„Caminul meu un colt de rai”

Incercam sa imi dau seama de cand e provocarea pe bloguri si am gasit o prima postare in  2011 la un an dupa un octombrie provocator despre care gasiti detalii aici iar mai tarziu poveste si poze. Asa ca provocarea s-a lipit manusa. Nu cred ca am multi ani in care sa fi sarit aceasta provocare dar in ultimii am modificat-o un pic. Asa ca de maine va astept sa povestiti despre cum simtiti voi aceasta provocare.

Pentru mine, luna octombrie e luna in care incerc sa termin treburile pe afara in asteptarea iernii. E perioada in care pregatesc casa pentru a petrece mai mult timp in interior, perioada placintelor cu mere, a biscuitilor cu dovleac, a ceaiurilor fierbinti si aromate. Dupa ce am descoperit decoratul de toamna ca educatoare l-am adaptat pentru casa pentru a aduce si in camin emotia recunostintei pentru abundenta toamnei. Iar recunostinta are nevoie de un ritm mai lent, de momente de contemplare a naturii, de marturii despre ea fie pe paginile unui caiet, fie pe cele ale unui blog, si de impartasire cu cei dragi. Si cum o deprindere are nevoie de cel putin 21 de zile pentru a fi acceptata de subconstient, iar un obicei de cateva luni pentru a fi implementat, octombrie e un moment bun de a incepe.

Asa ca haideti sa incepem!

Fila de jurnal 2/septembrie

 A trecut si a doua saptamana din septembrie.

 Si a venit cu toamna, cu ceata si ploi. Pentru mine a fost o saptamana linistita, de aseazare dupa o vara agitata. O vara in care nu de putine ori m-am simtit coplesita. O vara in care am facut multe dar se pare ca organizarea nu a fost chiar punctul meu forte. O vara in care, prinsa in tot felul de proiecte am avut impresia ca m-am ratacit la un moment dat, ca ceea ce fac pentru mine nu mai fac cu drag. Am citit mult dar nu pentru suflet ci pentru a aduna/acumula informatii. Casa si curtea a fost lasate pe un loc mai jos in lista de prioritati iar asta m-a obosit cumva. Am vorbit cu oameni, multi, am cunoscut oameni frumosi, am ascultat si sustinut cu drag multe persoane pana in punctul in care am simtit ca ma pierd. Poate si pentru ca programul meu din toamna aceasta este despre a te pune pe primul loc, aveam nevoie sa vorbesc din experienta si dintr-o experienta recenta. Saptamana asta am schimbat focusul pe mine. Saptamana asta am fost mai atenta la ce simt, la ce nevoie am eu si tot ce am facut am facut cu drag. 

In casa am trecut pe curatenie si eliberare. Acea curatenie in care sa pun mana pe fiecare lucru, sa reorganizez fiecare sertar si raft si fiecare element sa fie asezat cu drag la locul lui. Am scos cartile din dormitor. Mi-am lasat doar o carte pe care o citesc acum (am cred ca 5 incepute si treceam de la una la alta in functie de nevoie). Am inceput sa aduc decorurile de toamna pe masura ce termin reorganizarea dar cate unul ca sa ma bucur de fiecare si sa simt unde e locul lui. Normal ca am inceput acest proces cu spalat perdelele si sters geamurile pentru mai multa claritate. Si intentia pusa la inceputul acestui proces a fost sa imi fac curat in ganduri si in emotii odata cu curatenia din casa. Inca nu am terminat dar simt deja linistea cum isi face loc in suflet si deja am idei despre modificari prin casa in aceasta toamna spre disperarea sotului meu. M-a ajutat si un frigider care s-a stricat si care mi-a aratat ce e nevoie sa mai schimb si ploaia care m-a tinut mai mult in casa.

Apoi am inceput programul „Personaj principal sau Figurant in viata ta?”. Un program care implica multa energie pentru ca e frumos si transformational. Deja am avut doua intalniri din acest program si am vazut si rezultate inca de la momentul in care evaluam situatia. Imi place grupa, imi plac legaturile ce se formeaza intr-un astfel de program, imi place calatoria cu fiecare pas al ei.

Din pacate unele persoane din preajma mea au simtit aceasta schimbare de focus a mea iar cele care au ceva rani emotionale active in aceasta perioada au resimtit-o ca fiind o respingere, un abandon sau chiar tradare sau nedreptate. Ceea ce e bine, pentru ca pot vedea ce mai au de vindecat fie singure, fie alaturi de mine pentru ca eu continui sa fiu acolo cand e nevoie de mine, la un clic distanta.

Am auzit/citit la un moment dat ca sunt persoane care ies din relatii fara sa se uite in urma si fara sa se gandeasca la ce simte celalalt. Eu zic ca daca te simtit respins, abandonat, tradat su nedreptatit nu e despre cel ce ai tu impresia ca a plecat ci e despre tine si ranile tale. Poate ca rolul celuilalt a fost doar sa iti arate acele rani ca tu sa le poti vindeca. Si daca te duci tu spre celalat e posibil sa vezi ca de fapt nu s-a schimbat nimic, ca relatia e aceeasi chiar daca a existat o pauza sau o neintelegere mai mica sau mai mare. Ceea ce pentru tine a fost taifun de emotii, pentru celalalt a fost doar o adiere. In general daca ceva te doare, e despre tine...

In ceea ce ma priveste, respectul este una din valorile mele principale, asa ca respect si decizia celuilalt de a fi sau a nu fi in viata mea. Mi s-a atras atentia la un moment dat ca ar fi un soi de respingere pasiva ce vine din frica de a nu fi respinsa si m-am observat dar se pare ca e din limitele sanatoase. Asa cum eu am uneori nevoie de spatiu consider ca fiecare are nevoie de spatiul lui si de timp ca sa se observe, sa simta, sa vindece sau pur si simplu sa aseze emotii si ganduri. Si cei ce ma cunosc stiu ca ma duc spre ei daca simt eu ca au nevoie de mine, dar la fel de bine astept sa vina spre mine daca simt ca au nevoie de asta.... 

Oricum astazi e o zi care ma duce cu gandul la efervescenta inceputului de an scolar in copilarie, la maini patate de nuci, la flori culese din gradina, la caietele carora le puneam coperti si etichete, la mirosul de caiete noi, la camasile albe sau albastre apretate si calcate si la sarafanele de uniforma  asezate frumos pe umeras in asteptarea primei zile de scoala.

E o zi inceputa cu o cana mare de cafea fierbinte si aromanta de toamna (dovleac, scortisoara si ghimbir), muzica in surdina, fereastra deschisa pentru a auzi ploaia, o carte buna si o stare de bine, de recunostinta pentru tot ce a fost si ce va fi sa vina. 

Astept sa ma suprinda restul zilei precum si ziua de duminica. 

De luni inapoi la organizare si la treburile toamnei in curte, gradina si camp...

„Cine esti tu in viata ta”

 A fost intai o intrebare: „cine esti tu?” 

Una care m-a pus rau pe ganduri pe vremea cand aveam 33 de ani.

Eram intr-o pensiune in Maramures, in dimineata zilei in care am implinit 33 de ani. Eram obosita dupa un an intens de munca, un an in care realizasem enorm de multe pe plan profesional. Eram la munte la invitatia viitorilor nostri fini, plecasem in graba pentru ca programul si planificarile lor nu prea au coincis cu programul firmei mele de atunci. Eram de cateva zile la munte si tot ce auzisem de la sotul meu de atunci erau doar reprosuri. Era ziua mea, ma trezisem prima si am intrat in bucataria pensiunii. M-am trezit stand la gura sobei, cu o cana mare de cafea aburinda in mana si un motan mare si gras cuibarit in bratele mele. Pe atunci nu imi placeau deloc pisicile dar l-am acceptat din politete.  Somnoroasa fiind am raspuns monosilabic gazdelor si am acceptat tot ce mi se oferea. Inclusiv sunetele pe care le scotea motanul din bratele mele. Fata gazdei, o pustoiaca de vreo 14-15 ani m-a intrebat cine sunt eu pentru ca finii vorbeau cu respect despre mine si nu paream prea in varsta. Am zambit la comentariu, pentru ca la 14-15 ani orice persoana mai mare decat parintii tai ti se pare „in varsta”. Nu am stiu ce sa raspund asa ca le-am zis ca „azi implinesc 33 de ani”. Probabil paream pierduta pentru ca la un moment dat am simtit ca sunt lasata singura. Priveam focul si ma intrebam cine sunt de parca flacarile mi-ar fi putut da raspunsul. Atunci am decis ca e momentul sa aflu cine sunt. Iar ziua aceea mi-a oferit un prim raspuns pentru ca am ajuns in atelierul de tamplarie al unui mester sculptor de porti maramuresene. Prinvind in urma, cu ce stiu acum, constat ca mi s-a aratat de unde vin - din atelierul plin de rumegus si „geluituri” (spirale de lemn f subtiri resultate in urma netezirii lemnului prin strunjire) a bunicului, unde imi puneam zulufi albi la tample- si spre ce ma indrept - am primit cadou o bucata de lemn sculptata ce o tinea de peste 33 de ani de model pentru spatarul stranelor din biserici. Urmatoarele zile nu mi le amintesc asa cum din urmatoarea perioada imi amintesc prea putin. Ce stiu e ca din acea zi am inceput sa ma caut pe mine in fiecare clipa si tot ce nu mi-a mai fost de folos a inceput de atunci sa se indeparteze. Nu a fost un proces usor dar astazi ii multumesc acelei adolescente care, cu o simpla intrebare mi-a deschis ochii. 

Am avut nevoie de peste 25 de ani sa inteleg cum e cu rolurile pe care le jucam in viata de zi cu zi, de unde vin, cum ne ajuta si cum ne incurca dar si cum putem fi cine vrem noi iar asta sa ne implineasca! 

Asa ca anul acesta am pus pe hartie atat procesul in sine cat si concluziile dupa aceasta lunga calatorie si vreau sa le impartasesc. O parte din ele vreau sa le ofer intr-un curs/program gratuit de 3 zile pe FB, in care explic cum si de unde vine aceasta identificare cu rolurile din viata noastra dar si de ce ne consuma acest proces. Cursul va fi astazi si maine la ora 18 pe pagina mea de FB iar miercuri, 3 septembrie, ultima seara va fi pe grupul de FB ”sa privim viata prin ochi de copil”. 

O sa avem si un joc, cu niste cuvinte oferite in fiecare seara ce formeaza o propozitie pe care va fi nevoie sa o scrieti in comentarii in ultima seara pentru a va inscrie la concurs. Despre premiu voi vorbi tot in ultima seara.

Va astept!