mama

Iunie. Luna de sesiune. Conform unei intelegeri mai vechi Copilul sta sambata si duminica cu mama. Duminica dupa-amiaza se urca trist in masina. Abia marti am reusit sa il fac sa vorbeasca. In cele doar 2 zile pe saptamana pe care le petrece cu ea sta doar la televizor deoarece mama e foarte ocupata sau foarte obosita. Dupa explicatiile mele ca e normal deoarece o sesiune de vara la medicina e foarte solicitanta a venit cu solutia salvatoare: sa nu mai mearga la ea in sesiune dar sa stea o saptamana dupa sesiune.
Si iata ca vine ziua stabilita. Cu hainute de schimb in rucsacel era emotionat tot. Pe drum spre oras vine prima surpriza: e posibil sa mai aiba un examen peste o saptamana si nu stie inca daca il poate lua sau nu. Copilul s-a albit la fata. Ochii ii inotau in lacrimi. Incerc sa ii explic ca nu e nimeni vinovat dar sa vada partea buna a lucrurilor: se va intalni cu ea. Proasta explicatie am gasit si eu. Momentul intalnirii a fost cumplit. Atitudinea ei rece si distanta a facut tandari visele si entuziasmul Copilului. S-a intors la masina ca un catel plouat cu coada intre picioare. Mi s-a frant sufletul sa il vad atat de dezamagit. Nu m-am mai riscat la explicatii. M-am multumit sa il tin in brate si sa ii arat ce frumoasa poate fi viata. Dar ce ii poti raspunde unui copil care intreaba "Cu ce am gresit de ma ignora?", "Si totusi e mama mea de ce nu a vorbit cu mine?" Dar cel mai dureros moment a fost cand cu speranta in glas ne spune "nu-i asa ca daca nu ar fi fost banii pe pamant mama mea ar fi fost mai buna?". Si imediat concluzia: "a fost ca si cum m-ar fi vandut".
Ma intreb daca as fi fost un psigolog bun de tot as fi putut raspunde la intrebarile astea fara sa ii ranesc sufletul fraged mai mult decat a fost ranit, sau fara sa il mint frumos? As fi putut sa gasesc explicatii si cuvinte potrivite pentru a tamadui ranile sufletului dar in acelasi timp sa il fac sa inteleaga ceva din toata intamplarea pentru a nu se mai lasa ranit pe viitor? Oare poate cineva?