despre iertare

Un cuvant ata de mic si cu atatea implicatii. Un cuvant pe care il intalnim des. Auzim foarte des "iarta-ma, am gresit" sau acel simplu "scuze". De multe ori ne gandim ca nu are de ce sa ceara iertare dar cel mai adesea ne gandim ca dupa ce am fost raniti e cam greu sa mergi mai departe cu un simplu "iarta-ma". Poate ca uneori e spus din suflet si cu pareri de rau dar de cele mai multe ori e spus din politete sau obisnuinta. Il intalnim ca si forma de salut atunci cand cineva merge la Biserica.
Problema nu e cum e spus ci cum simtim noi. Pentru ca e usor sa ierti un necunoscut care te-a calcat pe papuc in tranvai, o vecina care a dat peste tine sau un copil in parc care a dat un sut intr-o minge ce te-a lovit. E mai greu sa ii iertam pe cei dragi si cumplit de greu e sa ne iertam pe noi. Pe cei dragi - sot, copil, prietena - ii iertam greu deoarece presupunem ca ne iubesc si ne cunosc, deoarece presupunem ca ar trebui sa ne respecte si nu sa ne loveasca (verbal sau emotional). Adica avem asteptari. Ne asteptam sa ne cunoasca, ne asteptam sa fim iubite, ne asteptam sa fim respectate. Eu am prostul obicei sa ma gandesc ca daca eu fac asta de ce nu ar face-o si ceilalti. Iar pe masura ce relatiile sunt mai stranse asteptarile sunt mai mari. De la parinti ne asteptam sa ne iubeasca si sa ne ocroteasca. Daca cumva "greselile" lor (ca oameni sunt si ei) au fost pe vremea cand noi aveam o varsta frageda asteptarile sunt imense deoarece ne gandim ca eram mici, fara aparare si sub aripa lor ocrotitoare. Dar cele mai mari asteptari le avem de la noi. "Sunt furioasa pe mine ca simt asa ceva" Si cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat mai greu e sa le iertam. Cel mai rau e faptul ca avem asteptari si de le Dumnezeu. Acel care ne invata de mii de ani despre iubirea NECONDITIONATA, care ne iarta indiferent cat si cum am gresit doar pentru ca suntem "oaia ratacita" cum spune in Sfanta Scriptura.  Chiar daca ne-a dat spovedania. Mergem acolo, spunem una alta dar nu ne iertam. Si daca nu ne iertam nu dam voie iubirii si bucuriei sa ne intre in viata. Stam ascunsi sub valul de ceata fumurie a vinovatiei, considerand-o smerenie, sau neputinta omeneasca, iar apoi IL invinovatim pe EL ca nu ne da bucrie in viata noastra. Uitand ca de fapt noi suntem cei care nu IL lasa sa ne lumineze viata. Si toate astea declarand cu seninatate ca ne iubim parintii deci i-am iertat, ne iubim copii neconditionat dar ii manipulam emotional, ne iubim jumatatea dar il criticam pentru ca nu e asa cum am sperat noi, ne iubim pe noi dar suntem nemultumite de tot si de toate, iar daca nu avem motiv inventam noi unul si il iubim pe Dumnezeu dar suntem furiosi. Credinta in Dumnezeu a devenit un fel de moda in timpurile noastre. Nu mergem la Biserica ci ne "afisam" la biserica pentru ca in loc sa simtim slujba suntem atente la babe, la copii, la diverse alte lucruri numai la slujba nu. Nu mai postim pentru sufletul nostru ci pentru ca asa face toata lumea, si trebuie sa fim in rand cu lumea. Nu ne mai rugam asa cum simtim ci dupa diversi curenti sau recomandari de la cine stie ce Manastire neaparat recunoscuta pentru ceva.
Si toate astea pentru ce?
Caci Dumnezeu este iubire...