- Ce faci? Vocea tatalui ei la telefon suna trista...
- Ce s-a intamplat? il intreaba
- A murit Costica...
I-a trebuit cateva secunde bune sa inteleaga despre cine era vorba. Costica a fost profesor de sport, pensionar de multi ani. A fost casatorit cu sora mamei ei pana in urma cu cca 14 ani. Era un barbat "spumos". Radea mult, facea glume deochiate, vorbea tare dar locuia la casa. Pe vremea copilariei, cand ea locuia la bloc mergeau des la ei. Cei doi verisori mai mari o fascinau. Ii placea casa lor pe malul apei, libertatea data de paduricea ce incepea dincolo de gardul gradinii lor. Masina lor (parca TV ii zicea) vesnic desfacuta cu zeci de piese pline de vaselina in jur il atragea pe fratele ei ca un magnet. Serile de duminica de iarna petrecute in camera mica la tv, langa sau dupa soba, pe jos sau pe lada la recamier, cu un castron mare de floricele ce se plimba de la unul la altul ii alina dorul de casa bunicilor. Din pacate au crescut, s-au mutat si ei in acelasi cartier si grijile, scoala, maturitatea i-au indepartat.
-Cand e inmormantarea? s-a auzit intreband
- Peste 2 zile dar va fi in satul lui natal. O sa fie depus la biserica din cartier doar maine dupa amiza, urmand ca poimane dimineata sa plece spre locul de veci. Mergi si tu? intreaba tata. Matusa ta nu merge si unii zic ca nu e bine sa mergem daca ei sunt divortati.
Iar a picat pe ganduri. Cum adica sa nu se mearga pentru ca sunt divortati? Si cum ramane cu amintirile? Au divortat si de ele? Sau cu verisorii? Nu i-au facut impreuna? Oricate amintiri neplacute s-au adunat intr-o viata de om, ei exista, deci au fost si momente frumoase...
- Probabil voi merge la biserica - s-a auzit spunand. Am crescut in casa lor, am stat la masa cu ei si am multe amintiri. E normal sa merg.
- Si eu zic la fel...
Ajunsa in oras privi atenta in jur. Curtea bisericii era in reamenajare. Disparusera brazii inalti asa cum nici parintele batran, vesnic cu zambetul pe buze nu mai era. Erau doar verisoara cu sotia verisorului. putina lume. Nu s-a putut apropia de sicriu, ca de obicei. oricum nu il vazuse de multi ani si voia sa ii raman in minte rasul lui "spumos" si chipul vesel. Au depanat amintiri, au remarcat ca a ramas la fel de incapatanat si de hotarat pana in ultima clipa. Au regretat ca, din cauza situatiei mondiale, a fost singur la final si se pregateau sa plece cand, a aparut si verisorul.
- Arati bine!
-Multumesc! i-a raspuns gandindu-se doar la cateva din incercarile la care a supus-o viata..
- Arati..... fericita! a zis si verisoara.
A zambit, si-a luat sotul de brat si a raspuns:
- Chiar sunt!
Pe drumul spre casa se gandea la raspunsul venit firesc "chiar sunt". Era cat se poate de adevarat. Chiar era. Si nu era singurul moment cand se gandea ca e fericita. Chiar era. Fericirea nu e data de ce avem sau de cum ne fac ceilalti sa ne simtim. Fericirea vine din multumirea sufleteasca, din convingerea ca suntem pe drumul cel bun, si ca ceva frumos ne asteapta la capatul lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.