12 ianuarie, 2009

prietenii cat o viata....


Fetita dragalasa ce alerga prin casa vesela de la mama la tata incercand sa atraga atentia musafirilor m-a dus cu gandul la un ghemotoc grasun cu carlionti castanii si ochii mari plini de soare si lumina. Imi placea sa alerg dupa ea si sa o gadil. Avea un ras cristalin care umplea toata valea. Si la parul singuratic din spatele casei bunicii ei. Un copac batran, cu crengi noduroase si fructe zemoase. Stateam la umbra lui pline pe maini si pe fata de zeama dulce si lipicioasa a perelor.
Apoi acea vacanta de vara.
Eu, daramata dupa o relatie esuata, mi-am gasit ca intotdeauna refugiu la tara.
In curtea mare si plina de lume venita la parastas, cei doi ochi caprui altadata luminosi erau tristi si cautau speriati un punct de sprijin. In mai putin de un an pierduse doua persoane dragi: bunica si tatal.
Am intrebat-o daca merge cu mine pe deal sa mancam agude. Nu cred ca a stiut atunci ca da-ul ei sincer si bucuros a insemnat de fapt inceputul unei prietenii lungi si durabile. Vara aceea ne-a ramas bine intiparita in memorie: serile cand evadam pe geam din casa bunicii ca sa stam pe banca la poarta la povesti cu "lumea tanara" a satului; mancatul la 1-2 noaptea stand in fund in mijlocul camerei cu ceaunul intre noi trei: eu, ea si fratele meu; intrebari dureroase a caror raspunsuri erau greu de formulat spuse pe intuneric si cu plapuma in cap daca era posibil; bucataria plina cand faceam covrigi pentru toata ulita...
In toamna ne-am despartit cu multe regrete. Eu am plecat la facultate iar ea a inceput pregatirea pentru admiterea la liceu. In timpul anului ne-am vazut rar, vacantele nu coincideau, mama ei nu privea prea incantata relatia noastra asa ca asteptam cu nerabdarea vara. Un nou parastas si o noua deziluzie a mea ne-au ajutat sa ne bucuram din plin de cele 3 luni de vara, soare si multe nebunii. In vremea acea inca mai stiam sa ma bucur de moment si sa iau viata asa cum era: simpla, frumoasa si luminoasa.
In urmatoarea vara ne-am vazut mai rar. Crescuse, avea un prieten si eu o relatie. Dar soarta sau poate Dumnezeu nu ne-a lasat sa ne indepartam: o alta intamplare dureroasa a facut ca legatura dintre noi sa se stranga. O alta vacanta de vara. Eu venisem acasa cu planuri multe si "serioase" si ca doua domnisoare ce se respecta am ajuns la concluzia ca trebuie sa slabim. Era o zi de joi luminoasa si calduroasa. Dupa o ora de alergat am iesit in oras. Vroiam sa vad un frigider la mana a doua. Domnul de la magazinul de electrocasnice amenajat intr-un vechi cinematograf era tanar si incantat de cele doua cliente intrate in magazin. Ne-a condus spre scena unde am gasit frigiderul ce corespundea dorintelor mele. Un pas alaturi, un tipat si senzatia de gol. Imi amintesc doar senzatia ca sunt o minge. Cele 2 momente de impact cu pardoseala de sub scena m-au facut sa ma gandesc la o minge care sare si nicidecum la faptul ca intai a facut cunostinta cu pardoseala fundul meu si apoi capul.
Ea a fost cea care mi-a anuntat parintii, care m-a tinut de mana pana m-au urcat in salvarea cu destinatia "clinica de neurochirurgie" si care mi-a fost alaturi zi de zi in prima luna de imobilizare la pat in corset ghipsat. Nu stiu ce m-as fi facut fara ea. Uneori ma gandesc ca lacrimile din ochii ei cand mi-a soptit "se pare ca ii pierd pe toti cei pe care ii iubesc.." mi-au dat puterea sa lupt cu probabilitatea de a ramane paralizata pentru a-i demonstra ca "am spart ghinionul". Si poate ca tot privirea ei plina de incredere m-a facut sa pun pe picioare mica mea afacere. Cu ea alaturi, cu increderea ei ca pot sa fac tot ce imi pun in minte am depasit primul an de intoarcere acasa. Tot cu ea alaturi am luat spatiul ce urma sa fie "sediul firmei". Si am simtit ca se intuneca totul cand i-am auzit vocea la telefon incercand sa imi explice ca nu va veni la nunta mea. "Daca nu vii e ultima oara cand mai vorbim" si am inchis. Toata noaptea am stat cu teama ca nu va veni. Cand am vazut-o la poarta am rasuflat usurata. Un an mai tarziu mergeam si eu la nunta ei plangand de bucurie ca e atat de frumoasa, convinsa fiind ca va fi fericita.
Acum, cand imi povesteste de bucuria care o ofera in jurul ei amintind de momente asemanatoare din trecut ma intreb daca stie cat de mult a insemnat pentru mine si cat mult din ceea ce am realizat si din ce sunt i se datoreaza ei...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.