08 iulie, 2008

ipocrizie...


De ceva vreme am o probleme cu acest cuvant. Sau poate cu atitudinea definita de el. Si cand spun "problema" ma refer la faptul ca ma tot lovesc de aceasta stare. Daca caut in dictionarul limbii romane, definitia sa este de "falsitate".
Pentru mine, persoane ipocrite sunt acele persoane care una gandesc si alta spun sau fac. Cred ca tot ipocrizie se poate numi si atitudinea unora atunci cand pun imaginea lor sociala mai presus de sentimentele sale sau a celor dragi. La urma urmei tot ipocrizie e si "imaginea sociala". Pentru ca atunci cand iti creezi o imagine inseamna sa afisezi ceva ce vrei sa se vada sau ce vrei sa fie apreciat. Atunci cand te stradui sa "afisezi" ceva de multe ori acea "imagine" nu corespunde cu ce esti ci cu ce ai vrea sa fii. Si asta o spun din proprie experienta. Ani de zile am fost ipocrita. Si nu doar cu ceilalti ci si cu mine insami. Ma uitam in oglinda si vedeam doar ce vad altii sau ce voiam sa vada altii. Nu eram in stare sa vad ce sunt sau poate nu voiam sa ma vad asa cum sunt. Mi-a fost foarte greu sa ridic acel val aflat intre mine si oglinda. Mi-a fost foarte greu sa invat sa ma cunosc. Partea frumoasa e ca atunci cand valul s-a ridicat nu m-a mai afectat parerea lumii. Tot ce se spune despre mine nu ma mai atinge pentru ca eu stiu ce sunt. Poate ca atunci cand am constientizat asta am invatat si sa recunosc "valul" si la ceilalti. Ii compatimesc pe cei la care "valul" exista dar nu le gasesc nici o scuza celor care stiu ce sunt si incearca sa impuna o cu totul alta imagine lumii. Ii compatimesc pentru ca adevarul iese intotdeauna la iveala mai devreme sau mai tarziu si nu le va fi tocmai bine atunci. Le banuiesc durerea si neputinta de a ... infrunta lumea in acele momente. Si nu doresc nimanui sa simta asta. Uneori ma gandesc ca mie mi-a fost usor sa fiu ceea ce sunt si sa ridic din umeri "da. si?" pentru ca de mica m-am ales cu comentarii si "etichete" nu tocmai binevoitoare si am invatat de la o varsta frageda sa sfidez. Dar cum se simt cei pentru care parerea lumii si "aprobarea publica" a fost mangaierea zilnica a orgoliului in momentul cand va intalni doar priviri si zambete ironice? Cat de striviti se vor simti?
Viata este atat de frumoasa chiar si in momentele mai dureroase daca stim sa o privim prin ochii copilului din noi, daca stim sa zambim si sa ne bucuram de provocarile ei. Dar pana invatam asta fiecare atingere a ei ne doare...

Un comentariu:

Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.