30 mai, 2009

ganduri intr-o zi ploioasa


Nu am mai scris de mult. Si nu pentru ca nu am avut timp ci pentru ca nu am avut net o vreme si apoi pentru ca nu am vrut ca gandurile si actiunile mele sa fie scrise. Mutarea la tara a contribuit la absenta mea de pe blog. Casa e superba. Batraneasca, din valatuci, in stil moldovenesc cu pridvor dar privelistea e fantastica. Fiind pe varful dealului, fara vecini in preajma, padurile si pajistile se intind larg in fata ferestrelor. Nicicand nu am avut aceasta stare de apropiere de divinitate si integrare in minunea lui Dumnezeu: lumea. Inca nu avem toate conditiile de trai decent dar peripetiile la buda din curte si spalatul la fantana e ca o noua aventura pentru copil si implicit pentru noi. Acum un an citeam un blog despre mutarea la tara si visam alaturi de autoare cu ochii deschisi la casa mea. De mica mi-am dorit sa locuiesc la tara (poate si pentru ca am crescut la tara) dar nu am reusit sa ma imaginez ca voi locui intre cer si pamant si voi cuprinde dealuri si paduri in brate. Pot spune ca visele mi-au fost implinite. Am un sot iubitor, un copil topit dupa mine chiar daca nu-i sunt mama biologica si o casa la tara. Ce mi-as mai putea dori? Poate doar mai putina rautate in lume si mai putina invidie. Doar mai putina. Acel putin care sa nu ma mai atinga. Atat de putin cat sa ii faca pe oameni sa priveasca in curtea si in sufletele lor. Sa invete sa priveasca la ce au si sa multumeasca si nu la ce au altii pentru noi motive de nemultumire. Nu mi-am dorit statutul social pe care il am acum, nu mi-am dorit un statut social pentru ca am simtit pe propria mea piele ca un "statut social" vine cu multe, foarte multe indatoriri si obligatii si doar putine drepturi, dar Dumnezeu a considerat ca pot face fata unui astfel de statut. Si daca EL a inclus asta in planurile LUI pentru mine, cine sunt eu sa ma impotrivesc?
Dar daca ar fi vorba doar de mine ar fi usor. Dar traim intr-o sociatate moderna si "evoluata" in care "grija" pentru altii e considerata "iubirea de aproape" dar e uitata formularea din cele 10 porunci: "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"
Si daca tot am scris despre cele 10 porunci gandul m-a dus la esenta crestinismului: nasterea si invierea lui Hristos. De ce? Eu am un mod mai aparte de a crede si de a asimila invataturile Bisericii. Consider ca Hristos ne-a vorbit in pilde petru a ne gasi fiecare din noi calea proprie ascultandu-le si nicidecum sa le luam ad-literam. Asa cred si despre cele mai importante momente ale anului crestin ca sunt SIMBOLURI. Simboluri ale temerilor noastre. Atat nasterea cat si rastignirea este o reprezentare a fricii de schimbare, a fricii de a merge mai departe in alt mod. Frica de a accepta si altceva in viata noastra, ceva ce poate fi mai frumos si mai maret decat ce a fost pana atunci. Irod a preferat sa ucida mii de prunci de teama ca isi va pierde pozitia. Iar Pilat a preferat sa crucifice decat sa accepte schimbarea. Oare nu asta facem si noi zilnic? Ucidem vise, idei si chiar suflete pentru o iluzie? Pentru iluzia ca detinem controlul, puterea, stabilitatea? Numai ca nu putem ucide destine. Isus stia ca va muri pe cruce. Isi cunostea destinul si motivul pentru care a venit pe pamant. Si l-a acceptat. Mai mult chiar l-a acceptat cu bucurie si multa iubire atat pentru oameni cat si pentru Dumnezeu. Iar iubirea pentru oameni a fost pentru toti oamenii fara a face diferente de religii, credinte, pacate, actiuni. Toate pildele si evangheliile ne vorbesc de IUBIRE si IERTARE iar unii slujitori ai Bisericii reduc toate astea la o dogma buna in estenta dar prost inteleasa si aplicata. Toata Invatatura lui Hristos despre iubire si iertare se reduce la reguli stricte si la pedepse aspre. Uneori ma gandesc ca si dupa atatea mii de ani continuam sa il rastignim in fiecare zi cu invidia si vanitatea noastra.

12 mai, 2009

fara cuvinte...


Linistea dupa-amiezii a fost sparta de sunetul telefonului. Raspund vesela. A fost o zi frumoasa. Dupa dimineata casnica am ajuns la tara. Casa primita spre folosire e pe varful dealului. In fata casei se vede un parau de-a lungul caruia se "aduna" dealurile impadurite. E un loc unde am senzatia ca timpul se opreste si ca nimic nu mai conteaza. Linistea dealurilor, ciripirea pasarelelor, cantecul greierilor si mai ales cantecul cucului ma face sa ma gandesc la perfectiunea naturii, la perfectiunea creatiei in general. Casuta din chirpici construita acum peste 100 de ani, copacii in floare si mirosul narciselor imi reaminteste cat de efemeri suntem, noi, oamenii, si cat de trecatori suntem prin viata si natura.
Vocea obosita a fratelui meu ma anunta ca iar a aparut un articol intr-un ziar local in care apare si numele meu. Au trecut 2 ani jumatate de la primul articol si surprinzator dar timpul nu vrea sa atenueze nici socul si nici durerea. Impactul rautatii gratuite e la fel de dureros. Ani de munca continua, realizarile si aprecierile nu au atras atentia presei. Nici macar platile consistente pe reclame nu au contat. A fost nevoie de o cadere pentru a ocupa primele pagini ale ziarelor locale.
In fata calculatorului citesc articolul usor acid, usor incriminator si raman perplexa cand citesc primul comentariu. Recunosc stilul si implicit persoana care l-a scris ascunzandu-se in spatele anonimatului. De cele mai multe ori folosim si in scris cliseele verbale. Greata devine fizica. Nu cred ca ca voi intelege vreodata rautate gratuita, nevoia de a improsca cu noroi. Chiar daca stiu ca din punct de vedere psihologic, atunci cand incercam sa ne ascundem micimea sufleteasca aratam cu degetul spre altii si de regula spre cei de langa noi. O expresie din copilarie imi rasuna in urechi "cine spune ala este" si mintea imi zboara la un alt articol citit cu ceva vreme in urma despre "oglinzile sufletului". E o teorie conform caruia condamnam la altii "defectele" noastre pe care ne straduim cu greu sa le ascundem si apreciem la altii acele calitati pe care le avem si de care suntem mandri. Citind imi doresc ca blestemele sa se prinda, imi doresc ca acea vorba din batrani conform careia "Dumnezeu ne da dupa suflete" sa fie reala. Pentru ca cineva care a putut scrie asemenea cuvinte nu ca nu merita dar nu cred ca ar recunoaste fericirea, iubirea sau bunatatea nici daca le-ar putea tine in palma. Cineva care poate gandi asa nu mai are nevoie sa moara pentru a cunoaste iadul pentru ca iadul e in sufletul sau. Rautatea, ranchiuna si ura i-au intunecat nu doar sufletul si gandurile ci intreaga viata. Si nu cred ca asta se datoreaza necazurile vietii ci, din pacate, cred ca e "meritul" exclusiv al mediului familiar in care a invatat sa cunoasca lumea.
Privesc dealurile impadurie si florile mari din gutui si ma rog ca frumusetea muta, calma si perpetua a naturii din jurul meu sa se imprime in sufletul si viata mea tocmai pentru a tine la distanta acele suflete incapabile de frumusete, de bunatate si de iubire. Am obosit sa lupt si sa ma rog pentru toata lumea. Vreau doar ca viata mea sa fie luminoasa, frumoasa si plina de iubire.

02 mai, 2009

povestea soricelului...


e o poveste ce am primit-o demult tare pe mail si care m-a facut sa ma gandesc la acele constructii din piese de domino sau din carti de joc carora, daca le misti o piesa totul capata un alt sens. La vremea aceea ma gandeam ca asa e viata noastra: fiecare decizie personala poate schimba sensul vietii multor persoane din preajma noastra. Am regasit-o aici si m-am gandit ca daca suntem atenti la micile detalii din viata noastra ne putem face viata mult mai frumoasa. Important e sa ne pese.