31 martie, 2009

orasul meu....

Pana azi nu am stiut ca micul meu orasel are si o data de nastere. Noroc cu blogul.
Si in mod absolut intamplator tot azi am descoperit ca detin un filmulet despre oras. L-am gasit mai demult pe net pe cand mai organizam prezentari "in" si "despre" zona. Nu stiu cine l-a realizat dar e frumusel.

30 martie, 2009

de recitit...


Frunzarind pe bloguri am gasit, pus in versuri, un sfat intelept ce ar trebui sa ni-l reamintim zilnic. Si pentru a-l gasi mai usor mi-l notez aici: autor Vasile Andreica

23 martie, 2009

sarbatoare...


O zi oarecum de sarbatoare. Am implinit un numar rotund de zile de la o "ceremonie" foarte speciala pentru mine. Am sarbatorit-o, ca si evenimentul in sine, discret, cu multa bucurie, la tara, cu masa pusa in curte incalziti de lumina blanda a soarelui de primavara. Apoi un buchet de viorele mare, albastru legat cu o panglica aurie, o plimbare cu masina si ziua s-a terminat frumos in bucatarie cu o farfurie mare de clatite.
Simplu.
Bucuria e simpla si se hraneste din gesturi simple. Bucuria se vede in priviri si in gesturi. E greu de pus in cuvinte, e greu de descris. E doar bucurie. Bucuria unei zile de primavara, bucuria unui soare bland, bucuria naturii ce se trezeste la viata, bucuria copilariei, bucuria de a fi impreuna.
BUCURIE!!!

22 martie, 2009

Anotimpurile relatiei de cuplu

Am gasit acest articol pe un site: http://www.e-psiho.ro/anotimpurile-relatiei-de-cuplu. Mi-a placut modul de abordare si "tabloul" descris si m-am gandit sa impart cu voi aceasta farama de INTELEPCIUNE:


Autor: psihoterapeut Gina Chiriac

Material preluat de pe site-ul ARPI: http://www.psihoterapieintegrativa.ro
In psihoterapie si nu numai, limbajul metaforic ne duce dincolo de bariera mintii rationale. Avem astfel acces la cele mai profunde trairi, dorinte nevoi ale fiintei noastre. Ne oferă acces la adevarul din noi. Si il putem afla, chiar daca uneori nu este suficient de placut, alteori este plin de surprize si aproape imposibil de acceptat de mintea noastra rationala. Merita insa, o incercare de afla ce este cu adevarat in sufletul nostru, cum simtim, ce simtim.
Ca si in natura, relatiile de cuplu au anotimpurile lor. In primele luni putem spune ca relatia noastră infloreste, apoi se maturizeaza, se coace si astfel apare casatoria. La vremea culesului, apar copiii si destul de repede, cam aşa, in doua, trei fraze, vine iarna. Inghetam si noi, fiecare din cei doi si ingheata si relatia de cuplu. Acest ciclu al anotimpurilor in relatia de cuplu pare implacabil si dezolant.
In casnicie sau intr-o relatie, anotimpurile au aceasta ordine, insa fiecare cuplu are propriul lui ritm de trecere de la un anotimp la altul. La unele cupluri, indiferent daca sunt sau nu casatoriti, e posibil ca durata primaverii sa fie mai mare, apoi sa urmeze o vara lunga si fierbinte la cei norocosi, sau mai scurtă si secetoasa pentru altii… Sau poate o toamna ploioasa… de lacrimi sau singuratate pentru unul sau celalalt. Se intampla sa bata vantul si sa-l duca pe unul din parteneri departe de celalalt. Cand bate prea tare, unul din cei doi, se închide in casă, trage obloanele si dispare comunicarea. Tot vantul este de vina atunci cand bate prin casa parasita de ea sau de el, cand matură amintirile frumoase ale lor. E trist suieratul lui in sufletele goale, fara bucurie, fara implinire. Cand bate crivatul, sufletul ingheata. Paradoxul este ca oamenii asista la acest fenomen fara sa stie ca au posibilitatea sa schimbe vremea, vremurile. Ar fi interesant sa ne acordam cateva momente de reflectie pentru a ne intreba: „Bate vantul prin iubirea-relatia mea?”
Si daca bate, ce fel de vant este? Este un vant pustiitor, trist si rece? Este un vant caldut, o adiere care mangaie fruntea si o destinde? Este o briza racoroasa care improspateaza sufletul? Sau poate fi… un vant al schimbarii?
Este foarte important sa ne adresam intrebari in aceasta maniera metaforica.
Si vremea culesului are greutatile ei. Uneori roadele sunt atat de greu de dus, incat spatele se incovoaie sub greutatea copilului nou nascut. Presiunea este perceputa mult mai acut decat ar trebui sa fie si cei doi isi imagineaza ca de acum inainte va fi permanenta. Din fericire, sau din pacate, toate trec. Pana si copii cresc si chiar pleaca de acasa la un moment dat. Este adevarat ca acest moment apare cam la 20 de ani de la nastere, insa pana atunci, zambetele micului bebelus, candoarea lui, pot ajuta pe tinerii parinti sa treaca peste noptile albe si colicile nevinovate ale noului locatar al sufletelor celor doi.
Chiar daca un anotimp nu dureaza cat am avea nevoie, ar fi bine sa nu ne transformam in pasari migratoare si sa plecam spre tari mai calde si mai toride. Si acolo, natura are ritmurile ei. Calatoria este grea si poate frumoasă prin neprevazutul si noutatea ei, insa are si o parte trista, fiindca parasirea unui cuib lasa vantul pustiu sa mature sufletul ramas acolo sa astepte.
Spre deosebire de pasari, oamenii sunt insa creatori. Iar toamna relatiei lor, ei insisi o creează. Fiecare din cei doi parteneri este un creator in parte. Intotdeauna peisajul si anotimpul sunt creatia lor comuna, in aceeasi masura. Daca este toamna sau primavara, doar de ei depinde. Ei sunt in totalitate raspunzatori pentru anotimpul creat.
Daca o picteaza si traiesc in stil realist, sau abstract, dramatic sau linistit, ceea ce au, cadrul, este doar creatia lor, creatia cuplului. O intrebare la care este interesant de aflat răspunsul este: ”Cum stiu daca functionez, creez in acelasi fel, in aceeasi maniera, in alta relatie, nu voi obtine tot acelasi ciclu de anotimpuri?”
A schimba maniera de a picta, de a crea , de a functiona, este mult mai intelept decat a incepe mereu pe o panza noua un alt tablou, cu o noua rama. Pastrand acelasi stil, obtinem mereu aceleasi rezultate, aceleasi anotimpuri. Doar cadrul difera. Inainte de a incepe sa cream, inainte de a incepe o noua zi, un nou anotimp, ar fi creativ si inteligent sa ne analizam stilul si maniera in care o facem, in care pictam fiecare tablou al vietii noastre, fiecare tablou al sufletului nostru.

Nu astepta sa se schimbe lumea. Schimba-te tu!


În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

o gustare cu Dumnezeu


fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”
Morala:
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin.

raiul si iadul


Un om pios l-a intrebat pe Dumnezeu care este diferenta dintre Rai si Iad. Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa. Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati.. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline… Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai vazut Iadul” . Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa… Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa. Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei. Omul pios a spus: “nu inteleg” . “Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”

09 martie, 2009

primavara...


Peste o luna si implinesc un an de cand imi impartasesc gandurile spatiului virtual. Un an incarcat de evenimente, tristeti dar si bucurii. Un an cum nu a fost altul. In general "analiza" anului ce a trecut o fac de revelion si de ziua mea. Pentru ca atunci termin un an si incep altul. Acum nu cred ca vreau sa fac o "analiza" ci doar o comparatie. O comparatie a doua primaveri, una mai speciala ca alta. Primavara trecuta incercam cu greu sa "evadez" din iarna sufletului meu. O iarna grea, dureroasa si geroasa. Imi era teama ca voi ramane inchisa in teama. O teama ce se manifesta fizic: teama de oameni, teama de spatii deschise, teama de lumina si de zgomote. Cred ca ianuarie a fost cel mai greu. Camera mea nu a vazut lumina soarelui. Nu trecea nici cea mai mica raza prin jaluzea, perdea si draperie groasa. Singurul mod de a comunica cu exteriorul era calculatorul. Nu citeam ziare, nu deschideam televizorul, nu ascultam radioul iar telefonul era dat pe mut. Singurele momente cand ieseam din casa erau la psiholog. Si atunci cu atacuri de panica. Era suficint sa deschid usa casei si inima o lua razna iar lacrimile curgeau fara oprire pe obraji. Dar ma incapatanam sa merg. Stiam ca e singura mea sansa sa pot razbate. In februarie am acceptat si tratamentul medicamentos. La numai o saptamana am renuntat la jaluzele si mi-am redecorat camera. Prima noapte a fost cumplita in camera ce parea imensa. Cand am constat ca in drum spre psiholog in loc sa privesc doar la papuci priveam spectacolul strazii am fost in culmea bucuriei. Odata cu lalele cumparate de ziua indragostitilor am simtit ca revin la viata. Primavara mi s-a instalat in suflet cu toata gama ei de emotii: renastere, speranta si mai ales cu certitudinea ca totul va fi bine. Martie a fost o luna grea. Cu caderi si ridicari, cu disperare dar si cu speranta. Privind in urma constat ca nimic nu e mai de pret in viata mea decat oamenii. Am avut noroc de oameni speciali in preajma mea. Prieteni care mi-au ramas alaturi chiar si in momentele cele mai urate din viata mea cand m-am izolat. Prieteni care mi-au inteles momentele de singuratate. Momente de care aveam nevoie pentru a ma redescoperi, pentru a-mi pune in ordine gandurile, sentimentele, viata. Apoi totul a curs altfel. Nu spun ca nu au mai fost probleme sau ca nu au mai fost momente dureroase. Spun doar ca odata ce s-a facut liniste in sufletul meu, odata ce mi-am recalibrat nevoile si visele dupa alti parametri viata mi-a oferit momente superbe. Si iata o noua primavara. Un nou inceput. Un nou statut social. Noi vise. Noi planuri. Si titlul blogului e la fel de real acum ca in noaptea cand l-am scris: prima zi a noii mele vieti. O viata ce o vreau frumoasa si plina de iubire. O viata in care nu voi lasa rautatea sa o intineze. O viata la care am visat de mica. O viata in care totul se concentraza pe micul meu univers: caminul.

05 martie, 2009

1 martie


Dimineata de duminica e insorita. Se anunta o prima zi de primavara frumoasa. Pe ici pe colo se mai zaresc portiuni cu zapada. Chiar daca straluceste, soarele nu are forta de a incalzi pamantul inca. Biserica e plina de lume. Chipurile de regula intunecate, acum au imprumutat ceva din frumusetea zilei. Toate privirile s-au fixat pe cutiuta din mana preotului parca cu speranta. Cutiuta de carton, in care stateau gramada micile martisoare, era mai asteptata decat ne-am putut imagina. Emotia bunicutelor care asteptau micul simbol al primaverii era molipsitoare. Primavara radia din toate colturile in ciuda vanticelului rece ce adia. La finalul slujbei preotul a impartit funditele cu rosu si alb de care stateau agatate cateva margelute. Emotia bunicutelor ce stateau cuminti asteptand micutul simbol, ca si bucuria din ochii lor m-au facut sa ma gandesc la cat de putin avem nevoie uneori pentru a fi fericiti. Ca uneori un gest simplu si banal poate aduce mai multa bucurie decat un cadou foarte scump. Ca de cele mai multe ori nu gestul conteaza ci incarcatura emotionala din spatele lui. Prin simpla prindere in piept al acelui simbol al primaverii s-au simtit apreciate si pretuite si la urma urmei asa conteaza: afectiunea si pretuirea celor din jur.