„Cine esti tu in viata ta”

 A fost intai o intrebare: „cine esti tu?” 

Una care m-a pus rau pe ganduri pe vremea cand aveam 33 de ani.

Eram intr-o pensiune in Maramures, in dimineata zilei in care am implinit 33 de ani. Eram obosita dupa un an intens de munca, un an in care realizasem enorm de multe pe plan profesional. Eram la munte la invitatia viitorilor nostri fini, plecasem in graba pentru ca programul si planificarile lor nu prea au coincis cu programul firmei mele de atunci. Eram de cateva zile la munte si tot ce auzisem de la sotul meu de atunci erau doar reprosuri. Era ziua mea, ma trezisem prima si am intrat in bucataria pensiunii. M-am trezit stand la gura sobei, cu o cana mare de cafea aburinda in mana si un motan mare si gras cuibarit in bratele mele. Pe atunci nu imi placeau deloc pisicile dar l-am acceptat din politete.  Somnoroasa fiind am raspuns monosilabic gazdelor si am acceptat tot ce mi se oferea. Inclusiv sunetele pe care le scotea motanul din bratele mele. Fata gazdei, o pustoiaca de vreo 14-15 ani m-a intrebat cine sunt eu pentru ca finii vorbeau cu respect despre mine si nu paream prea in varsta. Am zambit la comentariu, pentru ca la 14-15 ani orice persoana mai mare decat parintii tai ti se pare „in varsta”. Nu am stiu ce sa raspund asa ca le-am zis ca „azi implinesc 33 de ani”. Probabil paream pierduta pentru ca la un moment dat am simtit ca sunt lasata singura. Priveam focul si ma intrebam cine sunt de parca flacarile mi-ar fi putut da raspunsul. Atunci am decis ca e momentul sa aflu cine sunt. Iar ziua aceea mi-a oferit un prim raspuns pentru ca am ajuns in atelierul de tamplarie al unui mester sculptor de porti maramuresene. Prinvind in urma, cu ce stiu acum, constat ca mi s-a aratat de unde vin - din atelierul plin de rumegus si „geluituri” (spirale de lemn f subtiri resultate in urma netezirii lemnului prin strunjire) a bunicului, unde imi puneam zulufi albi la tample- si spre ce ma indrept - am primit cadou o bucata de lemn sculptata ce o tinea de peste 33 de ani de model pentru spatarul stranelor din biserici. Urmatoarele zile nu mi le amintesc asa cum din urmatoarea perioada imi amintesc prea putin. Ce stiu e ca din acea zi am inceput sa ma caut pe mine in fiecare clipa si tot ce nu mi-a mai fost de folos a inceput de atunci sa se indeparteze. Nu a fost un proces usor dar astazi ii multumesc acelei adolescente care, cu o simpla intrebare mi-a deschis ochii. 

Am avut nevoie de peste 25 de ani sa inteleg cum e cu rolurile pe care le jucam in viata de zi cu zi, de unde vin, cum ne ajuta si cum ne incurca dar si cum putem fi cine vrem noi iar asta sa ne implineasca! 

Asa ca anul acesta am pus pe hartie atat procesul in sine cat si concluziile dupa aceasta lunga calatorie si vreau sa le impartasesc. O parte din ele vreau sa le ofer intr-un curs/program gratuit de 3 zile pe FB, in care explic cum si de unde vine aceasta identificare cu rolurile din viata noastra dar si de ce ne consuma acest proces. Cursul va fi astazi si maine la ora 18 pe pagina mea de FB iar miercuri, 3 septembrie, ultima seara va fi pe grupul de FB ”sa privim viata prin ochi de copil”. 

O sa avem si un joc, cu niste cuvinte oferite in fiecare seara ce formeaza o propozitie pe care va fi nevoie sa o scrieti in comentarii in ultima seara pentru a va inscrie la concurs. Despre premiu voi vorbi tot in ultima seara.

Va astept!