinda.
Rasul lor cristalin si latratul cainelui au spart vraja momentului si toti s-au intors la activitatile lor. Doar ea a ramas cu gandul la imaginea ei din oglinda si la basmele cu zane. Povestile despre noaptea de sanzaiene, despre dansul ielelor, despre farmece si blesteme auzite in timp, ii lumineaza fata. Poate ca intr-o alta viata a fost vrajitoare. Poate ca intr-o alta viata a stiut sa lege si sa dezlege de blesteme.... Poate ca daca isi doreste asta suficient de mult isi poate reaminti de acele vremuri in care globul de cristal era un ajutor de nadejde iar animalele ii erau aliate. Poate ca astfel ar putea indeparta rautatea din jurul ei. Dar poate ca nu trebuie indepartata. Poate ca tot ce i se intampla este pentru ca trebuie sa devina o ZANA. O zana buna pentru cei cu ganduri bune carora sa le ocroteasca visele si o zana rea pentru cosmarurile celor cu gandurile murdarite de rautate si ipocrizie.
Ramasa sigura isi priveste casa. Fiecare cui stie cand si de ce a fost batut. Isi plimba palmele pe pereti, pe stalpi, pe usi in toata casa. Palmele ei care stiu sa aline dureri in timpul sedintelor de masaj incearca sa aline durerea casei. Incearca sa isi ia adio de la acel loc in care a sperat ca va fi fericita. Si atunci isi da seama ca va lasa imprimat in peretii casei sale toate deziluziile ei, toata durerea ultimilor ani si toata amaraciunea....
Gandul zboara la un alt loc pierdut in conditii asemanatoare. Un apartament. O locatie careia i-a dat stralucire o perioada. Un loc in care se ducea cu drag dimineata si se intorcea linistita seara. Un loc reamenajat in culori calde intr-o perioada in care avea nevoie de caldura in viata sa. A plecat linistita de acolo. L-a lasat in manile unei femei sufletiste. A privit-o in ochi si i-a explicat toate planurile si visele sale. I l-a incredintat cu toata dragostea sufletului sau ranit. Si totusi acum e iar la vanzare. Aceeasi poveste. Aceleasi dureri repetate...
Acum pleaca iarasi lasand TOTUL in urma.
Se muta intr-un nou loc, intr-o noua viata cu multa bucurie si cu multe sperante.