31 ianuarie, 2009

ceremonia ceaiului...


Prima data cand am citit despre acest "obicei" japonez a fost prin 1991. Era "moda" SHOGUN-ului. Apruse cartea in librarii si toata lumea era innebunita sa o cumpere. Am cumparat-o de la o taraba din centru intr-o vineri dupa amiaza. Eram studenta si veneam acasa. Suna ciudat nu? Student fiind cand veneai acasa vinerea erai fara bani si fara mancare. Dar erau primele saptamani de studentie si inca nu "invatasem" regula asta. Am fost fascinata de ritual, de incarcatura emotionala. Atatea gesturi inutile adunate doar pentru a creea ceva special in onoarea celuilalt. Mai tarziu am citit undeva ca gustul acelui ceai - praf verde - nu e chiar foarte bun.
Apoi s-a importat "valentine day" si ceremonia ceaiului mi s-a parut de o profunzime aparte. Poate si pentru ca am mai crescut si am inceput sa pretuiesc gesturile facute din inima si cu daruire in locul inimioarelor de plus rosu cu "love" scris pe ele.
Ceaiul ca ... bautura l-am cunoscut la varste fragede. Bunicii mei isi incepeau ziua cu un ceai fierbinte iar mama o incheia. Ceai facut din plante medicinale adunate vara si uscate pe pod, in diverse combinatii pentru diverse afectiuni.
Apoi am fost nevoita sa inlocuiesc ritualica cafea de dimineata cu ceiul.
In timp am revenit la savuroasa cafea de dimineata dar ceaiul a ramas bucuria de la orice ora. Acea pauza binemeritata cand oboseala isi spune cuvantul. Acel moment de respirat atunci cand simti ca te apasa toate indatoririle, cand simti ca nu mai poti si ca nu mai faci fata. Cu cana de ceai cald intre palme, cu muzica relaxanta in surdina eventual si flacara unei lumanari palpaind in fata mea, reusesc sa pun in ordine toate "indatoririle", toate problemele se aseaza in ordinea prioritalilor si parca nu mai sunt atat de ... presante si parca soarele e mai luminos si viata mai frumoasa....

tarta cu fructe


1 borcan mic de iaurt
2 oua
4 canite de zahar
2 canite de ulei
8 canite de faina
arome
1 lingurita bicarbonat stins (sau un plic de praf de copt)
fructe (proaspete, congelate,confiate) din compot sau din dulceata scurse

Se amesteca toate ingredientele (mai putin fructele) se pun in tava de copt ce a fost tapetata cu unt si faina sau cu o foaie de copt, se orneaza cu cat mai multe fructe si se da la cuptor.
Se poate pune aluatul si in forme mici de briose.
Se pudreaza cu zahar cand e gata.
POFTA BUNA!

29 ianuarie, 2009

CREMA DE ZAHAR ARS


- 7 oua
- 1 litru lapte
- 200 gr zahar
- arome (vanilie, rom, citrice...)

Se pun 6-7 linguri se zahar in tava in care se va coace crema, se aseaza pe aragaz la foc mic amestecand pana se topeste zaharul si capata acea culoare caramel. Se ia de pe foc se "tapeteaza" tava cu caramelul si se da le rece.
Se bat ouale intregi, se adauga zaharul, laptele si aromele. Se pune compozitia in tava "tapetata" cu zaharul caramel si se da la cuptor cca. 30 min. Este gata cand devine gelatinoasa.
Se serveste rece.
POFTA BUNA!

bucataria....


Ieri a venit in vizita cea mai buna prietena a mea. Am discutat despre ... prajituri. E o discutie noua intre noi doua pentru ca din punctul asta de vedere eram total opuse. Daca pentru mine gatitul era un mod de relaxare si un mod de "intalnire a mea cu mine insami" pentru ea era o obligatie casnica de care fugea de cate ori avea ocazia. Cand s-a casatorit chiar imi faceam griji ca nu se prea apropia de ustensilele de gatit. Apoi incet, incet, atat cat ii permite timpul, s-a imprietenit oarecum cu ele. Cand aparut minunea vietii ei: fetita, relatia ei cu bucataria s-a imbunatatit simtitor. Dar nu m-am gandit ca o sa ajunga sa ii placa si mai ales sa faca prajituri. M-am gandit ca probabil a venit vremea ca adolescenta rebela de alta data sa devina FEMEIE in toata puterea cuvantului. Eram atat de mirata de noua ei indeletnicire incat nu cred ca am gasit cuvintele potrivite sa ii arat cat de mult ma bucur pentru ea. Dar cel mai mult m-a induiosat cand mi-a cerut retele prajiturilor copilariei mele. Prajituri cu care am crescut, pe care am invatat sa le fac la varsta adolescentei si inca le fac de cate ori am ocazia, prajituri pe care le gasea mereu la mine acasa. Si daca tot am vorbit despre ele m-am gandit sa infiintez o noua rubrica pe blog: caietul cu retete

25 ianuarie, 2009

ganduri intr-o seara ploioasa de iarna


De cateva zile navighez prin lumea blogurilor. O gramada de idei interesante si multe unghiuri diferite din care se poate vedea lumea. Aceasta lume in continua transformare, asezare sau reasezare. Articole noi, articole vechi dar se pare ca am "nimerit" din intamplare sau nu pe bloguri ale caror articole au intr-o masura mai mare sau mai mica legatura cu lumea spirituala. O spiritualitate uneori inchisa in dogma bisericii, alteori cuprinsa de linistea invataturilor zen sau pur si simplu evadata in spatiu, constiinta si imaginatie. Si nu ma pot opri sa nu ma intreb de ce avem nevoie de atatea "haine" importate din diverse culturi si religii pentru a intelege legile omenirii.
Daca ne-am opri o secunda si ne-am asculta bunicii, sau daca ne-am face timp sa mergem la tara am gasi acele adevaruri ascunse ale vietii si ale mortii spuse in cele mai neaose cuvinte romansesti. Dar ne temem de asta pentru ca asta ar insemna sa revenim la cantecele de leagan ale bunicilor noastre, la mirosul de mamaliga in asfintit si la sunetele specifice satului. Si ca orice copil razgaiat negam tot ce vine de la parinti si bunici pentru ca ei sunt "invechiti" ca si aceste trairi simple ce ni se par atat de sterse si neinteresante pe langa gradinile zen, sunetele gradinilor japoneze sau cuvinele pompoase ale diversilor preoti scrise ca refulare dupa truda banala si murdara din grajdurile sau gradinile manastirilor. Ne ascundem in spatele dietelor naturiste cu produse de import pline de ingrasamant si E-uri in loc sa reinvatam sa ne cultivam gradinile pentru ca suna mai interesant, mai "cool". Ne plangem de stress si cautam solutii la el uitand acel principiu simplu: tratarea cauzei si nu a efectului.
Uneori ma intreb daca avalansele de boli, inundatii si crize economice sunt ceea ce par sau sunt avertismente ca ne-am indepartat de ceea ce e cu adevarat important: natura sau scanteia divina cu toata creatia sa. Poate ca daca ne-am hrani si trupul si sufletul cu iubire am fi mai sanatosi, mai longevivi si mai fericiti. Si cand spun iubire pentru trup ma refer la hrana crescuta si ingrijita cu multa dragoste, cand spun iubire pentru suflet ma refer la linistea sufleteasca, la impacarea cu noi insine, cu cei din jurul nostru si cu toata natura ce ne inconjoara. Citeam in "Anastasia" lui Vladimir Megre (volumul I din seria Cedri sunatori ai Rusiei) despre cum te rasplateste natura daca semeni si ingrijesti cu dragoste ceea ce mananci si ma gandeam la strabunii nostri a caror organisme nu cunosteau atatea substante chimice si nici atatea boli. Poate ca intradevar ne invartim intr-un cerc vicios de efect-cauza, incercand sa tratam un efect generam o noua cauza. Poate ca e timpul sa ne oprim din acest ritm ametitor intr-o gradina zen, intr-o manastire sau pur si simplu sub copacul din gradina bunicii si sa ne punem intrebari simple de genul: "ce e viata?", "care e scopul meu in viata asta?", "ce vreau de fapt de la viata?" si sa incercam sa ne mutam atentia de la scopul final pe drumul parcurs pana acolo si astfel poate ca nu vom auzi cum "cresc pietrele" (conform budismului) ci doar vom duce o viata plina de credinta si iubire iubindu-ne aproapele ca pe noi insine.

13 ianuarie, 2009

carcotasii...


Ati intalnit vreodata carcotasi? Acei oameni care comenteaza mereu? Care vad doar partea mai putin placuta a fiecarei intamplari? NU? Sunteti norocosi.
Eu am intalnit! Mereu nemultumiti, mereu critici la adresa altora si mereu cu ochii pe ceilalti. Nu stiu daca asta e ceva genetic sau poate ca atitudinea asta e "educata" pentru ca "critica" la adresa altora e mereu insotita de "lauda de sine". Intotdeauna ei sunt mai buni, mai destepti, mai morali si mai merituosi pe cand cei care au vrut ceva de la viata si au reusit sa se apropie de scopul lor cu siguranta au facut ceva imoral sau ilegal.
Amabili si binevoitori in relatiile directe, critici si rautaciosi cand nu esti de fata reusesc sa raneasca o vreme. Apoi apare mila. Mila pentru un suflet care nu va sti niciodata sa se bucure. Preocupati de ce au ceilalti si nu au ei, de imaginea pe care incearca sa si-o promoveze prin comparatie cu altii nu mai au timp sa se priveasca in oglinda, sa priveasca in jurul lor si sa se bucure de ce au. Mila pentru ca nemultumirea s-a transformat in rautate si le-a invadat sufletele. Mila pentru ca zidul de rautate, invidie si gelozie ce l-au ridicat in jurul lor cu fiecare cuvant spus la adresa celorlalti nu se va darama de la sine. Si ma indoiesc ca vor lasa pe cineva sa il darame. Mila pentru ca daca nu au fost in stare sa vada iubirea, bunatatea si frumusetea vietii cand zidul nu exista din spatele lui cu siguranta nu le va putea zari. Mila pentru ca daca nu au aratat nici un dram de compasiune in viata lor cu siguranta nici nu vor primi. Vor imbatrani inainte de vreme singuri si carcotasi dar ce e mai grav e ca vor intina sufletele copiilor din jurul lor cu aceasta atitudine....

12 ianuarie, 2009

prietenii cat o viata....


Fetita dragalasa ce alerga prin casa vesela de la mama la tata incercand sa atraga atentia musafirilor m-a dus cu gandul la un ghemotoc grasun cu carlionti castanii si ochii mari plini de soare si lumina. Imi placea sa alerg dupa ea si sa o gadil. Avea un ras cristalin care umplea toata valea. Si la parul singuratic din spatele casei bunicii ei. Un copac batran, cu crengi noduroase si fructe zemoase. Stateam la umbra lui pline pe maini si pe fata de zeama dulce si lipicioasa a perelor.
Apoi acea vacanta de vara.
Eu, daramata dupa o relatie esuata, mi-am gasit ca intotdeauna refugiu la tara.
In curtea mare si plina de lume venita la parastas, cei doi ochi caprui altadata luminosi erau tristi si cautau speriati un punct de sprijin. In mai putin de un an pierduse doua persoane dragi: bunica si tatal.
Am intrebat-o daca merge cu mine pe deal sa mancam agude. Nu cred ca a stiut atunci ca da-ul ei sincer si bucuros a insemnat de fapt inceputul unei prietenii lungi si durabile. Vara aceea ne-a ramas bine intiparita in memorie: serile cand evadam pe geam din casa bunicii ca sa stam pe banca la poarta la povesti cu "lumea tanara" a satului; mancatul la 1-2 noaptea stand in fund in mijlocul camerei cu ceaunul intre noi trei: eu, ea si fratele meu; intrebari dureroase a caror raspunsuri erau greu de formulat spuse pe intuneric si cu plapuma in cap daca era posibil; bucataria plina cand faceam covrigi pentru toata ulita...
In toamna ne-am despartit cu multe regrete. Eu am plecat la facultate iar ea a inceput pregatirea pentru admiterea la liceu. In timpul anului ne-am vazut rar, vacantele nu coincideau, mama ei nu privea prea incantata relatia noastra asa ca asteptam cu nerabdarea vara. Un nou parastas si o noua deziluzie a mea ne-au ajutat sa ne bucuram din plin de cele 3 luni de vara, soare si multe nebunii. In vremea acea inca mai stiam sa ma bucur de moment si sa iau viata asa cum era: simpla, frumoasa si luminoasa.
In urmatoarea vara ne-am vazut mai rar. Crescuse, avea un prieten si eu o relatie. Dar soarta sau poate Dumnezeu nu ne-a lasat sa ne indepartam: o alta intamplare dureroasa a facut ca legatura dintre noi sa se stranga. O alta vacanta de vara. Eu venisem acasa cu planuri multe si "serioase" si ca doua domnisoare ce se respecta am ajuns la concluzia ca trebuie sa slabim. Era o zi de joi luminoasa si calduroasa. Dupa o ora de alergat am iesit in oras. Vroiam sa vad un frigider la mana a doua. Domnul de la magazinul de electrocasnice amenajat intr-un vechi cinematograf era tanar si incantat de cele doua cliente intrate in magazin. Ne-a condus spre scena unde am gasit frigiderul ce corespundea dorintelor mele. Un pas alaturi, un tipat si senzatia de gol. Imi amintesc doar senzatia ca sunt o minge. Cele 2 momente de impact cu pardoseala de sub scena m-au facut sa ma gandesc la o minge care sare si nicidecum la faptul ca intai a facut cunostinta cu pardoseala fundul meu si apoi capul.
Ea a fost cea care mi-a anuntat parintii, care m-a tinut de mana pana m-au urcat in salvarea cu destinatia "clinica de neurochirurgie" si care mi-a fost alaturi zi de zi in prima luna de imobilizare la pat in corset ghipsat. Nu stiu ce m-as fi facut fara ea. Uneori ma gandesc ca lacrimile din ochii ei cand mi-a soptit "se pare ca ii pierd pe toti cei pe care ii iubesc.." mi-au dat puterea sa lupt cu probabilitatea de a ramane paralizata pentru a-i demonstra ca "am spart ghinionul". Si poate ca tot privirea ei plina de incredere m-a facut sa pun pe picioare mica mea afacere. Cu ea alaturi, cu increderea ei ca pot sa fac tot ce imi pun in minte am depasit primul an de intoarcere acasa. Tot cu ea alaturi am luat spatiul ce urma sa fie "sediul firmei". Si am simtit ca se intuneca totul cand i-am auzit vocea la telefon incercand sa imi explice ca nu va veni la nunta mea. "Daca nu vii e ultima oara cand mai vorbim" si am inchis. Toata noaptea am stat cu teama ca nu va veni. Cand am vazut-o la poarta am rasuflat usurata. Un an mai tarziu mergeam si eu la nunta ei plangand de bucurie ca e atat de frumoasa, convinsa fiind ca va fi fericita.
Acum, cand imi povesteste de bucuria care o ofera in jurul ei amintind de momente asemanatoare din trecut ma intreb daca stie cat de mult a insemnat pentru mine si cat mult din ceea ce am realizat si din ce sunt i se datoreaza ei...