Martisorul..

Prima zi din martie e si prima zi de primavara. In vremuri de demult, aceasta era si prima zi din an.
Acum, dupa ce baba Dochia isi scutura cojoacele incepe anul agricol cu lucrarile de primavara in curti, livezi si gadini. Toti si toate isi dau mana in minunata revenire la viata, a naturii. Si cum fiecare etapa sau eveniment din viata satului era marcat cu o sabatoare, un simbol sau o poveste nici reinvierea naturii nu a fost trecuta cu vederea. Cel mai importatnt simbol a acestei zile, specifica poporului roman, este snurul rasucit cu alb si rosu (zapada si soare), snur facut acum din matase dar care isi are originile in lana, canepa sau bumbac. Snurul era legat de parinti copiilor, inainte de rasaritul soarelui, la mana sau la gat pentru a-i  feri de spirite rele tot anul. Mai apoi snurului i-a fost adaugat banutul de argint (copii sa fie luminosi ca argintul) sau piatra vopsita in alb si rosu (sa aiba trainicia pietrei). Cu banutul de argint, fetele isi cumparau cas proaspat pentru a fi albe ca acesta. Snurul era purtat toata luna martie sau pana la aparitia primelor flori in copaci (visini, ciresi, maciesi...) cand erau "oferite" primei crengute inflorite pentru a fi un an manos.
Martisorul este numit si “funia anului”, care se spune ca aduna laolalta saptamanile si lunile in cele doua anotimpuri stravechi ale calendarului popular: vara si iarna, simbolizate de snurul bicolor. Impletirea alb-rosie a snurului se regaseste in multe obiceiuri stravechi. Impletirea celor doua culori simbolizeaza regenerarea vietii..
Dincolo de simbolism, martisorul este prima zi a perioadei ce culmineaza cu Ziua Femeii, cand ne aratam apreciarea, respectul si dragostea pentru cei din jurul nostru fie ca sunt parinti, copii, prieteni, rude sau colegi. Cand primavara si natura ne uneste cu gingasia ghioceilor, parfumul zambilelor, delicatetea viorelelor sau a primelor fire de iarba oferim sau primim snurul alb-rosu. Acesta este insotit de diverse bijuterii, flori de primavara, miniaturi din diverse materiale, margelute sau felicitari, de serie sau unicate dar in mod clar de emotii si sentimente atat din partea celor ce ofera cat si a celor care primesc. Si uneori, in frenezia acestor zile, intre liste, cumparaturi si teama de a nu uita pe cineva exista posibilitatea de a ne aminti legendele despre Baba Dochia si cojoacele ei:

Stânca Dochiei este locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.

---

Alţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.

---

O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.