12 mai, 2009

fara cuvinte...


Linistea dupa-amiezii a fost sparta de sunetul telefonului. Raspund vesela. A fost o zi frumoasa. Dupa dimineata casnica am ajuns la tara. Casa primita spre folosire e pe varful dealului. In fata casei se vede un parau de-a lungul caruia se "aduna" dealurile impadurite. E un loc unde am senzatia ca timpul se opreste si ca nimic nu mai conteaza. Linistea dealurilor, ciripirea pasarelelor, cantecul greierilor si mai ales cantecul cucului ma face sa ma gandesc la perfectiunea naturii, la perfectiunea creatiei in general. Casuta din chirpici construita acum peste 100 de ani, copacii in floare si mirosul narciselor imi reaminteste cat de efemeri suntem, noi, oamenii, si cat de trecatori suntem prin viata si natura.
Vocea obosita a fratelui meu ma anunta ca iar a aparut un articol intr-un ziar local in care apare si numele meu. Au trecut 2 ani jumatate de la primul articol si surprinzator dar timpul nu vrea sa atenueze nici socul si nici durerea. Impactul rautatii gratuite e la fel de dureros. Ani de munca continua, realizarile si aprecierile nu au atras atentia presei. Nici macar platile consistente pe reclame nu au contat. A fost nevoie de o cadere pentru a ocupa primele pagini ale ziarelor locale.
In fata calculatorului citesc articolul usor acid, usor incriminator si raman perplexa cand citesc primul comentariu. Recunosc stilul si implicit persoana care l-a scris ascunzandu-se in spatele anonimatului. De cele mai multe ori folosim si in scris cliseele verbale. Greata devine fizica. Nu cred ca ca voi intelege vreodata rautate gratuita, nevoia de a improsca cu noroi. Chiar daca stiu ca din punct de vedere psihologic, atunci cand incercam sa ne ascundem micimea sufleteasca aratam cu degetul spre altii si de regula spre cei de langa noi. O expresie din copilarie imi rasuna in urechi "cine spune ala este" si mintea imi zboara la un alt articol citit cu ceva vreme in urma despre "oglinzile sufletului". E o teorie conform caruia condamnam la altii "defectele" noastre pe care ne straduim cu greu sa le ascundem si apreciem la altii acele calitati pe care le avem si de care suntem mandri. Citind imi doresc ca blestemele sa se prinda, imi doresc ca acea vorba din batrani conform careia "Dumnezeu ne da dupa suflete" sa fie reala. Pentru ca cineva care a putut scrie asemenea cuvinte nu ca nu merita dar nu cred ca ar recunoaste fericirea, iubirea sau bunatatea nici daca le-ar putea tine in palma. Cineva care poate gandi asa nu mai are nevoie sa moara pentru a cunoaste iadul pentru ca iadul e in sufletul sau. Rautatea, ranchiuna si ura i-au intunecat nu doar sufletul si gandurile ci intreaga viata. Si nu cred ca asta se datoreaza necazurile vietii ci, din pacate, cred ca e "meritul" exclusiv al mediului familiar in care a invatat sa cunoasca lumea.
Privesc dealurile impadurie si florile mari din gutui si ma rog ca frumusetea muta, calma si perpetua a naturii din jurul meu sa se imprime in sufletul si viata mea tocmai pentru a tine la distanta acele suflete incapabile de frumusete, de bunatate si de iubire. Am obosit sa lupt si sa ma rog pentru toata lumea. Vreau doar ca viata mea sa fie luminoasa, frumoasa si plina de iubire.

2 comentarii:

  1. Draga Ioana...am simtit mare tristete printre randurile tale...vino s o schimbi cu bucuria de la mine dardindar: Castigatorul bicicletei

    RăspundețiȘtergere
  2. Casuta este superba! Iti doresc ca sufletul tau sa se topeasca in acel coltisor de Rai.

    RăspundețiȘtergere

Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.