29 august, 2010

despre sacrificiu casatoriei

De ceva vreme ma intalnesc mereu cu tema sacrificiului femeii pe altarul casatoriei, in diverse discutii, polemici sau in tanguiala zilnica a majoritatii femeilor din jurul meu. Incepand cu mama mea care, de cand ma stiu, imi explica ca s-a sacrificat pentru binele copiilor continuand cu bunica mea care imi povesteste cate sacrificii a facut ea pentru ca sa ne creasca pe noi, nepotii, si pana la discutiile dintre femei de la o cafea sau la diverse reuniuni. Ultima data mi-a atras atentia o discutie in cadrul unei petreceri. Era inevitabil deoarece erau 16 femei si nici un barbat. Dar surpriza a fost ca nu cea mai in varsta care avea o familie destul de numeroasa a deschis subiectul ci una foarte tanara. Abia a terminat facultatea atat ea cat si sotul si au un copil mic. Adica o familie la inceput de drum care, cred eu, ar trebui sa emane un optimism si un entuziasm contagios. La 20 si ceva de ani te simti in stare sa schimbi lumea, sa muti muntii din loc pentru a face o lume mai buna si mai frumoasa pentru copilul tau. Sau cam asa eram eu la acea varsta.
Deoarece de o vreme parca aud clopotei odata cu acest cuvant "sacrificiu" am  inceput sa analizez atat cuvantul in sine cat si implicatiile lui in viata celor care il folosesc. Primul pas a fost sa caut in DEX. Si iata ce am gasit:
SACRIFICIU = renuntare voluntara la ceva (pretios sau considerat ca atare) pentru binele sau in interesul cuiva sau a ceva. (Am transcris doar prima parte)
Deci in momentul in care consideri ca te-ai sacrificat de dragul casniciei, a copiilor sau a sotului implica o renuntare la ceva pentru binele casniciei, a copiilor sau a sotului. Renuntarea atrage dupa sine o recunostinta pe care o asteptai si nu a venit si deci dezamagirea.
Dar oare reactia naturala nu e un pic pe dos. Nu cumva suntem dezamagite de viata pentru ca am asteptat prea multe de la ea sau de la ceilalti si cum nu am primit dam vina pe casnicie, pe sot si pe copii pentru ca altfel ar trebui sa gasim motivul real. Si aici e aici. Motivul real vine din nemultumirea de sine. Din subaprecierea sau supraaprecierea propriei persoane. Si nu prea avem curajul sau indrazneala de a ne reevalua sufletul, sentimentele, dorintele, visele si nevoile. Preferam sa ne scaldam in starea calduta data de obisnuinta si sa ne plangem.
Citeam cu ceva zile in urma pe un blog drag sufletului meu: "Slujirea preutesei" despre casnicia unui mare teolog. Unul din copii povestea despre atmosfera din famile spunand ca era o atmosfera de incredere totala, ca fiecare stia ca are sprijinul si sustinerea intregii familii neconditionat si cum mama era de fapt sufletul si caldura intregului camin. Cati dintre noi putem folosi aceste cuvinte la adresa familiei din care venim cand suntem singuri cu noi insine. Acum, in acele familii care ar trebui sa constituie un exemplu pentru comunitate, o sa auzim tot mai des despre sacrificiu. In mod frecvent, sotiile de preoti povestesc despre sacrificiul lor de dragul profesiei sotului. M-am intrebat care ar fi de fapt sacrificiul lor, care sunt acele lucruri pretioase la care au renuntat de dragul profesiei sotului si sincera sa fiu nu prea am gasit. Asa cum nu am gasit aspectele foarte pretioase din viata femeilor in general la care au renuntat de dragul copiilor. Presupunand ca sacrificiu implica renuntarea la un lucru foarte pretios de dragul unuia mai putin pretios.
Dar sa exemplific din punctul meu de vedere
1. "M-am sacrificat de dragul casatoriei" = a renuntat la libertate (singuratate) pentru o viata in doi. Avantajele vietii atunci cand esti singura sunt: nu dai nici o explicatie pentru ceea ce faci, pentru unde si de ce te duci sau pentru ca nu ai chef sa faci anumite lucruri. Dezavantajele sunt ca nici nu te asteapta nimeni acasa, nu iti spune o vorba buna atunci cand esti trista, nu ai la cine sa tipi atunci cand esti nervoasa si nici pe cine sa dai vina cand nu iti iese ceva. Deci nu implica sacrificiu renuntarea la singuratatea casei pentru caldura unui camin. Doar daca consideri ca trebuie doar sa primesti fara sa dai nimic in schimb dar asta nu mai e casatorie, nici macar contract financiar, locativ sau de parteneriat nu il poti numi deoarece si acolo e vorba de un schimb echitabil.
2. "M-am sacrificat de dragul copiilor si ei sunt nerecunoscatori". Pai sa vedem la ce se renunta de obicei atunci cand vin pe lume prichindeii: la timp liber, la silueta, la spatiu locativ si la magazinele de moda. Timpul liber se numeste asa deoarece e un timp alocat activitatilor care fac bine la suflet. Ce poate face mai bine sufletului tau mai mult decat o ora de joaca cu unul sau mai multi prichindei. Cum poti spune ca sacrificii iesirile cu prietenele (la care obligatoriu cineva se plange) in favoarea unei plimbari cu copilul in parc cand plimbarea e de mii de ori mai benefica atat corpului cat si sufletului? Silueta e un alt motiv pentru care am auzit femei ca nu vor sa faca copii sau ca au sacrificat-o de dragul unei sarcini. Consider ca e total eronat. Daca esti predispusa pentru o talie mai groasa aceasta o sa apara mai devreme sau mai tarziu din cauza varstei sau a alimentatiei si nu din cauza sarcinii. Am vazut femei fantastic de frumoase cu cate 4-5 copii dupa ele. Si asta pentru ca fiind inconjurate mereu de copii isi pastreaza sufletul tanar si asta se vede in ochi. Pe cand femei tinere slabe, acrite si imbatranite inainte de vreme vedem la tot pasul. Iar renuntarea la magazinele de moda pentru magazinele de jucarii nu mi se pare un sacrificiu. Sa ne imaginam cu arata o casa perfect ordonata, cu piese de mobiler scumpe si dulapuri pline cu haine de firma la ora serii cand te intorci de la munca si nu te asteapta nimeni. Linistita, prafuita si rece. Nu ai chef nici sa intri si cand o faci abia nimeresti drumul spre baie si spre pat. Adormi singura, si trista cu telecomanda in mana coplesita d eproblemele de peste zi. Si acum sa ne gandim ca deschizi usa unei case unde exista riscul sa calci la fiecare pas pe o jucarie, ca ai cativa prichindei care alearga razand in intimpinarea ta iar sotul iti zambeste larg din bucatarie unde incearca sa pregateasca masa. Chiar daca nu ai haine de fima dupa ultima tendinta a modei ai uitat de toate problemele de peste zi. Si in scurt timp te trezesti ca razi in hohotele la vreo traznaie a copilului. Adormi zambind langa cel la care tipi cand esti suparata si cu care te bucuri de lucruri marunte iar a doua zi problemele par mai mici pentru ca zambetele copiilor tai merita orice.
Cred ca aici merita sa ating subiectul mamelor casnice. Acele mame care au trait prin copii lor si ajung la varsta la care copii isi iau zborul. Exista o perioada in care nu isi gasesc rostul. Prin aceeasi perioada de zbucium sufletesc trec toate persoanele active care ies la pensie sau cei disponibilizati. Nu e vorba de sacrificii cat de sentimentul inutilitati, al nonvalorii. Si asta se datoreaza tot faptului ca ne valorizam prin ceilalti si in raport cu ceilalti si nu ne gasim un sistem propriu de valorizare a propriei persoane.
3. "M-am sacrificat de dragul sotului". Aici e o discutie mai ampla pentru ca de multe ori implica si profesia sotului. Dar de cele mai multe ori discutia apare deoarce la un moment dat, in casnicie apar acele momente in care se iau decizii. Decizii care implica bunastarea familiei si uniunea ei. Eu consider ca in asemenea situatii tema sacrificiului apare deoarece nu se comunica suficient, nu se discuta toate aspectele si implicatiile acelei decizii si mai ales ca ne lasam furati de magia lui "dar daca". Magia lui "dar daca" de regula aduce numai suferinta deoarece ne face sa regretam o decizie luata si sa cream scenarii imaginare a vietii noastre in alte conditii. Mai concret: dupa casatorie sotului i se ofera un loc de munca in alta localitate. Se analizeaza subiectul in principal prin prisma banilor si se decide plecarea cu toate implicatiile ei. Sotia nu gaseste un loc de munca pe placul ei in localitatea respectiva sau decide ca e prea grea naveta la studii si renunta la ele. In perioada imediat urmatoare toate sunt roz dar in timp apare si o cumpana sau o perioada mai grea. Din pacate, situatiile grele in loc sa uneasca familia o dezbina si apar reprosuri. Se uita baza decizilor luate si juramantul depus la casatorie (la bine si la greu) lasand loc lui "dar daca" si a egoismului.
Iar daca generalizez, ajung la concluzia ca tema sacrificiului apare deoarece aspectele celor mai importante din viata noastra cum sunt: casatoria, familia si copii (adica NOI) sunt trecute in coada sistemelor proprii de valori iar locul fruntas e ocupat de un orgoliu imens sub diverse forme: cariera (sa vada toata lumea cine sunt EU) si averea (sa vada vecinii ce casa si ce masina am EU).
Ca sa ii pot explica copilului meu anumite aspecte din viata de familie am fost nevoita sa folosesc o imagine plastica destul de subiectiva: carul cu boi (sau caruta cu cai). Intotdeauna o sa care mai mult si mai repede daca cei doi se inteleg si cu siguranta va sta pe loc sau se va rupe daca cei doi merg in directii diferite.

28 august, 2010

plimbare de dupa amiaza

Ieri a fost o zi mai speciala. Mama mea si-a sarbatorit iesirea la pensie. Chiar daca faptic a fost mai prin primavara, a preferat sa sarbatoreasca evenimentul, la fostul loc de munca, in prag de toamna. Dupa ce alergatura si emotiile s-au terminat am plecat la plimbare. Si pentru ca era "ziua ei speciala" am lasat-o sa hotarasca destinatia "vacantei de cateva ore". Surpriza mea a fost ca optat pentru Cheile Bicazului. Nu am mai fost acolo de mai bine de un an. Era locul unde fugeam cand ma simteam doborata. A fost o perioada cand ajungeam acolo la 2-3 zile. Asa ca eram curioasa de ce voi simti si ce gama de sentimente vor iesi la suprafata in momentul "reintalnirii". Intamplarea a facut ca singul sofer capabil de drum sa fiu eu. Tata si-a temperat emotiile petrecerii cu cateva beri alaturi de sotul meu iar mama era obosita. Spre dezamagirea copilului meu care prefera sa mearga cu bunica la volan pentru ca merge mai repede decat mine. Drumul a fost frumos, presarat cu cantece improvizate pe drum. Intalnirea cu Cheile a fost o uimire totala pentru copil iar la urcare singura mea preocupare erau curbele deoarece abia ma obisnuisem cu masina. Lacul Rosul mai curat decat il tineam minte forfotea de turisti iar apropierea serii asezase un val de liniste peste tot muntele. Doar tipetele vesele din tunel spargeau atmosfera aproape religioasa. In ultima curba stransa la coborare (prima cum urci spre Lacul Rosu) am oprit sa ne imbatam cu aerul rece de munte, cu susurul apei si trainicia pietrelor. Abia acolo trecutul m-a ajuns din urma. Dar nu am simtit decat dor dupa noptile cu luna plina si cer instelat cand stateam pe acele pietre si ma rugam pentru linistea sufletului meu, pentru linistea din viata mea si pentru un camin plin de dragoste. Si multa liniste. Senzatia ca sunt intr-o imensa catedrala naturala unde legatura cu Divinitatea e mai puternica ca oricand si oriunde a revenit. Asa ca m-am asezat pe aceleasi pietre si I-am multumit lui Dumnezeu pentru caminul meu, pentru linistea din sufletul si din viata mea.
Mai la poalele muntilor, in fata unui cuptor de var si dorinta piciului meu a fost indeplinita. A gasit o pisicuta vargata de care nu se mai desparte. 

planuri la inceput de toamna

Se spune ca toamna se numara bobocii. Ce-i drept intotdeauna mi-a placut toamna cu bogatia ei de culori si arome. Mi se pare a fi un anotimp al maturitatii, a bucuriei si a belsugului. Toamna aceasta e un pic mai speciala. Dupa mai bine de un an in care am "hibernat", mi-am reincarcat bateriile si mi-am "lins ranile" am decis ca e momentul sa scot din nou "capul in lume". Inca nu am gasit explicatia sau motivatia initiativei mele dar ideea mi-a umplut sufletul de bucurie. E o idee cu care am cochetat toata vara, un drum pe care am tot incercat sa plec si m-am tot oprit in vara asta de mai multe ori dar pana la urma, la final de vara, sotul meu a luat decizia de a pleca la drum fara a lasa loc de comentarii sau argumentari.
E visul meu din copilarie dar care l-am pus la pastrat in cutia cu amintiri. Dar de fiecare data cand faceam ordine imi sarea in brate poate sperand ca isi va gasi loc in planurile mele de viitor. Dar nu faceam decat sa il scutur de praf si sa il pun la loc pentru ca nu era timp, nu erau bani iar o perioada nu era compatibil cu planurile fostului meu sot.
Nici acum nu sunt bani, chiar deloc, dar scos din cutia cu amintiri visul a inceput sa prinda forme concrete de planuri pe hartie. Si odata ce a ajuns din sufletul meu pe hartie cu o contributie importanta din partea sotului meu am gasit si drumul sau calea pana la realizarea lui.
Va fi o perioada grea pana la materializarea lui macar intr-o forma initiala dar speram ca in 4-5 ani se va materializa macar intr-o forma in care sa ne bucure sufletele.
Ce ma bucura cel mai tare e ca gaza noastra e foarte incantata de idee si plina de entuziasm si ne-a anuntat ca multe "treburi" le va face el dar la cele mai grele va trebui sa il ajutam.

23 august, 2010

tristete

Acum un an am facut un al doilea blog despre o locatie draga sufletului meu. Am pornit cu entuziasm si incredere in oameni, in bunatatea lor dar mai ales in capacitatea fiecarui om de a recunoaste o oportunitate si de a o valorifica. Mai ales cand acea "oportunitate" este legata de pastrarea si promovarea valorilor stramosesti. Am crezut ca dezinteresul e o stare temporara si nu permanenta, am crezut ca argumentele solide, sustinute de fapte pot darama scuzele puerile. Dar m-am inselat. Mi-a trebuit un an de zile in care bunele intentii s-au lovit de un perete de indiferenta presarat din loc in loc de cuie jenant de dureroase ca sa imi amintesc o vorba veche: "binele cu forta nu se poate face, dar raul da". Si dupa un an renunt. Ca ultim gest de adio am sters si blogul. Si m-am retres in coltul meu conform unui afis ce il gaseam in fiecare camera de camin studentesc. Era o maimutica ce spunea cam asa: "Si cand ma apuca cheful de treaba, ma retrag intr-un colt pana imi trece. Ca doar n-o tine o vesnicie".

21 august, 2010

pentru iarna

Astazi as vrea sa ma laud iarasi cu camara mea. Putin mai bogata decat anul trecut si asta pentru ca am avut putin mai mult timp si am improvizat foarte mult. Mai intai voi scrie depsre retele facute pentru prima data si apoi voi enumera si restul "locatarilor" de pe rafturi.
Castraveciori in otet facuti dupa reteta cumnatei mele (o foarte buna gospodina de la care am invatat foarte multe)
   - o portie otet
   - doua portii apa
   - o lingura sare / litru de compozitie
   - o lingura zahar / litru de compozitie
se da in clocot si se toarna peste castraveciorii asezati cuminti in borcane si insotiti de "arome" cum ar fi: usturoi (cativa catei taiati felii), rondele de ceapa, rondele de morcov, frunze de telina, marar verde (nelipsit), o frunza de dafin, boabe de piper, boabe de mustar si boabe de ienibahar.
Dupa ce s-au oparit se capseaza (sau infileteaza capacele) si se aseaza cumintei in paturi 2-3 zile sa se raceasca incetisor.
Daca bocanul e mai mare de 800 de grame, se scot din paturi si se mai oparesc odata racindu-i din noi in paturi.
Eu am borcane cu castraveti mici, mici (cornisori) cu castraveciori mai marisori si cu felii de castraveti (cei mari). Pana acum an 25 dar operatiunea continua....
Siropul de pepene galben este o delicatese descoperita din intamplare si adaptata o reteta "rece" de pe net.
Pentru ca ne luasem masina de rosii si rosiile nu sunt inca coapte am decis sa probam masina cu pepenii galbeni ce asteptau cuminti sa fie mancati. I-am curatat de samburi si de coaja si i-am dat prin masina. Pe net gasisem o reteta cu
- o portie suc de fructe (presat la rece)
- 3 portii apa
- 3 portii zahar
care se amesteca din cand in cand pana se dizolva zaharul si apoi se pune in sticle.
dupa 2 zile zaharul nu se dizolvase iar pulpa ridicata deasupra dadea semne de ... fosnit. Asa ca am pus oala pe foc si am fiert-o pana cand pulpa nu se mai ridica deasupra.
Din 3 pepeni (cca 4 kg) am facut 8 litri de sirop foarte aromat. Mie imi aminteste de sucul de ananas pe care il gaseam la mare (in Mamaia) pe o insulita prin 1982. Ne alintam in searile calduroase cu un pahar de suc cu gheata.
Compotul de piersici e la prima aparitie la mine in camara dar l-am facut ca cel de cirese de anul trecut (am taiat piersicile felii)

07 august, 2010

Lenta

In satucul dintre dealuri unde am crescut si unde locuiesc acum erau 2 surori cam fara varsta. Locuiau la marginea satului intr-un ... bordei. Nu am intrat niciodata dar mergeam la ele sa culeg gutui. Aveau in fata bordeiului un gutui parfumat si mamei ii placea sa aiba gutui prin casa toamna. La un moment dat a una din ele a plecat. Preotul din sat a luat-o la el sa aiba grija de casa si copii. Era maruntica si vorbea mult dar era amuzanta. Cealalta a ramas in sat si dupa revolutie lucra cu ziua. O gaseam mereu la bunica mea in gradina. Numai ca necazurile, lipsurile si singuratatea au impins-o spre acel "prieten" care face mai mult rau decat bine: alcoolul. Acum cativa ani Lenta s-a intors in sat. A imbatranit iar copii parintelui au crescut. Asa ca a venit in sat sa se bucure de pensioara si de liniste alaturi de sora ei. Dar se pare ca Dumnezeu a avut alte planuri cu ele. Vecinul lor, strabunicul meu, cel care le mai dadea cate o mana de ajutor in gospodarie s-a prapadit la o varsta destul de inaintata (se apropia de 100 de ani) asa ca, ramas fara "sprijin", bordeiul lor s-a naruit incet, incet. Bunica mea si-a adunat fratii, surorile care mai traiau si copii celor plecati dintre noi si au hotarat sa le lase sa locuiasca in casa strabunicului. Era mai mare (cu 2 camere), intretinuta dar cu aceeasi mare problema: nu exista curent electric. O vreme lucrurile au mers bine. Ele se ocupau de casa, gradina dar sub influenta acelui "prieten": alcoolul. Aveau si ceva teren lasat unui nepot mai indepartat care ar fi trebuit sa le ajute dar si el avea probleme lui legate de casa si copii. A venit si iarna si cum stim cu totii, iarna trecuta a fost mai grea decat multe altele din ultimul timp. Aveau ele ceva lemne dar prinse in zapada a fost destul de greu pentru cele doua babute maruntele. Bunica mea (merge greu din cauza unui picior ce a fost rupt cu ceva ani in urma) a facut o conventie cu ele. In fiecare zi sa vina una din ele in sat ca sa stie ca e totul in regula. Artimiza, cea ramasa in sat era invatata cu singuratatea si iesea mai greu din casa asa ca Lenta in ciuda pierderii vederii trecea zilnic pe la bunica mea. Pana cand intr-o zi nu a mai aparut. Toata lumea s-a agitat si au trimis cativa barbati sa vada ce e cu ele. Le-a dat zapada la o parte din jurul casei, le-a facut focul, le-au pus lemnele in hol si le-au dus mancare calda. Cateva zile lucuruile s-au asezat dar apoi zapada si gerurile si-au facut de cap asa ca s-a gasit o solutie. Primarul s-a ocupat de cazarea lor intr-un azil din apropiere unde sunt mai mult bolnavi cronici decat batrani dar a fost o solutie buna.
Miercuri pe la pranz suna bunica mea ca e venit primarul in vizita asa ca ne-am dus sa vedem despre ce e vorba. Asa am aflat ca Lenta a murit si ca nu are cine sa o ingroape. Era ora 11, era foarte cald afara si ea era moarta de mai bine de 24 de ore asa ca dupa ce am spus un DA categoric fara sa stam pe ganduri am trecut la treaba. Am intrat intr-un concurs contra cronometru. Intai am stabilit inmormantarea. Pentru inceput ne-am gandit sa o inmormantam in satul cu azilul ca sora ei sa mai poata merge la mormant dar.... crescuse si traise aici. Aici o cunostea toata lumea si aici ar fi putut fi condusa pe ultimul drum crestineste. Dar aici nu se putea face inmormantarea decat a doua zi , joi, deoarece parintele era foarte ocupat vineri iar sambata era prea tarziu. S-a stabilit inmormantarea pentru joi la ora 11. Deci aveam la dispozitie 24 de ora sa pregatim inmormantarea. Am plecat la drum in primul rand sa ii cumparam sicriul si sa o asezam in el, apoi sa mergem in oras sa facem cumparaturile pentru inmormantare. Toate astea ne-au luat cateva ore bune. La ora 7 seara eram cu masina mortuara inapoi in sat. Urmatoarea problema a fost casa. Tot casa strabunicului dar nu mai trecuse nimeni pe acolo din ziua in care au plecat ele. A fost nevoie de 4 barbati cu coasele sa putem intra in casuta de la marginea satului, apoi am trecut la curatenie:maturat, sters si varuit. La ora 21 era asezata in camera mare cu tot ce era necesar pentru priveghi. A doua zi dimineata am pus perdele curate si presuri pe jos. La ora 22 m-am asezat cu sotul meu la o cafea si am pus pe hartie ce mai aveam de facut: pachetele pentru cimitir (nu am facut praznic pentru ca era timpul prea scurt), coliva si masa de acasa pentru preoti, primar si alte oficialitati. Am uitat sa spun ca intre timp am vorbit si cu parintele la care ea a locuit atata timp.  Surprins de veste a confirmat prezenta sa la slujba de inmormantare. Deci la ora 22 am pus graul la fiert. Intre timp am pregatit un meniu de post pentru masa si am copt paine de casa. La ora 4.20 dimineata am inchis focul la coliva, aveam borsul de legume in frigider, o tocana de dovlecei pentru felul al doilea (piureul de cartofi si mamaliguta urma sa o pregatesc in timpul mesei), platoul cu aperitive de post si o crema de pateu vegetal cu castraveti in otet. Pachetele pentru pomana asteptau linistite in cosuri cozonacul si colaceii de dimineata. La ora 6.30 incercam sa ne dezmeticim in fata unei cesti de cafea. Si spre surprinderea mea la ora 10.50 totul era pregatit. Doar coliva nu se racise si am improvizat un cos cu pahare de plastic pline cu coliva calda in locul platoului decorat cu cacao si bombonele. Curtea casei a fost plina de lume iar predica tinuta de parintele invitat la biserica a fost emotionanta si plina de invataminte. Cum Dumnezeu are grija de fiecare in functie de sufletul sau si nu de banii sai. Ca o femeie necajita ca Lenta, dar cu un suflet mare si curat, a avut parte de o inmormantare frumoasa si a fost condusa pe ultimul drum de catre tot satul in urma celor doi preoti in timp ce multi oameni cu stare nu au parte de atata atentie pentru ca nu au avut oameni aproape in timpul vietii.
Probabil au fost multe scapari pentru ca timpul a fost scurt. Majoritatea satului ne-a fost alaturi cu sfaturi si si nu numai, tinand cont de faptul ca e pentru prima data cand ne ocupam in exclusivitate de un asemenea eveniment dar probabil vor fi si multi carcotasi. Oricum noi ii multumim Bunului Dumnezeu ca ne-a invrednicit sa ducem cu bine la sfarsit sarcina primita si o sa ii purtam de grija atat Lentei care nu mai e cat si Artimizei care a ramas singura.
Lenta avea o vorba pe cand traia si o necajea cineva: "esti cu capul?". Vorba care s-a auzit foarte des in astea doua zile si probabil va ramane pe buzele oamenilor multa vreme.

03 august, 2010

sa il ajutam pe Siluan!

E un bebelus de doar 6 luni si are nevoie de un transplant de ficat. Povestea lui o gasiti aici