30 iunie, 2009

dulceata de zmeura


o farfurie adanca plina de fructe
1 kg de zahar
1 cescuta apa

fructele proaspat culese, de preferat sa nu se spele (daca e musai, se usuca bine pe un servet dupa aia, dar isi pierd aroma) cu zaharul si apa se pun la fiert. Cand e legata dulceata se pune la borcane fierbinte si se da in camara.

28 iunie, 2009

despre slujba de duminica


Am crescut mergand duminica de duminica la biserica. Am crescut la tara, cu munca din curte si de la camp, asteptand duminica pentru a redeveni copil. Dar dimineata de duminica o petreceam la slujba. Pana prin clasa a 7 cantam in strana cu "nasica". "Nasica" fiind sora strabunicului si nasa de botez a tatei. Nu avea copii asa ca avea grija de noi astia mici. Imi placeau slujbele de seara in general. Inainte de craciun cand repetam colinde si in saptamana mare la aer. Dupa ce am crescut am ramas cumva cu un dor si o ..."razvratire". Mergeam la slujbe de cate ori aveam ocazia, de dor, dar stateam putin, ca o "razvratire". Studenta fiind mergeam la Mitropolie la slujbele de seara. Mi se pareau mai linistite si mai pentru suflet. Duminica mi se parea mie ca lumea merge la slujba ca la parada: se fie vazuta si sa isi etaleze noile tinute. Slujba de seara prin tipicul ei era mai linistita, mai de intalnire cu tine insati si cu divinitatea. Dupa ce m-am intors in orasul natal, si mai ales dupa ce m-am maritat, duminica, mersul la biserica a devenit ritualul saptamanal de intalnire cu mine insami si cu prietena mea dupa slujba. Era "timpul fetelor". Apoi a inceput "marea nebunie" din viata mea: divortul cu toate implicatiile sale. Si mersul la biserica de duminica s-a transformat in momente mai rare de regasire la cate o manastire din zona. Momente cand preferam sa fiu doar eu cu divinitatea fara nici o alta prezenta. Apoi a fost o pauza lunga in viata mea cand nu suportam multe prezente in preajma mea. Si revenirea la slujba de duminica. Intai mai timid, vizite de o ora la cate o biserica din oras, pentru a ma obisnui cu ideea ca noul meu statut social implica prezenta mea la toata slujba de duminica. O idee cam greu de acceptat motiv pentru care reactionam fizic cu greata si ameteli de cate ori intram intr-o biserica. Dar cu multa rabdare si perseverenta (nu din partea mea) m-am obisnuit cu ideea si am inceput sa fiu prezenta mai intai la slujbe de seara (la tara) iar apoi la slujbele de duminica. In ultimile luni, dupa ce am invatat etapele si momentele mai importante ale slujbei de duminica chiar a inceput sa imi placa. Exista chiar si "cantari" care imi plac foarte mult asa cum exista si multe implicatii ale statutului meu actual care imi plac (aceleasi care m-au speriat cumplit la inceput). Cand toata gama de sentimente legate de aceste subiecte si-au gasit locusorul lor in sufletul meu a venit vestea: acel statut de care ma temeam atat de mult ramane, pentru o vreme, o titulatura si atat. Prima duminica a fost ok. Era prima duminica dupa o lunga perioada de timp cand ceasul desteptator a facut pauza. De la a doua duminica am simtit ca ceva lipseste. Ceva foarte important si special.
Astazi a fost o noua slujba de duminica. Un loc nou, o stare noua. Nu stiam daca sa ma bucur de ce mi-a dat Dumnezeu sau daca sa plang. M-am gandit la multe astazi. Poate ca experienta asta e menita sa ne intareasca increderea in noi si in valoarea noastra. Poate ca doar privind lucrurile facute intr-o alta maniera putem aprecia cum le facem noi insine. Poate ca asa vom putea, mai tarziu, sa le facem din ce in ce mai bine.
Sau poate ca experienta asta e doar a mea. Poate ca asa voi invata sa renunt la inversunarea mea impotriva ... regulilor impuse fara nici o explicatie. Poate ca e un paradox din care trebuie sa invat sa accept viata asa cum este. Poate ca asa voi accepta ca si "nedreptatea" are rolul ei bine stabilit. Poate ca asa voi accepta mai usor ca "fierul se modeleaza prin forjare" si "diamantul devine mai valoros prin slefuire".

24 iunie, 2009

sanzaienele


O sarbatoare draga mie. Pentru ca e inceputul verii, inaintea Sfantului Ilie care vine cu ploi si tunete. Pentru ca imi aminteste de vacantele copilariei, de flori prinse in par (anul asta am uitat sa imi fac coronita si sa o arunc pe casa, dar nu-i bai: sunt deja maritata) si pentru ca imi aminteste cat de iubita sunt. Dintre toate sarbatorile de peste an asta e cea care imi confirma iubirea. Si mi-o tot confirma in fiecare an se pare. Anul asta intr-un mod mai dureros din pacate. Si daca numele sarbatorii religioase urma sa fie "o sarbatorire" peste ani, numele romanesc al sarbatorii ne va duce cu gandul, tot peste ani, la acele sentiment care ne face umani: umanitatea. Si daca "sarbatorirea" am ratat-o din grija carcotasilor din jurul nostru, iubirea si umanitatea nu ne pot fi luate. Si astazi, de ziua ielelor, punand pe hartie deocamdata o prima forma de umanitate mi-am amintit cateva versuri din "Toma Alimos":
"Razbunarea cea mai crunta
Este cand dusmanul tau
E silit a recunoaste
Ca esti BUN si dansu-i RAU"
Versuri ce le-am auzit des in liceu. Poate pentru ca ii placeau mult profesorului de romana, sau poate ca erau calauza lui prin viata. Pentru mine au fost si inca mai sunt un gand calauzitor. De-a lungul anilor am gasit alinare si bucurie in intelepciunea strabunilor. Nu mi-a placut niciodata sa fac rau, iar atunci cand m-am simtit nedreptatita sau am simtit ca nu intamplarea ci vointa cuiva a stat la baza intamplarilor mai putin placute din viata mea m-am rugat: "Da-le Doamne dupa sufletele lor". Si i-am iertat. Dar asta nu inseamna ca am uitat. Asa cum nu am uitat nici o mana intinsa la vreme de nevoi, asa cum nu am uitat nici o vorba de alinare cand durerea era mare. Si va veni vremea cand voi intreba "de ce?". Si va veni vremea cand voi intoarce si celalat obraz nu inainte de a intreba "vezi?". Si va veni vremea cand voi spune "pot sa fac rau dar nu vreau pentru ca nu sunt ca tine".

23 iunie, 2009

Legenda celor trei calugari

preluat de pe siteul www.ceruldinnoi.ro

Pe o insula pustie, traiau odata trei calugari, de o mare pietate. Erau extrem de batrani, atat de batrani incat nici unul dintre ei nu-si putea aminti varsta pe care o avea. Aveau barbi lungi si albe care le ajungeau pana la brau si fete cu riduri foarte profunde. Sosirea lor pe insula a fost in urma cu zeci si zeci de ani, asa incat ei uitasera tot ceea ce invatasera inainte de debarcarea lor acolo. Zi de zi, ei se dedicau rugaciunilor lor care, la drept vorbind, constau in repetarea pur si simplu a acestei fraze:
„ Voi sunteti trei, noi suntem trei – binecuvantati- ne!”[Aceasta rugaciune se refera la Taina Sfantei Treimi]
Cu mare veneratie rosteau rugaciunea, de mai multe ori pe zi, cu fata spre Rasarit, cu capetele aplecate. Ramaneau in picioare, unul langa altul, tinandu-se de maini. Cel mai batran dintre ei recita cel dintai, apoi cel mai tanar si apoi mijlociul:
„ Voi sunteti trei, noi suntem trei – binecuvantati- ne!”
Intr-o zi, un episcop a inceput o vizita in grupul de comunitati religioase de care raspundea, pentru a se asigura ca toate respecta canonul Bisericii. Si iata ca ajunge in apropierea insulei, care ii era complet necunoscuta si care parea pustie. Totusi, da ordin de acostare. Intamplarea a facut ca cei trei calugari sa se afle tocmai atunci pe tarm. Acestia zarira luxoasa ambarcatiune si pe episcopul in frumoasele lui vesminte. Si se apropiara cu reverenta, sarutandu-i picioarele. Vazandu-le zdrentele si murdaria, episcopul a facut un pas inapoi, apoi si-a revenit si a facut asupra fiecaruia dintre ei, semnul crucii. Le-a spus sa se ridice si a inceput sa-i chestioneze, dorind sa stie de unde vin, de cat timp traiau ei acolo si, bineinteles, natura canoanelor pe care le practicau pentru salvarea sufletului lor. Cei trei facura inca o reverenta si se grabira sa explice ca ei recitau doar o singura rugaciune si ca nu aveau cunostinta de nici o alta practica. Episcopul le-a cerut sa-i faca o demonstratie.
Cand cei trei batrani i-au aratat, episcopul a ramas interzis si indignat. Rugaciunea pe care tocmai a auzit-o, pe langa ca ii era necunoscuta, ii mai si parea a fi un sacrilegiu. „Dar ce inseamna aceasta! Cine v-a invatat sa va rugati astfel ?”
Cei trei calugari erau, dupa cum se poate imagina, din cale afara de incurcati si au trebuit sa recunoasca deplina lor ignoranta.
Episcopul nu-si credea urechilor. „Daca am inteles bine, voi nu practicati sfanta liturghie, nici nu recitati psalmii si nici o alta scriere sfanta!” Abia atunci afla din gura celor trei ca ei erau analfabeti.
”Fie, zise el, dar cel putin spuneti „Tatal Nostru” in fiecare zi?”, se agata el de aceasta ultima speranta. Dar fu din nou dezamagit, pentru ca il auzi pe cel mai tanar dintre ei:
”Tatal Nostru ? Nu cunosc! Iar daca l-am cunoscut candva, marturisesc ca azi nu mai am nici o amintire despre el.” Ceilalti doi se multumira sa-si plece capetele.
”Vai! Dar este inadmisibil, voi ignorati pana si „Tatal Nostru”, rugaciunea cea mai importanta a credintei crestine! Piatra unghiulara, insusi fundamentul slavitei noastre religii, pe care ne-a dat-o Iisus Christos in persoana. Cum ati facut de ati uitat-o pana si pe ea ?”
Iar cel mai tanar, la randul sau, isi pleca capul. Toti trei pastrau tacerea, intr-atat le era de rusine.
”Fara indoiala ca ceasta situatie nu mai poate dura!”, sfarsi prin a spune episcopul. „Eu sunt raspunzator de buna-starea voastra spirituala. Dumnezeu m-a facut pastorul vostru si am datoria sa va invat cel putin aceasta rugaciune esentiala, pentru ca sufletele voastre sa-si poata afla odihna dupa aceasta viata.”
Cei trei calugari consimtira imediat dar lucrul acesta nu era asa de simplu cum parea, pentru doua motive: primul era ca toti trei nu auzeau bine, asa incat episcopul a trebuit sa le repete de mai multe ori frazele, pana cand ei le-au inteles. Al doilea motiv era ca facultatea lor de memorare era aproape nula. Episcopul a petrecut o zi intreaga, din zori pana seara, facandu-i sa repete rugaciunea, fraza dupa fraza. Prima fraza fiind retinuta, treceau la a doua. Dar cand a doua ajungea sa fie retinuta, ei o uitau deja pe prima. In sfarsit, dupa eforturi colosale, episcopul a putut sa constate cu satisfactie ca cei trei batrani ajunsesera sa recite rugaciunea de la inceput pana la sfarsit, fara sa uite nimic.
Cand i-a parasit pentru a-si relua calatoria pe mare, soarele apusese deja de ceva timp, iar luna inca nu era pe cer. Era o noapte intunecoasa.
La reintoarcerea pe vas, episcopul s-a asezat pe punte spre a se ruga, dupa cum facea de obicei. Dar iata ca dupa numai un sfert de ora, auzi matelotii strigand inspre el. „Excelenta”, strigau ei, „priviti aici jos!” El se uita intr-acolo si vazu o lumina orbitoare apropiindu-se pe ape. Nu-si credea ochilor! Lumina crestea pe masura ce se apropia si, ajungand in apropierea vasului, era ca un soare stralucitor. Spre surpriza episcopului, in interiorul acestui soare el i-a vayut pe cei trei calugari, care se tineau de mana.
La vederea episcopului, cei trei batrani piosi faceau semne cu mana, strigand: „Nu plecati, mai ramaneti! Am uitat deja rugaciunea care ne-ati invatat!”

22 iunie, 2009

spalat de rufe


Cand am hotarat sa ne mutam la tara, toate cunostintele mele m-au privit sceptice. Stiam ca imaginea mea din ultimii ani nu se prea plia pe acest stil de viata. Inclusiv familia mea a fost foarte sceptica. Toti se asteptau ca mutarea definitiva sa fie dupa ce ne facem "toate conditiile". Prin asta se intelegea in primul rand baie in casa, incalzire si apa calda. Din pacate mi s-a parut inutil sa platesc o chirie la bloc doar pentru apa calda si baia in timp ce frumusetea de curte s-ar fi bucurat de prezenta mea doar cateva ore pe zi. Asa ca mutarea a fost definitiva intr-un timp foarte scurt si fara a da macar cu var in casa de la tara. Am amenajat bucataria si o camera de locuit in timp ce renovam restul casei (adica cealalta camera, holul, baia si debaralele). Zimbetele sceptice si ironice s-au transformat in grimase de surprindere cand eu, "doamna" (dupa parerea unora), ma spal pe fata dimineata la fantana, ma duc la buda in curte si imi faca baia de seara in lighean cu apa incalzita la soare. Nu ca nu as fi o doamna dar mie nu mi se pare incompatibil apelativul de "doamna" cu munca in gradina sau in casa. O singura mare problema a aparut: mormanul considerabil de rufe de spalat. Nu reuseam sa gasesc timpul necesar pentru spalarea lor manuala. Cat a fost scoala si ma duceam zilnic in oras le spalam la masina automata a mamei dar dupa aia.... Devenise o problema. Hidroforul inca nu l-am montat din motive absolut practice. Asa ca sotul meu a improvizat. Masina de spalat in fata grajdiului, scurgerea pe langa si sursa de apa........... butoiul de deasupra. Si astfel am reusit sa imbinam frumosul cu utilul si necesitatea cu practica.

dulceata de nuci verzi


120 nuci verzi
1 kg zahar
100 g miere de albine
1/2 lamaie taiata felii subtiri

Se curata nucile de coaja, se lasa 24 de ore in apa rece. Se schimba apa de 2-3 ori in acest timp. Se face siropul din o cana apa, zaharul si mierea. Se adauga nucile scurse de apa si lamaia si se fierbe pana se "leaga". Se lasa la racit, se pune in borcane mici, se pun etichetele si se adauga la colectia din camara.

21 iunie, 2009

"rugaciune"


E relativ mic si am avut posibilitatea sa il lucrez direct pe rama. Are 16 cm in diametru si mi-a luat 2 saptamani sa il fac. Intentia a fost sa il fac pentru camera copilului, sa ii vegheze somnul. Deocamdata sta in bucatarie sa ne vegheze ziua.

"mesteceni aurii"


E un goblen lucrat cu ani in urma. Neinramat din pacate.

19 iunie, 2009

la prasit


Tocmai am constatat ca dupa ultimile ploi, cartofii mei abia se vad. Am acordat mai multa atentie curtii iar bietii cartofi sunt suparati si s-au pitit in buruieni. Hotarata sa ii impac ma apuc gospodareste de treaba. Si cum in ultima vreme m-am invatat sa spun "povestioare" plantelor mele cand le ingrijesc, m-am luat cu "vorba" si nu am remarcat ca soarele e mai "vesel" ca de obicei. Asa ca la un moment dat m-am ridicat sa imi indrept spatele si mi s-a parut ca sunt intr-un carusel de balci. Totul se misca in jurul mei si erau multe lumini colorate. Abia atunci am "auzit" si "tipatul" pielii de pe umeri si de pe ceafa mea. Deh! Oraseanca dezvatata de munca din gradina. Asa ca laptele pus la prins pentru o tarta savuroasa cu fragi isi va gasi "sfarsitul" pe umerii mei diseara.

17 iunie, 2009

astazi


O alta zi ploioasa. Adevarul e ca atunci cand m-am mutat la tara ma gandeam cu groaza la aceste zile ploioasa si noroioase. Acum mi-s tare dragi. Chiar daca urmatoarele zile dupa ploaie sunt prinsa in vartejul smulgerii buruienilor. Si chiar daca iesirea in sat e o adevarata aventura. Dar ploaia e o binecuvantare pentru gradinuta mea in formare.Fasolea e vesela, florile zambesc iar rosiile... rosiile mai cer apa. Tare nesatule mai sunt.... Dar cel mai mult imi place aerul. Miroase a ud si a proaspat. Si felul cum straluceste natura in razele soarelui de dupa ploaie.