tristeti si bucurii la final de noiembrie

Bucuria "mosilor" care se apropie mi-a fost putin umbrita. Eram asa incantata ca am reusit si anul asta sa gasesc persoane cu suflete mari care sa daruie din toata inima lor micutilor de la gradinita incat am uitat ca pe lume mai exista si mici invidii, mici rautati, mici orgolii care se simt ranite usor. Sunt constienta ca toate acestea vin din micime sufleteasca, din neincredere in propria persoana si in Divinitate, din acea parte din noi, care a crescut odata cu noi si care impiedica bucuria si iubirea sa se manifeste in toata splendoarea lor.
Ii privesc pe cei mici de la gradinita si ma intreb cat din suflete curate vor putea pastra cand deja se simte amprenta mediului inconjurator. De la lipsuri, de la lipsa intelegerii si a iubirii in forma sa cea mai pura pana la obiceiuri prost intelese si invatate.
Acum cateva zile am dus la gradinita un sac de jucarii. O prietena draga a facut ordine in jucariile fetitei ei si ce nu mai folosea, sau era stricat sau nu mai corespundea cu varsta ei mi le-a trimis pentru gradinita. Atata bucurie, atata entuziasm ce am putut vedea la acele ghemotoace de om, ascunse in mormanul de jucarii si care se ridicau din cand in cand strigand: "uite doamna ce jucarie, si e nou-nouta". Ma uitam fascinata cum lucruri marunte pot provoca atata bucurie si entuziasm. Ma uit zilnic la ei de cata fantezie si inventivitate dau dovada reusind sa creeze mici povesti in jurul acelor obiecte marunte si aparent fara utilitate. Cum le combina, cum le dau viata si cum creeaza. Si ma gandesc la cat de putin au nevoie acei copiii pentru a fi fericiti. Si pentri unii dintre ei fiecare zi e plina de lipsuri dar vin la gradinita curati, cu o gogoasa sau o turta pe plita in gentuta pentru ca gradinita e un loc cald unde se pot bucura.
Ieri, una dintre fetite statea suparata pe hol, jos langa cosul de gunoi. Era rece si curent dar nu vroia sa mearga in clasa. Am luat-o in brate si s-a lipit de mine, alintandu-se cu nasul in bluza mea. Motivul pentru care se suparase era banal: un alt copil nu i-a dat o jucarie. Dupa ce am impacat-o am vrut sa o dau jos dar nu se desprindea asa ca am intrebat-o:
- Nu cumva tu te-ai bosumflat ca sa te iau in brate:
- Ba da....
- De ce?
- Bunica nu are timp sa ma ia in brate... (mama e plecata din tara, a fost cateva saptamani in vara si nu se stie cand mai vine)
- Si de ce sa racesti stand pe jos in hol cand imi poti spune ca vrei alintata si eu te iau in brate?
Mai pe finalul programului ma trage de fusta si imi face semn sa merg pe hol spre cancelarie iar cand am iesit din clasa ma intreaba privindu-ma cu ochii mari si albastri: "Acum ai un pic de timp sa ma iei in brate?"