Pagini

28 decembrie, 2009

zi de iarna

De dimineata ninge cu fulgi mari si pufosi. A trecut craciunul. Din punctul meu de vedere a trecut o treime din suita sarbatorilor de iarna. A doua "transa" e revelionul cu ziua mea de nastere iar ultima "transa" e ziua mea de nume. Si gata.
A fost un craciun linistit, cald si duios, petrecut "in sanul familiei". Nu a fost "perfect" pentru ca nu am terminat tot ce mi-am propos dar a fost PERFECT in toata imperfectiunea lui.
Pana la urma am avut si un brad natural. L-am instalat in hol. Cand l-am pus in suport m-am ingrozit de cat de ... imperfect era. Bradut de padure de dealuri, ciunt, cu crengi lipsa si cele pe care le avea erau scurte si dese. Dar mirosea a brad. L-am bagat in colt, am pus toate globurile posibile si ceva peteala iar instalatia lumineaza tot holul. Avem cel mai frumos brad de craciun.
Cel artificial din curte l-am impodobit in prima zi de craciun si a rezistat ca orice minune: 3 zile. A avut grija Labuta, catelul nostru jucaus, sa il rastoarne si sa rostogoleasca toate globurile prin curte. Doar steluta a rezistat eroic in varful cazul la pamant acum.
Cu casa curata, impodobita cu ghirlande de brad, globuri si peteala, cu bradul din hol si colinde in surdina am avut cel mai frumos craciun in familie. Doar fulgii si-au facut aparitia abia aseara.

21 decembrie, 2009

un nou craciun



Mai sunt cateva zile pana la seara magica. Incerc sa termin curatenia dar o stare de melancolie si tristete imi da tarcoale. Ma gandesc la anii din urma, la ultimile craciunuri.

Craciunul anului 2004. Pe 21 decembrie eram inebunita ca nu aveam bani de salarii. Si erau 20 de salarii de dat. Am gasit pana la urma o solutie cu un credit pe numele meu. S-a aprobat pe 22 decembrie. La ora 3 eram la notariat. Cu ajutorul Celui de Sus am reusit sa fac si o mica petrecere de sfarsit de an in firma si pe langa salarii sa pot oferi si cate o punguta cu cadouri (o sampanie, dulciuri si globuri). Pe 23 decembrie am inceput sa ma pregatesc de sarbatori. Eram epuizata atat mental, fizic cat si emotional. Pe 24 decembrie mi-am impodobit singura bradul deoarece sotul meu nu era de acord cu "sentimentalismele astea", cu acele de brad natural de prin casa si cu toata agitatia inutila pentru seara de craciun. Dorinta mea de craciun a fost sa am liniste in suflet. Mi-am dorit ca anul urmator sa nu mai alerg inebunita dupa bani de salarii.

Craciunul anului 2005. Pe data de 21 decembrie am dat salariile, am impodobit brad in firma si am impartit cadouri. Toti erau obositi. Fusese un an greu. Deschisesem al doilea magazin si mergea prost iar eu eram preocupata de tratamente de sarcina. Incercam pe cat posibilul sa nu ma enervez in ciuda faptului ca ajunsesem la 120 de kg. Pe 22 eram in firma incercand ca din banii ramasi sa incropesc ceva si pentru casa mea. Pe la ora 12 a intrat un client incapatanat. In ciuda faptului ca scria "vacanta" pe usa vroia sa cumpere. Dupa ce a iesit pe usa am ridicat ochii la cer si am spus "Multumesc!". Aveam cu ce sa fac Craciunul. Chiar daca din nou eram singura din casa care se bucura de sarbatoare. Jumatatea mea iar facea tot posibilul sa imi strice dispozitia. Dorinta de craciun a fost sa am un copil. Credeam ca asta imi va aduce pacea in suflet si bucuria in casa.

Craciunul anului 2006. Casa imi stralucea in sarbatoare. Pana si sotul meu isi dadea silinta sa afiseze o stare de bucurie. Dar totul era atat de fals. Eram in divort. Termenul era pe 4 ianuarie. Incerca pe ultima suta de metri sa ma impresioneze. Acel an 2006 credeam eu ca a fost cumplit. Totul se darama. Totul se transforma. Cred ca a fost primul an cand nu mi-am dorit nimic. Sau poate ca mi-am dorit ca toata nebunia sa se termine cat mai repede.

Craciunul anului 2007. Pe 20 decembrie am avut unul din termenele la procesul penal. Asteptam vacanta de iarna ca sa iau decizii. Decizii cumplit de dureroase. Divortul se terminase repede. Eu cazusem nervos iar dorinta de la craciunul anterior s-a implinit. Totul de derula cu o repeziciune uimitoare. Pierdusem tot ce insemna firma: cladiri, oameni, masini si furnizori. Ramasesera doar cativa angajati. Ma durea sufletul pentru ei. Birourile firmei le mutasem in casa la mine. Salarii nu aveam cu ce sa dau. Speram ca Dumnezeu sa imi lumineze mintea in acele zile libere de craciun. Pe 21 am imprumutat o masina si am plecat sa imi adun angajatii de pe la lucrari. Una din ele era in jona Manastirii Neamt. Am intrat in Manastire. Pentru prima data am intrat in capela din spatele curtii. Am ingenunchiat la icoana Maicii Domnului si m-am rugat. M-am rugat pentru o familie, un camin si un copil. Imi doream un camin si o familie cu copii adunati in jurul bradului de craciun. In seara de ajun nu am avut brad dar am luat cea mai grea decizie de pana atunci: sa inchid firma si sa las totul in voia Domnului, si a fost prima zi dintr-un sir foarte lung cand nu am iesit deloc din casa.

Craciunul anului 2008. Dorinta anului anterior se implinise. Aveam o familie chiar daca nu era inca a mea legal. Am impodobit 2 brazi mari si frumosi, unul natural si unul artificial. In jurul celui artificial erau foarte multi copii adunati care au primit cate un mic cadou in seara de Ajun, iar langa cel natural eram eu, viitorul meu sot si copilul lui care mi-a facut cel mai frumos dar de craciun: mi-a spus MAMA. Piersusem tot si am castigat tot. In 2008 am pierdut si ultimul lucru ramas din vechea mea viata: casa. Si am castigat tot ce mi-am dorit de la viata: un camin. Nu mai aveam ce sa imi doresc. Doar sa am puterea de a merge mai departe indiferent de obstacole si piedici, sa am puterea de a le fi alaturi celor dragi in momente grele si sa am puterea de a-i invata sa mearga mai departe.

Craciunul anului 2009. Suntem la tara intr-o casuta batraneasca pe un varf de deal. Am amenajat-o cat sa ne simtim bine in ea, avem catel si pisica, am pregatit bradul sa il punem in curte. Tot ce mi-a mai ramas de facut e sa pregatesc casa pentru sarbatoarile de iarna. Sarbatoari ce anunta ca un an s-a incheiat si inca un an e pe cale sa inceapa. Sarbatori in care ne bucuram atat de invatamintele capatate in anul trecut cat si de inceputul unei noi aventuri: un nou an si un nou capitol din viata noastra.

16 decembrie, 2009

ninge

A inceput de duminica seara ca o gluma. Fulguia usor, rar si cu fulgi mici. Luni dimineata se asezase putin. Dealurile erau burate. Si apoi a tot nins. Marti la pranz deja nu se mai vedeau obiectele mici din curte. Am fost nevoiti sa caram butucii de lemn de la poarta si sa ii stivuim. Ma gandeam ca voi vedea stivuite doar lemnele gata taiate dar la volumul de zapada nu am mai putut astepta sa le taie. Asa ca, cu manusi in maini, caciulita pe cap am trecut la programul de slabit de revelion: miscarea. Iar curtea si casa a devenit o mare sala de sport cu aparate diverse: butuci de carat, geamuri de sters, covoare de periat, perdele de spalat, si dulapuri de sters. Acum, de diminieata am constata ca "domnul profesor de sport" a mai nascocit un exercitiu: dat zapada cu lopata.
Atata alb in jur...

14 decembrie, 2009

zi de iarna



Se apropie sarbatorile de iarna cu pasi repezi. mai sunt 10 zile. Ca in fiecare an imi fac o planificare riguroasa a treburilor pe zile. Din fericire sunt in grafic. Greul incepe de luni, cu scuturatul, spalatul perdelele, calcat, gatit, astfel incat joi, pe 24 si asez casa si sa o impodobesc. Dupa lasarea intunericului vom aseza bradul (artificial anul acesta)  in mijlocul curtii (in casa nu prea e loc) si il vom astepta pe mos in sufletele noastre. Pentru ca mosul ne va aduce o gramada de cadouri: linistea din suflete, bucuria de a fi impreuna, magia serii de craciun cu luminite, brad si chisca. Din anumite motive se pare ca astazi nu reusesc sa insirui in cuvinte imaginile si mai ales starea speciala de craciun.

10 decembrie, 2009

zile de decembrie

Citesc diverse stiri din ce in ce mai pesimiste privind viitorul nostru. Din punctul meu de vedere situatia actuala era de asteptat. Ma refer atat la criza economica cat si la cea politica. Cea economica vine ca urmare a politicii de consum, la indepartartarea de "personalizare". In ultimii ani s-a mers pe depersonalizare: depersonalizarea magazinelor de cartier unde toti se cunosc si mersul la cumparaturi era un moment de bucurie sociala si inlocuirea lor cu supermarketuri unde esti singur in fata rafturilor. Nu e nimeni sa iti spuna "buna ziua", nimeni sa iti zambeasca, sa iti spuna ce e proaspat, sa te intrebe ce iti fac copii, familia sau catelul. Depersonalizarea "vecinului": din cauza programului infernal cum spunea o reclama birou-somn-birou-somn nu ne mai cunoastem vecinii, nu mai salutam vecinii, nu mai schimbam impresii, retete sau diverse informatii. Depersonalizarea hainelor: se fac linii sau colectii de haine, nu mai cumparam haine ci nume de case de moda. Haina de pe noi nu mai e facuta cu drag pentru noi de croitoreasa care ne stie de ani de zile cu bucurii si necazuri sau chiar de noi insine. Puloverul pentru sot pe care il oferim de craciun nu mai e lucrat cu multa dragoste cateva saptamani ci cumparat in 5 minute de la un magazin cu o vanzatoare plictisita. Podoabele din bradul de craciun nu mai sunt facute impreuna cu copiii din diverse materiale sau incarcate de emotia multor craciunuri impreuna ci sunt cumparate de la supermarket, in fiecare an altele pentru a fi in trend. Pana si mancarea e fara gust pentru ca nu mai e facuta cu dragoste de catre mama pentru intreaga familie ci e cumparata in cel mai fericit caz ca semipreparat.
Citeam undeva ca mediul inconjurator ne afecteaza calitatea vietii. Nu cred ca se referea doar la paduri sau la poluare ci la dragostea care ne inconjoara, de la dragostea perechii sau a copiilor pana la dragostea pusa in fiecare gest, atentie sau actiune.
Am devenit niste robotei care muncim pentru a avea bani si a ne cumpara diverse lucruri. A disparut respectul pentru propria persoana si implicit pentru cei din jur. Si vorbesc de acel respect care implica aprecierea, dragostea si tot ce tine de latura umana, nu de respectul pentru cati bani are celalt.
Iar asta incepe sa se vada in organizarea sociala si in viata politica: o lipsa totala de respect pentru ce ne inconjoara.
Imi amintesc de craciunurile copilariei mele cand nu erau bani, magazinele erau goale si totusi cat de fascinante erau. Brazii erau impodobiti cu nuci impachetate in staniol (adunat un an intreg de pe la ambalaje de bomboane sau ciocolata) si ghirlande din hartie creponata dar toata familia era adunata in jurul lor, se cantau colinde si mirosea a colacei proaspeti. In ziua de ajun copiii mergeau la colindat. Nu pentru bani pentru ca nu primeau decat nuci, mere sau colacei ci pentru ca era frumos sa mergi din casa in casa sa vestesti craciunul, sa fie intampinati cu dragoste la fiecare casa. Colaceii pe vatra de anul nou erau impletiti in doua si cu coronita pentru uratori si mai mari - impletiti in patru -  pentru mascati, dobe si ursi. Dar erau facuti cu atat dragoste.... Se facea un fel de claca la cuptor: se adunau mai multe gospodine iar noi fetele mici eram printre ele impletind colacei sau cosand masti si costume.
Atatea obiceiuri frumoase pierdute... atatea manifestari ale dragostei, respectului si apreciarii inlocuite de o poleiala robotica si insingurata...

21 noiembrie, 2009

sambata seara


Sfarsitul unei saptamani agitate. Banii nu ajung, datoriile au crescut odata cu lasarea frigului, micul "magazin" nu isi scoate nici macar chiria si lista de nemultumiri ar putea continua la nesfarsit. Ajung acasa cu tolba plina de nemultumiri. Curtea plina a bisercii imi accentuiaza starea de neputinta. Cu toate ca e sarbatoare ma gandesc ca remediul de necontestat al starii mele de nemultumire e smotrul. Asa ca incep cu aerisitul camerelor pentru ca e o zi frumoasa afara. Lenjeria aliniata pe sarma la aerisit imi mai reduce putin starea ne iritare. Urmeaza praful, covoarele si bucataria. Pana ajung la "coada cratitei" ar trebui sa fiu linistita. Nu de alta dar imi iese mancarea fara gust. Nu am terminat bine cu praful si telefonul imi suna. Mama a gasit ghebe si nu face fata. Asa ca impreuna cu copilul care topaie de bucurie ca mergem in padure, inarmati cu pungi si cutite, am plecat la drum. Linistea padurii, fosnetul frunselor uscate, pungile cu ghebe, bucuria copilului sau poate oboseala sau poate toate au contribuit la calmarea noianului de griji, nemultumiri si frustrari. Sau poate privelistea dealurilor si sentimentul ca suntem mici si efemeri in comparatie cu padurea. Micul paraias pe care il stiu de copila curge in acelasi sens si printre aceiasi copaci. Poate ca in unele locuri e cu un centimentru mai la drepta, poate ca unii copacei au mai crescut sau poate s-au mai rupt, poate ca mica mlastina e un pic mai mare sau poate un  pic mai mica dar raul e acelas doar eu am mai crescut si il pot sari mai usor ca pe vremuri. Nu trebuie sa mai merg de-a lungul lui sa gasesc un loc unde sa pot sari pe malul celalat.
La intoarcere parca casa mea din varful dealului e mai frumoasa, curtea e doar un pic dezordonata iar pana la apusul soarelui e chiar aranjata. In casa e cald, centrala toarce frumos, lenjeria miroase a aer curat ca pe vremea copilaria mea, familia mea s-a reunit in jurul mesei la un peste cu usturoi. Ce mi-as mai putea dori?
Cel mai frumos Craciun, cu zapada multa, cu un brad frumos impodobit in mijlocul curtii si cu multa dragoste.

19 noiembrie, 2009

ceasca de ceai



Dupa o zi destul de grea si obositoare, frunzarind netul in ideea de a mai gasi ceva frumos, placut sau interesant am gasit o noua pilda de data asta pe "ganduri pentru fiecare zi".  Ce e drept la un moment dat azi m-am gandit ca am ajuns la capatul puterilor si mi-am luat o pauza de ceai. Nu stiu daca am gasit cea mai frumoasa ceasca dar stiu sigur ca mi-a facut bine.

"O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva frumos dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la casatorie. Amandorura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.
Arsenie Boca

12 noiembrie, 2009

vasul crapat

am gasit-o aici si mi-a placut foarte mult asa ca fara sa intre am preluat-o.
O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor:
"- Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"
Bãtrâna a zâmbit,
"- Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa."
Morala:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!
Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului

01 noiembrie, 2009

amintire


Azi am deschis sa frunzaresc ce au mai scris altii. si am gasit ca de obisei pe blogul pentru suflet o povestioara cu talc. O poveste a carei inteles am explicat-o cu multe luni in urma cand am creat blogul. E una din primele mele postari. Cumva mi se aminteste ca nu trebuie sa uit de unde am plecat si nici drumul parcurs pana acum. Aseara, aveam o stare de nostalgie, o stare care ma ajuta sa mai invat cate ceva despre mine sau despre viata, o stare care imi spune ca s-a mai sfarsit o etapa si ca va incepe alta daca mi-am invatat lectia. Numai ca nu reuseam sa identific lectia. Atunci l-am rugat pe Doamne Doamne sa imi arate cumva care e "lectia". Si cum "necunoscute sunt caile Domnului", raspunsul a venit de pe net.

26 octombrie, 2009

Viata e ca o cafea buna

am primit-o pe mail de la Florin Zamfir - Editura Mix


Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca. Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :
- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si
a stresului pe care il aveti zi de zi. Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu- ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua. Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiricit oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa.

18 octombrie, 2009

fratele


Poate colegul de la gradinita sau poate fratele tatalui ei au determinat-o ca la 3 ani sa inceapa sa isi doreasca un fratior. Nu o surioara ci un fratior. Si ca un capricorn veritabil ce era si-a urmarit ideea cu incapatanare. Prima incercare a mamei de a-i face fratiorul s-a soldat cu un esec. Si acum, la 36 de ani isi aminteste drumul de 1 km de la statia de autobuz pana la casa bunicilor, plin de nameti cand mama i-a spus ca nu ii face fratior deoarece nu a fost cuminte. Nu plangea, doar mergea la 10m in urma mamei si urla. Cand se oprea mama sa o astepte, ghemotocul imbracat intr-un urson verde se aseza jos si urla. In primavara a primit vestea buna: urma sa aiba un fratior sau o surioara. Astepata cu nerabdare iarna cand urma sa vina ghemotocul pe lume. Punea cu emotie mana pe burtica mamei si ii spunea povesti in gand. Avea rochie ca a mamei, albastra si se gandea ca asteptau amandoua sa vine bebelusul. Era foarte cuminte si grijulie pentru ca invatase din experienta trecuta ca daca nu e cuminte mama nu ii face fratiorul. Si a venit toamna. In seara aceea a stat cu mama la bucatarie pana tarziu sa puna gogosari in otet. Mama era imbracata cu frumoasa rochie albastra de gravida. Cand ochii i se inchideau de somn a aruncat o ultima privire bucatariei inguste unde mama aseza gogosarii rosii in borcane mari si a plecat in camera ei la culcare. Dimineata s-a trezit nauca pentru ca vocea tatei era cea care ii spunea sa se trezeasca. Nu intelegea: fereastra era inca intunecata, mama nu era si tata o grabea sa se imbrace. Intr-un taziu cuvintele tatei si-a facut drum spre mintea ei incetosata de somn:
- Hai la camin, grabeste-te sa nu intazii la servici. Ai un FRATIOR. S-a nascut acuma dimineata.
Stia ca ceva nu e in regula dar nu ii explica nimeni de ce fratiorul ce trebuia sa vina pe la sarbatori a venit la pusul gogosarilor.
Apoi ziua cand a fost dusa la maternitate si mama i-a zis ca numele baiatului va fi Andrei. A urmat o noua criza de nervi si urlete pentru ca ea vroia sa il cheme Romeo ca pe partenerul ei de la dansuri la camin. Isi aminteste curtea spitalului, mama la o fereastra la etaj, tata care o tragea de mainile amandoua si ea care punea frana cu picioarele sa nu plece de acolo pana nu i se confirma numele. Tot spitalul stia de baietelul pe care urma sa il cheme Romeo. Si Romeo i s-a pus numele.
Apoi zilele cand venea de la camin si deschidea cu emotie usa sperand ca mama l-a adus acasa de la spital. Ziua cand usa era descuiata, emotia cu care a intrat in camera ce fusese a ei si care o ceda cu draga inima fratiorului si a gasit-o pe mama cu un ghemotoc in brate. Era cat papusa ei favorita. Cum o certa tata de cate ori isi imfasa papusa cu paturica albastra ca nu are voie sa plimbe baiatul prin casa. Nu avea decat 5 anisori dar invatase sa infese, sa schimbe scutece si sa tina biberoane. Apoi cumatria. La biserica nu a facut urat deoarece i s-a explicat ce se va intampla si de ce. Ajunsi acasa nasa i-a inmanat copilul mamei cu lumanarea aprinsa in mana. Nu stiu din ce motiv dar o picatura de ceara a ajuns in ocghiul stang al baiatului. Isi aminteste ca statea cuminte pe lada recamierului asteptand sa se termine "ritualul" cand s-a intamplat "nenorocirea". Nu stie cum a ajuns in fata nasei si a inceput sa ii "care" picioare la tibie si pumni in burta pentru ce i-a facut fratiorului ei. Mama povesteste ca nu stia pe care il impace pentru ca nu stia care urla mai tare.
Momentul cand, crescuti la tara, baiatul a facut febra aftoasa de la laptele de vaca. A trebuit sa ajunga cu salvarea in oras si a trebuit sa ii i-a pe amandoi deoarece nu o putea desprinde nimeni de langa fratiorul ei. Saptamani intregi i-a mestecat biscuiti Mirela si i-a dat sa pape pentru ca altceva nu manca. Nici macar papusile multindragite nu au desprins-o de langa bebelus.
Un moment urat tare a fost in vara acelui an. Erau la tara, bunica era la camp si ea statea cu bebelusul de cateva luni. Era pus in landou si prins cu hamuri speciale sa nu cada. Trebuia sa se duca la baie dar negocia intens cu pisu pentru ca nu avea cum sa lase copilul nesupravegheat. Pana la urma nu a mai putut si a plecat la WC in livada. La intoarcere, l-a auzit tipand. Cand a ajuns a vazut ingrozita ca rupsese hamurile si cazuse din landou. Nu patise nimc grav, se lovise in cadere dar ea era ingrozita sa nu il "piarda".
Cand a inceput scoala cea mai mare durere a ei era ca nu isi putea vedea fratiorul decat in vacante pentru ca acesta statea la bunici.
Apoi l-au adus la gradinita. Dimineata isi ducea fratiorul la gradinita, se intorcea si pleca la scoala iar la pranz se ducea dupa el. Cu cheia legata de gat avea graja de amandoi pana venea unul din parinti de la servici. Apoi mama s-a mutata si avea un program mai lejer. Lucrand 12 cu 24 erau doar 2 zile pe saptamana cand avea ea grija de tot.Cand era mama acasa el o astepta ascuns la cuier in locul papucilor. Si cand ea intra el iesea vesel imitand-o: "mi-e foameeeeeeeeeee!".
De dragul lui a ajuns batausa cartierului. Era mic de statura si dragalas si ceilalti copii il necajeau. Cand a inceput sa mearga la scoala era protejatul colegilor ei. Ea invata dupa amiaza iar el dimineata. Daca il supara careva o astepta in curtea scolii sa ii spuna, la inceput ca apoi le spunea direct colegilor ei. Ea avea un coleg tare sufletist cu ceva frati mai mici si el: Claudiu. Si acum, dupa zeci de ani cand se intalnesc ea isi aminteste cum, la prima ora, zilnic, el ii povestea cine i-a necajit fratiorul si ce le-a facut el. Apoi ea a plecat la liceu iar fratiorul a fost mutat la alta scoala. Ii cunostea colegii, i-a invatat sa danseze pentru "balul" de la sfarsitul clasei a IV si mai apoi la a VIII.
Poate ca l-a protejat prea mult, poate a considerat ca e responsabilitatea ei sa il creasca pentru ca ea l-a vrut. Isi aminteste zilele cand ajungea acasa si de la poarta era certata pentru cine stie ce nazbatie. Nu spunea niciodata ca nu ea a facut-o. Se gandea ca fiind mai mare ea poate duce dar el e mic. Se obisnuise sa intrebe "acum pentru ce o iau?" nu pentru ca erau prea multe si pentru ca habar nu avea. Dupa aia, in camera lor ii facea morala si incerca sa ii explice ce a grasit si de ce nu ar trebui sa mai faca.
Apoi ea a plecat la facultate. Poate ca l-a parasit cand avea mai multa nevoie de ea: era la varsta pubertatii, sau poate ca nu a stiut cum sa ii fie alaturi in perioada adolescentei dar plecarea ei a rupt cumva legaturile dintre ei. Venea de la facultate la sedintele cu parintii din liceu. Nu isi aminteste ca parintii sa fi fost la vreuna. Asa cum isi aminteste cu drag cum pachetele de acasa contineau si o scrisoare de la el si de multe ori si ceva din economiile lui. Nu suma o emotionau ci gestul in sine. L-a batut la cap sa renunte la ideea de scoala profesionala si sa faca liceul in momente in care parintii erau disperati de incapatanarea lui de a-si urma visul de a ajunge sofer de tir. Apoi i-a cautat formate mici de carti ca sa poata copia la bacalaureat si la admitere. A pierdut 2 examene in restante pentru ca a stat si a asteptat afisarea rezultatelor la admiterea lui la facultate. Si a luat. O facultate la care l-a indrumat sa dea in urma unui calcul logic facut impreuna. Chiar daca actualul inginer zootehnist de azi ii reproseaza ca din cauza ei sta in mizerie si nu la vreun birou.
Primul an al lui a fost dificil. Era revoltat ca ea nu terminase facultatea si i se parea ca banii primiti de acasa ar fi mers toti la el daca ea ar fi fost pe picioarele ei. Amintindu-si de primul ei an cand isi imagina ca i se cuvine totul si era revoltata pe tot si pe toate i-a trecut cu vederea toate "iesirile". Mai ales ca week-urile el si le petrecea in ferma agricola a familiei in timp ce ea isi castiga banii din tehnoredactare. Anul urmator a fost cumplit: accidentul ei urmat de 4 luni de ghips. Frustrarile lui ca multi din banii munciti de el in acea vara au plecat pe tratamentele ei nu au fost inlaturate nici macar de cumpararea unei masini noi (o dacie) care, la insistentelke ei i-a fost data lui. Apele s-au mai linistit in sesiunea de vara cand, dupa o saptamana de foame in camin si-a luat inima in dinti si a trecut pe la ea cu un coleg. A trebuit sa il "traga de limba" pe coleg pentru a le afla problema. Nu i-a lasat balta pentru ca la ea era o perioada buna financiara: si lucra si tehnoredacta.
Apoi intamplarea a facut ca momentul cand el si-a luat diploma de inginer sa coincida cu deschiderea oficiala a primului ei magazin. El s-a simtit iar "dat la o parte" sau poate a simtit ca realizarile lui sunt minimalizate in comparatie cu ale ai. Lucru total neadevarat pentru ca el a fost si va ramane "baietelul mamei" si "urmasul numelui" tatei.
Apoi cele trei luni de stagiu in Elvetia ale lui au fost "umbrite" de nunta ei. Nunta care a fost planificata astfel deoarece voaia si el sa se casatoreasca la intoarcere. Nu a stiut niciodata durerea din sufletul ei pentru ca in cea mai importanta zi din viata ei el nu i-a fost alaturi. Momentul cand a pus floarea in pieptul verisorului de pe tata, floare care ar fi trebuit sa stea la reverul lui. Cum au fost instruiti cei de la muzica sa nu cante acel cantec in voga la vremea acea "fratele meu", cum s-a ascuns in bucatarie si a plans pentru ca nu a dansat cu el in noaptea nuntii. Dar s-a consolat cu gandul ca va veni si nunta lui si ea ii va fi alaturi. Numai ca la nunta lui nu a dansat cu el. La nunta lui nu a avut nici macar loc la masa. A stat in bucatarie si s-a asigurat ca totul e asa cum trebuie sa fie. Deoarece nu putea face fata singura si-a adus si o prietena din alt oras sa o ajute. Atunci a simtit ca legatura dintre ei a fost iremediabil rupta. Acea legatura care facea sa isi simta durerile telepatic, care ii facea sa se inteleag din priviri si sa se bucure fiecare de bucuria celuilalt.
L-a ajutata cat si cum a putut: la amenajararea magazinului lui din oras pana i s-a spus ca "nu comnda ea" si s-a retras lasandu-l neterminat dar incercand sa-l ajute fara ca el sa stie, la nasterea copilului lui - si-a amanat platile ei intr-o perioada cand mergea prost pentru a face fata momentului- pana cand i s-a spus ca nu l-a facut ea si daca vrea sa aiba grija de un copil nu are decat sa isi faca, la platile furnizorilor lui - erau trimisi direct la ea pentru plati nici macar nu mai era rugata sa ii imprumute, la amenajarea cladirilor din ferma zootehnica - a pus jumate-jumate cu tatal ei ca sa faca la el 3 camere si o baie iar la ea o camera, la amenajarea casei soacrei lui in vederea cresterii valorii. Nu a asteptat niciodata nimic in schimb. S-a gandit ca daca lui ii este bine o sa ii fie si ei ca doar sunt frati. Apoi a urmat caderea ei. Urata si dureroasa. A pierdut tot ce avea si nu doar a ei. Pe langa ea au pierdut si parintii si el. Dureros. Sentimentul de vina era puternic si aproape a ingropat-o. Stia ca ea poate duce toata durerea si toata pierderea, ca la urma urmei a fost vina ei ca nu a fost atenta la ce era in jur dar ei nu aveau nici o vina. Incercarea de a supravietui financiar nu a fost ca sa salveze ceva pentru ea ci sa salveze ce nu era a ei. Nu s-a putut. Orice a incercat s-a lovit de piedici. In momentele cele mai urate din viata ei nua fost nimeni langa ea. Fratele a trecut sa o roage sa aiba grija de baiatul lui daca el se sinucide iar mama a dat-o afara din casa. Tatal a facut fata problemelor in felul lui: s-a inchis in el si apoi a dat vina pe altii. Incet, incet ea si-a revenit oarecum emotional si mental dar financiar nu. Si mare i-a fost surpriza ca in momentul in care a incercat sa se adune si din punct de vedere material a fost tratata ca o hoata. Tot ce a crezut ea ca a salvat de la pierdere si le-a depozitat la parintii ei sau la bunica nu ii mai apartineau. Au fost "oprite" ca o compensare a pierderii materiale suferite din cauza ei, ca o dobanda.
E surprinsa ca desi au fost crescuti in celasi mediu ea nu a contorizat niciodata ce a primit ci a considerat ca valoarea ajutorului primit e proportional cu valoarea nevoii nicidecum nu poate fi cuantificat. A multumit intotdeauna de ajutorul primit si a considerat ca de atat avea nevoie si ca restul tre sa faca singura, ca la o adica a fost invatata sa pescuiasca nu trebuie sa ii dea nimeni pestele gata prajit si curatat de oase in prealabil. A ajutat si ea la randul ei cat si cum a putut a putut, renuntand la sine de multe ori bucurandu-se de multumirea generala. Dar uite ca Dumnezeu i-a dat perioade in care avea nevoie de ajutor, perioade in care a fost incapabila sa faca ceva din punct de vedere fizic - fractura de coloana, si emotional - divortul si falimentul. Dar pentru ca ea zambeste mereu si e optimista (cand nu poate face asta sta cuminte la ea acasa si nu vrea sa fie vazuta de nimeni) nu e crezuta ca e la marginea prapastie. Unii chiar ii mai dau cate un bobarnac sa se convinga: daca o sa cada inseamna ca era pe margine dar daca se tine bine inseamna ca minte.
Dar pentru ca fratele ei are impresia ca ei i s-a acordat mai multa atentie si ca i s-a dat mai mult, s-a gandit sa faca o lista cu ce a primit unul si altul si cu ce a dat unul sau altul. In timp ce o scria si-a dat seama de penibilul situatiei. A scris-o, exista, dar o va inmana fratelui si parintilor ei doar in momentul in care va fi atat de ranita incat va considera ca legaturile de familie sunt iremediabil rupte. Ii va iubi de la distanta, in tacere, ii va respecta toata viata ei pentru ca datorita lor, a tuturor, e asa cum e dar nu le va mai da voie sa se apropie si sa o raneasca. E constienta ca i-a dezamagit pe toti, ca i-a ranit, ca nu s-a ridicat niciodata la nivelul asteptarilor lor dar e timpul sa isi vada de viata ei.

03 octombrie, 2009

Ce trebuie sa stie fiecare femeie! DIN EXPERIENTA UNEI OCTOGENARE



am primit pe mail de la editura For You si mi s-a parut foarte interesant:

O FEMEIE TREBUIE SA AIBA:
- suficienti bani in contul ei ca sa se poata muta sau inchiria o locuinta, chiar daca ea nu vrea niciodata asta......sau nu este nevoita sa faca asta
- ceva pentru imbracat care sa fie perfect pentru servici sau pentru o intalnire cu cineva "visat" si care trebuie sa fie gata intr-o ora.
- o tinerete pe care sa o lase multumita in urma
- un trecut suficient de "suculent", pe care il va putea povesti cind va fi batrina
- un set de surubelnite, o masina de gaurit si un sutien negru de dantela.....
- o prietena/prieten care sa o faca intotdeauna sa rida.......si una care sa o lase sa plinga
- o piesa de mobila buna care sa nu fi fost proprietatea nimanui din familia ei
- 8 farfurii care sa se asorteze, pahare cu picior pentru vin si o reteta de mincare care ii va face pe musafiri sa se simta onorati
- sentimentul de control asupra destinului ei
- cum sa "cada" in iubire fara sa se piarda.

FIECARE FEMEIE TREBUIE SA STIE:
- Cum sa paraseasca un servici, sa intrerupa o dragoste si sa se confrunte cu o prietena, fara sa intrerupa prietenia.
- Cind poate sa insiste mai tare.......si cind trebuie sa plece.
- Ca nu poate schimba lungimea picioarelor, latimea soldurilor sau natura parintilor sai.
- Ca, poate nu a fost perfecta copilaria ei, dar ca s-a terminat...
- Ce trebuie sa faca, sau sa nu faca, pentru a fi iubita mai mult...
- Cum sa traiasca singura..... .chiar daca ei nu-i place asta...
- Pe cine sa creada, pe cine sa nu creada, si de ce ea nu trebuie sa ia asta ca pe o ofensa personala... ...
- Ce poate sau ce nu poate indeplini intr-o zi, intr-o luna.....si intr-un an.

02 octombrie, 2009

casa sufletului

Am gasit aici, o poveste frumoasa pe care vreau sa o impratasesc cu voi:

Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii.
Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa.
Cu toate acestea batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie. Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa. Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite.
Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare.
Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada.. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!
Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.
Asa e si cu noi.
Ne construim vietile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun.
Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim în casa care tocmai ne-am construit-o.
Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Însa nu ne putem întoarce înapoi.
Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bati un cui, asezi o scândura sau ridici un perete. Viata e întocmai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.
Deci nu uita: ce faci, te face!

01 octombrie, 2009

povestiora cu talc: gastele


Am gasit-o aici si mi-a placut foarte mult:
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.
Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.
Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Iisus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice. Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.
L-a invitat si pe el, dar a refuzat:
“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”
Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.
N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.
S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.
Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.
Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop.
Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”
Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.
Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.
S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”
Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.
„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.
Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:
„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”

Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:




„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”

21 septembrie, 2009

De ce nu suntem fericiti


Povestea am gasit-o aici:
Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”
„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

19 septembrie, 2009

poezie


o poezie primita pe mail de la Editura For You:

Am invatat... ca nimeni nu este perfect...
Pina cind nu te indragostesti.
Am invatat ...ca viata e dura...
Dar eu si mai si!!!

Am invatat ...
ca nu trebuie niciodata sa pierzi sansele care apar
Acelea pe care le pierzi tu, le
prinde din zbor o alta persoana.

Am invatat ca atunci cind porti pica si
amaraciune, fericirea se duce in alta parte.

Am invatat ca ar trebui mereu folosite vorbe bune....

Am invatat ca un suras e un mod economic de a-ti imbunatati aspectul.

Am invatat ca nu pot sa aleg cum ma simt...
Dar pot mereu sa fac cate ceva ca sa ma simt bine.

Am invatat ca atunci cind fiul tau nou nascut iti tine degetul in micul lui
pumn, el s-a lipit de tine, pentru toata viata.

Am invatat ca toti vor sa traiasca in varful muntelui....
Dar toata fericirea si evolutia au loc in timpul urcusului.

Am invatat ca trebuie sa te bucuri de calatorie si sa nu te gindesti doar la scopul ei.

Am invatat ca e mai bine sa dai sfaturi doar in doua situatii...
Cand sint cerute si cand de ele depinde viata cuiva.

Am invatat ca, cu cAt irosesc mai putin timpul, cu atat reusesc sa fac
mai multe lucruri.

10 septembrie, 2009

inca o camera gata: camera copilului




O istorie plina de peripetii. Ne-am apucat de renovat camera mica (pentru copil) in ziua in care am luat cheile la casa. Atunci am daramat sobele din casa si am ramas cu o gaura mare, mare in perete. Apoi am umplut-o cu chirpicii recuperati de pe la sobe, mai mult de jumatate, restul cu caramizi. Astfel ne-am trezit cu un perete foarte neregulat. Si cum nu era singurul, sotul meu s-a hotarat sa gletuiasca peretii. Un strat de ipsos urmand ca stratul de finisaj sa fie din euroglet. Am luat ipsosul si la treaba. Peretele diform a fost acoperit cu juma de placa de cartongips restul incarcat cu lut, grosul, si finisat cu ipsos. Asta pe parcursul a trei luni in care tot apareau treburi mai urgente. Masina, drumuri peste drumuri si iata ca a venit septembrie cu camera neterminata. Primele zile ale lui septembrie au trecut si camera era tot plina de ipsos si atat. Si a aparut prietena mea: criza de timp. Si cum eu functionez bine cu death line-uri am bagat pe toata lumea in priza. In doar 2 zile s-a terminat tavanul de placat cu ipsos. Grinzile vopsite in albastru au fost insotite de tamplaria geamurilor galbena. Nu pentru ca am tinut mortis la culorile astea ci pentru ca astea existau in magazia mamei nefolosite. Si daca tot a fost sa fie albastru a aparut si o banda decorativa de cativa centimetri latime plina cu Pluto si Mickey Mouse pe fond albastru. Si cum puteam pune in evidenta o asa minunatie de banda cu desene animate? Pe la 10 noaptea intr-o frumoasa zi de luni si de 7 septembrie am descoperit o cutie de var ramase de la o prietena intr-o dragalasa nuanta de galben pai. Si hop cu ea pe perete. Doua ore mai tarziu incercam sa scoatem un albastru interesant dintr-o alta cutie ramasa, de data asta lila si un flaconas de albastru marin. La ora 1 noaptea nu ne venea sa credem ce pereti frumosi avem.
-Nu dormiti inca? se auzi vocea somnoroasa a copilului ce se apropia de usa.
-Woaaaaaaaaaau!!!!!! Asta e camera mea??????? O sa o admir maine dimineata in voie...
Nu stim daca noi sau copilul am fost mai incantanti de rezultatul final. Dar piesa de rezistenta in toata aceasta nebunie au fost perdelele. Perdele aparute dupa o zi plina de piedici puse de o minunatie de parchet. Nu voia sa ajunga si nici altul asemanator nu gaseam. Pai numai peretii si tavanul sa fie in 2 culori? S-ar fi suparat pardoseala. Pana si usile au 2 culori: tocul si sildurile sunt albastre in timp ce usa e galbena.
Dupa un maraton de 2 saptamani in sfarsit putem incepe noul an scolar in camera noua. Aceasi camera care ne dadea dureri de cap cu trei luni in urma e o camera dragalasa, plina de Pluto si Mickey Mouse de un "albastru infinit" asa cum se vede in fotografiile alaturate.
Speram ca la final de an, sa multumim desenelor animate ca ne-au fost alaturi in fascinanata lume a istoriei si a geografiei, obiecte noi in orar anul acesta.

06 septembrie, 2009

e toamna iar


Ploaia marunta de astazi, frunzele uscate de prin curte precum si racoarea din casa imi amintesc ca a venit toamna. Nu mai vorbesc de prima zi de scoala ce se apropie cu o viteza uluitoare. Si ma inspaimanata dintr-un singur motiv: nu am terminat de amenajat camera copilului. In fiecare zi ma gandesc ca "maine" o sa asez mobila dar fiecare azi ne aduce noi surprize la peretii de lut dati cu glet si apare un nou maine.....
Intotdauna mi-a placut toamna cu aromele ei si culorile ei. M-a facut sa ma gandesc ca fiind anotimpul maturitatii, a abundentei dar toamna asta e un pic mai speciala pentru ca e prima la casa cu gradina. Cealalta casa, cea din oras, avea o mica curte cu gazon deoarece aveam un program imposibil de 14-16 ore pe zi iar toamna ajungeam si la 20 de ore de munca. Aceasta, de la tara, are o curte maricica. O curte care, in primavara, cand am vazut-o prima data, m-a facut sa ma asez jos si sa ma intreb de unde incep si unde termin. Era si destul de tarziu, in mai, cand m-am apucat cumva de amenajat. Si se pare ca m-am descurcat destul de bine. In ciuda timpului tarziu, si a casei in amenajare, congelatorul este plin deja iar in camara dulceata, compotul, zarzavatul si bulionul stau frumos aliniate si etichetate.
Aseara am despachetat setul de covoare pentru dormitor si culorile lor calde (grena si maro) parca a inobilat parchetul modificand putin din personalitatea camerei.
Iar articolul de aici mi-a mai dat cateva idei.

DE CE O IUBESC PE MAMA


Mama si tata se uitau la televizor cand mama a spus: "Sunt obosita si e tarziu. Cred ca ma voi duce in pat."
O ia spre bucatarie ca sa faca sandvisurile pentru a doua zi.
Spala castroanele de popcorn, scoate carnea afara din congelator pentru cina din seara urmatoare, verifica cerealele, umple borcanul cu zahar, pune linguritele si castroanele pe masa si pregateste filtrul de cafea pentru a doua zi dimineata.
Apoi pune niste rufe la uscat, mai baga niste haine in masina de spalat, calca o camasa si coase un nasture care cadea la o camasa.
Strange piesele jocului ramas pe masa din sufragerie, pune telefonul la loc, aseaza agenda de telefon la loc in raft.
Uda cateva plante, goleste un cos de gunoi si pune un prosop la uscat pe bara.
Se intinde, casca si o ia spre dormitor. Se opreste la birou si scrie o notita pentru pofesoara, numara niste bani pentru excursia de maine si ridica o carte de scoala cazuta sub scaun.
Scrie o felicitare pentru ziua de nastere a unui prieten, o baga in plic, scrie adresa, o timbreaza si scrie o notita pentru cumparaturi. Le pune pe amandoua langa geanta ei.
Mama isi curata fata cu demachiantul ei 3 in 1, isi da cu crema de noapte antirid, se spala pe dinti si isi curata unghiile.
Tata ii striga: "Credeam ca te duci in pat."
"Sunt pe drum" raspunde ea.
Adauga apa in vasul cainelui, da pisica afara si se asigura ca usile sunt inchise cu cheia si ca lumina e deschisa pe terasa.
Se uita in camera copiilor, le stinge lampile de pe noptiere si televizorul, ridica o camasa, arunca niste sosete murdare in cosul de rufe si vorbeste un pic cu unul dintre copii care inca isi termina lectiile.
In camera ei isi potriveste alarma la ceas, isi aseaza hainele pentru a doua zi si indreapta raftul de la pantofi.
Mai adauga 3 lucruri pe lista ei de 6 lucruri foarte importante pentru a doua zi. Isi spune rugaciunea si vizualizeaza implinirea dorintelor ei.
just...Minunat!
In acelasi timp tata inchide televizorul si anunta nimanui in particular: "Ma duc in pat."
Si o si face ... fara nici un alt gand.
Vi se pare ceva iesit din comun? Va mai mirati de ce femeile traiesc mai mult?
PENTRU CA SUNT FACUTE PENTRU CURSA LUNGA...( si nu am putea sa murim mai
repede pentru ca inca avem atatea de facut!!!)

30 august, 2009

Povestea creionului



de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu.Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care, daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna niste oameni care traiesc in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si el ne conduce totdeauna conform dorintei lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma, va fi mai ascutit.Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau,ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior.Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

22 august, 2009

cei 3 ''MOSNEGI''


CEI 3 ''MOSNEGI''

O femeie iese din casã si vede 3 mosnegi cu barbã albã stând în fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazându-i supãrati, îi invita în casã sã manânce ceva.
"Sotul tãu este acasã?" – întreabã ei.
"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replicã ei.
Seara, când sotul se întoarce acasã, ea îi povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le cã am venit si pofteste-i înãuntru."
Femeia se duce si îi invitã.
'Nu putem intra toti în casã', replicã ei.
'Cum asa?' întreabã ea.
Unul dintre mosnegi îi explicã.. 'Eu sunt BUNÃSTARE, el este SUCCES iar celãlalt este IUBIRE.
Acum du-te si întreabã-l pe sotul tãu care dintre noi sã vina în casã.'
Femeia intrã în casã si îi spune sotului, care se bucurã. 'Ce bine!! In acest caz invitã-l pe BUNÃSTARE sã ne umple casa cu bunãstare!'
Sotia nu a fost de acord. "De ce sã nu-l invitãm pe SUCCES?"
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine sã-l invitãm pe IUBIRE? Casa noastrã ar fi atunci plinã de iubire!' – a sugerat nora.
'Hai sã ne ghidãm dupã sfatul norei' îi zice sotul sotiei.
'Du-te afarã si invitã-l pe IUBIRE sã ne fie oaspete.'
Femeia iese afarã si întreabã: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invitãm sã ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste înspre casã.. Odatã cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi. Surprinsã femeia întreabã: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniþi si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicarã: 'Dacã l-ai fi invitat pe BUNÃSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rãmas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNÃSTARE si SUCCES!!!!!! '

19 august, 2009

precizari


Multumesc pentru comentarii. Precizez ca cele 2 articole "busuiocul" si "patrunjelul" le-am salvat in format word dupa ce am primit mailurile de la editura For You iar mailurile le-am sters. Deoarece nu aveam de gand sa le public pe blog in momentul salvarii lor nu am salvat si "sursa". Imi cer scuze pentru eventualele neplaceri dar vor mai fi articole care mi-au placut, pe care le-am salvat dar nu mai stiu de unde si cum.

14 august, 2009

vinete coapte


Deoarece am gasit la un pret surprinzator de mic vinete in piata mi-am zis ca nu ar fi rau sa le coc si sa le asez in pungute la congelator. Si astfel dupa ce au stat o luna, doua alaturi de pungutele cu ardei copti in congelator se vor intalni intr-o imbratisare fierbinte in oala de zacusca mai pe la toamna daca nu si-au dat intalnire pe masa de revelion.
De regula, vinetele pentru salata de peste iarna le asez in pungute gata tocate. Pentru a le usura intalnirea cu dovleceii si maioneza in robotul de bucatarie.

ardei copti


am copt 20 kg de ardei, i-am curatat de coaja si de seminte si i-am pus la scurs. Jumatate au mers in pungute la conjelator si jumatate la borcan.
Cei din borcam au fost "incalziti" de otetul firbinte turnat deasupra si apoi s-au racit incetisor impachetati in paturi.
otetul l-am facut asa:
1 portie miere de albine
1 portie zahar
2 portii otet alimentar
sare, piper boabe, mustar boabe si frunze de dafin
La iarna cei din congelator se vor "incalzi" in diverse mancarici iar cei de la borcan vor fi asezati in castronele de salata pe masa.

baton de branza


Deoarece aveam cam multa branza de vaci am cautat prin caietul de retete sa vad ce mai puteam face. Cum de copt si de prajit nu prea aveam chef m-am gandit sa caut o varianta de conservare. Am deja cateva pungi in congelator si voiam sa incerc ceva noi. Si mi-a iesit. Azi am dezghetat primul baton sa vad cum a iesit si e super:
3 kg branza de vaci (scoapta si scursa bine)
1 cutie de margarina (500 g)
marar cat mai mult
sare dupa gust
Le-am pus pe toate in robotul de bucatarie. Cand crema mi s-a parut potrivita la gust si la textura am asezat-o cu o lingura in folie de staniol. Mi-au iesit 10 batoane nu prea groase pe care le-am asezat frumos in congelator. Sunt perfecte pentru tartine la micul dejun sau la gustarea de dupa amiaza.

poveste despre "adio"


Recent am auzit o mama si o fata in ultimile lor clipe impreuna, la aeroport. Se anuntase plecarea. Stand in apropierea portii de securitate, s-au imbratisat si mama spuse “Te iubesc si iti doresc indeajuns.”
Fata raspunse:
“Mama, viata noastra impreuna a fost mai mult decat indeajuns. Dragostea ta este tot ce am avut vreodata nevoie. Iti doresc indeajuns si tie mama.” S-au sarutat si fata a plecat. Mama pasi inspre fereastra langa care eram eu asezat.

De acolo puteam vedea ca vroia si avea nevoie sa planga. Am incercat sa nu intervin in intimitatea ei dar ea m-a primit inauntru intrebandu-ma “Ai spus vreodata la revedere stiind ca va fi pentru totdeauna?”
“Da, am spus” am raspuns. “Iertati-ma pentru ca intreb dar de ce este acesta un “adio”?”
“Eu sunt batrana iar ea traieste atat de departe. Am incercari de infruntat inainte si realitatea este ca urmatoarea ei calatorie inapoi va fi pentru inmormantarea mea” spuse ea.
“Cand va spuneati la revedere, v-am auzit spunand “Iti doresc indeajuns”. Pot sa intreb ce inseamna asta?”
Ea incepu sa zambeasca. “Aceasta este o urare care a fost pastrata din alte generatii. Parintii mei obisnuiau sa o spuna tuturor”. Facu o mica pauza si privi in sus, ca si cand ar incerca sa-si aminteasca totul in detaliu si zambi inca si mai mult. “Cand spuneam “Iti doresc indeajuns” doream pentru persoana respectiva sa aiba o viata plina de indeajuns de multe lucruri bune pentru a se intretine”. Apoi, intorcandu-se catre mine, imi impartasi urmatoarele ca si cum le-ar fi recitat din memorie:

“Iti doresc indeajuns soare pentru a-ti pastra atitudinea luminoasa.
Iti doresc indeajunsa ploaie pentru a aprecia soarele mai mult.

Iti doresc indeajunsa fericire pentru a-ti pastra spiritul viu.
Iti doresc indeajunsa durere astfel incat cele mai mici bucurii din viata sa-ti apara mult mai mari.

Iti doresc indeajuns castig incat sa-ti satisfaca dorintele.
Iti doresc indeajunsa pierdere pentru a aprecia tot ceea ce detii.

Iti doresc indeajunse urari de “buna” pentru a putea trece prin acel “adio” final.”

Apoi incepu sa planga si pleca mai departe.

Tuturor prietenilor mei si celor iubiti mie…
Va doresc indeajuns.
Neale Donald Walsh

raiul.....


(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”


Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.


Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.


Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.


Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.


Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.


Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Cele trei porti


Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.
Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:
SCHIMBA LUMEA.
- Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara. Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:
- Ce-ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu. Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris:
SCHIMBA-I PE CEILALTI.
- Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari. El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind radacina toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:
SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI.
- Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi. El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau. Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
- Asa este, spuse batranul.
- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu. Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:
ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI.
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens. In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca. Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria
ACCEPTA-I PE CEILALTI.
Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase. Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?
- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul.
Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTA LUMEA.
Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor. Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batranul, care-l intreba:
- Ce-ai invatat pe drumul acesta?
- Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista, atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea! Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna

10 august, 2009

cocosul


Mandru si tantos isi inspecteaza noua casa. Pe langa cele cinci gainuse roscate cu care a fost adus mai descopera doua si ceva pui de diferite marimi. Cele doua noi i se par interesante: una neagra si una alba. Baiat harnic si gospodaros se apuca de treaba: are grija de gainuse, de puisori, isi striga "cucurigul" la timp si se plimba tantos prin ograda. Apoi apare un nou locatar in ograda: catelul. Curios foc, catelul, priveste gainile de dupa gard. I se par interesante. Intr-o dimineata indrazneste sa intre pe portita in curtea lor. Si mai mult: sa le fugareasca. Doar cateva secunde a durat distractia, pana a fost zarit de cocos. Intr-un nor de pene si schelalaieli a trecut dincolo de gard. Din acea zi, catelul nu s-a mai apropiat nici macar de gard. Pastreaza o distanta corespunzatoare.
Simpatia cocosului pentru gaina neagra s-a accentuat pe zi ce trece. Se pare ca si la el se confirma ca brunetele ca sunt mai cautate. Numai ca o "cauta" prea des. Gaina a inceput sa se ascunda. Cocosul o cauta si o trage de creasta afara de pe unde se ascundea. A trebuit tratata creasta rupta a gainii. Si cum cocosul nu se potoleste s-a ajuns la eterna intrebare: "cocosul sau gaina?". Numai ca aflarea raspunsului a durat cateva zile si gaina, obosita si nemancata a murit. De suparare cocosul se razbuna pe restul populatiei din curte dar in special pe prietena gainii negre: gaina alba. Si cum nu s-a putut sacrifica productia de oua de dragul mandrului cocos, aceasta a ajuns in oala: bors.