Natalia e o vecina de aici din sat. O femeie cocheta pe chipul careia se vad ridurile adanci sapate de intamplarile din viata ei, la cei 64 de ani ai sai. Parul alb si-l ascunde sub vopseaua roscata care ii accentueaza albastrul adanc al ochilor. Are o doza fantastica de bun simt de sub care tasneste durerea cand zidul cade sub un strop de alcool. Dar sa va spun povestea ei:
A ramas vaduva de tanara. Lucra la o fabrica pe vremea aceea si dupa o vreme s-a "cuplat" cu un coleg de servici mai tanar. Nu au trecut nici pe la starea civila si nici pe la altar o buna bucata de vreme dar asta nu i-a impiedicat sa isi cladeasca o relatie bazata pe dragoste si respect reciproc. A venit si schimbarea regimului care a schimbat cursul multor vieti. Fabrica a intrat in restructurare iar partenerul ei de viata a fost disponibilizat. Atunci au decis sa se casatoreasca legal si religios pentru a-si creea oarecare stabilitate emotionala in cuplu. Au vandut apartamentele din oras si s-au mutat la parintii lui. Dupa inmormantarea soacrei au investit toti banii in casa pentru a-si crea conditiile cu care erau obisnuiti. Nu au terminat ce si-au propus cand el a lasat-o singura, rapus de o boala care l-a macinat precum mahnirea "inutilitatii" de dupa disponibilizare. A ramas sa isi ingrijeasca socrul si sa infrunte barfele din sat. Ani de zile si-a ingrijit socrul ca pe tatal pe care nu-l mai avea sau ca pe copilul pe care nu l-a avut. Apoi a cunoscut pe cineva. Un barbat singur si sufletist dispus sa lase aglomeratia Bucurestiului pentru un trai linistit in satul natal alaturi de ea. Poate pentru a pune capat barfelor sau poate pentru a-si vedea nora fericita socrul i-a facut acte pe toata "avutia" lui dupa ce i-a vazut pe amndoi in batatura. Din pacate abia dupa moartea lui avea sa afle ca "avutia" nu era cea pe care o stia. Nu fusese dezbatuta mostenirea dupa bunici si strabunici. S-a luptat ca o leoaica pentru bucatica de teren din jurul casei dar dupa ani de zile a fost nevoita sa se recunoasca infranta. Si asta privind cum creste o casa in fata casei sale, acolo unde isi crestea legumele. Durerea rabufneste uneori si o aude tot satul dar toti ii stiu povestea si o privesc cu compasiune.
Si dupa toate astea, de Craciun, a mers la proaspetii ei vecini, aceiasi care i-au fost dusmani ani de zile, aceeasi pe care ii "spurca" dupa fiecare pahar de vin si, in semn de impacare, i-a rugat sa ii fie nasi de cununie. Vrea sa mearga mai departe, sa lase vrajmasia in urma, si sa isi cladeasca o noua viata, trecand pe la Biserica alaturi de proaspetii ei vecini pentru ca "Omul e mai important decat orice altceva"....
Si e o femeie care merge la Biserica doar la Paste si la Craciun, o femeie care nu poarta fustele pana in pamant si broboada peste gura dar e o femeie cu suflet mare, curat si poate mai aproape de Dumnezeu decat multe altele care isi tocesc genunchii duminica de duminica, cautand motive de barfa si mizerii ascunse sub presurile vecinilor pentru a calca in picioare tot ce e frumos si curat.....
Frumoasa atitudine!
RăspundețiȘtergere