Jurnal saptamanal - saptamana 16/52

 A trecut si saptamana mare intr-un iures de treburi si emotii. Genunchiul drept mi-a pus frana serioasa atat fizic, pentru ca nu m-am putut misca cum mi-am dorit dar si emotional pentru ca mi-a creat o stare de frustrare pana in pragul unei crize de nervi. Am cautat in dictionarul bolilor si am gasit mai multe directii posibile plecand de la rigiditate si „ingenunchiere”. Le-am luat la rand si astazi pare ca s-a mai diminuat durerea. 

Dar sa revenim la saptamana ce abia s-a incheiat. 

La scoala a fost cu provocari. Unul din copii a inceput sa povesteasca acasa provocarile pe care le are in clasa de multi ani. Mamica, pe drept panicata, i-a scris doamnei director care, firesc mi-a adus la cunostinta. Asta a fost luni. Am stabilit sa ma vad cu mamica miercuri. In cele doua zile am trecut prin toata gama de emotii. Pe de o parte nu intelegeam de ce mamica a scris acum, cand copilul a devenit mai curajos si mai sigur pe el iar situatia semnalata nu prea mai exista, pe de alta parte aveam sentimentul de esec pentru ca  la nici o o luna jumate de cand sunt acolo au aparut „probleme”. Marti seara am primit un mesaj de la mamica prin care imi explica ca abia acum a aflat de situatie, de cand copilul e mai sigur pe el si a vrut sa se asigure ca situatia nu se va mai repeta pe viitor. Mesajul a fost foarte frumos, dar pana nu am discutat cu mamica nu prea m-am linistit. Mi-a placut mult mamica, modul in care a abordat problema si m-a impresionat povestea ei, care a limpezit cumva situatia. Banuiam ca pe langa emotiile puternice ale copilului exista si o perceptie proprie a lucrurilor si chiar aveam nevoie sa ascult si versiunea mamei. Daca in relatiile cu adultii am sentimentul ca ajung la sufletele lor care sunt fragile si pretioase, macar stiu ca au puterea de a alege pentru ei, cand e vorba de copii sunt mai atenta pentru ca fragilitatea sufletelor lor e mult mai mare si ei cred tot ce le spui neavand inca un filtru personal asa ca  resimt responsabilitatea mult mai mare. La clasa, pe langa orele obisnuite ne-am facut timp si pentru activitati specifice sarbatorilor iar asta a adus un val de entuziasm. 
Acasa a fost pe repede inainte totul. Curatenia in prima parte a saptamanii, atat cat a fost timp si cat sa simt ca vin sarbatorile iar mancarea in ultimile 2 zile. Nu am facut multa ci doar cat sa marcam sarbatoarea si sa nu gatesc in zilele de sarbatoare.

Am ajuns si la Denia de vineri unde m-a bucurat prezenta copiilor in numar destul de mare. Din pacate , seara a fost umbrita de lipsa de respect a unei persoane. Asa cum stiti, respectul e una din valorile mele de baza si respect pe toata lumea in primul rand ca om si apoi ca varsta, studii si ce criterii or mai fi. Asa ca uneori ma uimeste lipsa de bun simt elementar a unor persoane care cred ca le stiu pe toate mai bine decat acea persoana care a studiat intr-un domeniu. Sa intrebi tu, care n-ai nici o legatura cu acel domeniu, din ce carte a citit ca se face un anume lucru intr-un anume fel si cand a fost facuta cartea pentru ca nu corespunde cu ce ti-a zis tie cineva sau ce ai vazut in alte locuri, e greu de etichetat. Si asta intr-un loc in care comportamentul ar trebui sa fie guvernat de smerenie. Am incercat sa ignor atat situatia cat si persoana care nu e la prima „abatere” de la bun simt, respect sau politete. Se pare ca atat poate. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

In alta ordine de idei, vreme a fost frumoasa dar cu vant toata saptamana. Asta a fost bine pe de o parte, pentru rufele s-au uscat repede si au capatat acel miros de vant si proaspat. Ne-a parasit abia sambata parca stiind ca avem nevoie de o seara linistita de paste.

In gospodarie, tineretul a crescut asa ca fiecare puiut a trecut la tarcul lui reducand consumul de lapte , deci in frigider au aparut portii frumusele de cas si branza proaspata.

Cu toata nebunia si provocarile din Saptamana Patimilor, am reusit sa ma bucur in liniste si cu multa recunostinta de primele zile de sarbatoare.

Urmeaza o saptamana de vacanta in care imi doresc sa ajung la zi cu temele de la facultate si sa mai citesc din cursurile restante... Dorinta de a citi si ceva ce nu are legatura cu psihologia sau dezvoltarea personala o depozitez bine pentru vacanta de vara.

O saptamana Luminata cu bucuria celor dragi aproape sa va dea Dumnezeu!

Jurnal saptamanal - 15/52

 Ssaptamana ce a trecut, ca si precedenta a fost o saptamana in care vremea si-a facut de cap. Noaptea a fost iarna in timp ce ziua parea a fi primavara. Daca in saptamana 14 iarna s-a manifestat prin temperaturi joase si vant, saptamana 15 a fost cu ninsoare si zapada depusa. Am avut zile in care am inceput ziua prin a da zapada de pe masina sau a razui gheata de pe parbriz. In acelasi ton e si tusea care nu vrea sa ma paraseasca. Are zile cand e mai putin prezenta dar si seri in care e coplesitoare. In schimb am reusit sa ajung cu treburile relativ la zi in casa. De maine voi intra in cursa pentru pregatirea sarbatorilor pascale. 

In gospodarie, vitelul a trecut la camera lui. Asta inseamna ca mananca mai putin lapte asa ca s-a imprietenit cu fanul. Diferenta de lapte se transforma in branza ceea ce imi activeaza starea de abundenta. Cred ca am ramas cu convingerea asta din copilarie ca daca este lapte in gospodarie este abundenta. Inca imi foloseste asa ca o voi mai pastra o vreme. Iar asta pentru ca din starea de abundenta pot atrage si mai multa abundenta. Interesant e ca starea de abundenta, petru mine, nu e legata de bani. Dar atrag bani din aceasta stare. Si tot interesant este ca in ciuda tusei am o stare de bine general, de recunostinta pentru tot si toate, de bucurie pentru fiecare zi cu tot ce aduce ea. Iar vremea urata de afara nu a adus decat o durere de genunchi (am alunecat pe noroi si probabil l-am rasucit un pic) si recunostinta pentru ca m-am putut ocupa de casa in acest timp. 

Nu am neglijat nici curtea pentru ca in orele mai frumoase din timpul zilelor reci am semanat in solar si am inlocuit doi copacei uscati din livada. Urmeaza sa ma ocup de curte fie in timpul zilelor mai calde, fie dupa sarbatorile pascale. Acum ma bucur de perioada care urmeaza. Urmeaza zile incarcate, bucurie si comunitate.

E o perioada de renastere nu doar a naturii ci si a sufletelor noastre. O perioada de reinventare, de reorganizare, de eliberare a vechiului si a trecutului. O perioada de primenire sufleteasca. Si cred ca odata primenit sufletul, exteriorul va reflecta interiorul si toate se aseaza cu bucurie si cu recunostinta.

O saptamana a Patimilor cu primenire si spor in toate va doresc!

17 ani

 Imi amintesc si acum ziua in care am scris prima postare:

Era cald si senin. Venisem de la Iasi, de la psiholog. Deja puteam privi oamenii pe strada. Fusesera 3 luni lungi in care luptasem cu mine si emotiile mele. Ultima saptamana scrisesem mult. Imi amintesc uimirea psiholoagei cand a vazut teancul de caiete scrise intr-o saptamana. Teoretic trebuia sa scriu o scrisoare. Acea scrisoare de vindecare catre mine insami. Dar scrisesem 3 caiete. Imi placuse sa scriu si voiam mai mult. Voiam sa citeasca cineva ce scriu. Si in acea zi, pe net, am descoperit platforma blogspot. Si mi-am facut blogul. Nu stiam despre ce voi scrie. Dar stiam ca era prima zi din restul vietii mele.
Asa am inceput.
Cu o speranta.
Speranta unui zambet.
Si acum, dupa 17 ani fac acelasi lucru: caut zambete.
Intru in sesiuni individuale sau de grup cu speranta ca pana la final voi vedea zambete. Ghidez oamenii spre zambete. In mod paradoxal inca mai cred ca totul incepe cu un zambet. Si le vad. Uneori mai repede. Alteori mai tarziu. Uneori apar spontan, alteori dupa o ploaie de lacrimi. Iar alteori sunt rezultatul unor lupte ca cele pe care le-am purtat si eu. Dar odata cu zambetul stiu ca si-au gasit drumul. Urmeaza primul pas pe el.

Dupa 17 ani am inversat rolurile de atunci.
Dupa 17 ani sunt pe cale sa devin psiholog.
Dupa 17 ani continui sa scriu.

Complicate sunt caile Domnului.

Vinovatia

 Mi s-a spus mereu ca sunt rationala si logica in timp ce eu ma simt intuitiva si empatica.
In ultimii ani am inteles ca cele doua directii nu se exclud reciproc ci pot convietui. Uneori logica si rationamentele justifica ceea ce simt iar alteori pot identifica emotii ascunse bazandu-ma pe tipare comportamentale logice. Una din situatiile in care cele doua directii se sutin reciproc este atunci cand lucrez cu vinovatia. E un sentiment firesc pana la un anumit punct doar ca atat ne-am obisnuit cu el incat e prezent peste tot in sufletul si gandurile noastre. Apare pentru ca nu ne-a iesit mancarea, ca nu e curat in casa, ca lenevim, ca ni se pare ca un copil a raspuns mai nu-stiu-cum. A ajuns sa faca parte din noi, pentru ca vrem sa fim perfecte, pentru ca vrem sa le facem pe toate, pentru ca vrem sa ne bagam intr-un tipar facut de altcineva dar preluat de mintea noastra. Vinovatia e atat de prezenta in viata noastra incat simtim ca pierdem ceva din noi daca nu apare. E ca o haina fara de care ne simtim dezgolite. 

Eram convinsa ca dupa ani de lucru cu acest sentiment, reusesc sa nu ma mai las prinsa in vartejul emotional declansat de un simplu gand de vinovatie. Se pare ca rationalul din mine poate fi usor pacalit de formele subtile ale unor emotii sau de modul inteligent in care subconstientul mascheaza unele comportamente. Dar sa exemplific.

Acum 2 ani cand am inceput sa fiu atenta la dialogul meu interior, am observat ca am tendinta de a crea povesti in care imi justificam anumite decizii/comportamente chiar si ganduri. Asa ca am cautat sa identific vinovatiile din spate dar mai ales tiparele in care s-au format acele vinovatii. Logica era ca puteam lua decizii mai bune, ca puteam face alegeri mai bune, ca puteam face lucrurile mai bine. Si tot logica mi-a aratat ca undeva, candva s-a format credinta ca nu sunt suficient de buna. Iar emotia aparuta odata cu gandul a confirmat rationamentul: nu sunt suficient de buna e o credinta bine inradacinata si din pacate o cam avem cu totii intr-o forma sau alta. Iar credintele se autosustin prin faptul ca vedem ceea ce vrem sa vedem astfel incat sa ne sustinem credinta. E firesc sa nu accepti un compliment pentru ca nu sustine credinta dar o remarca critica o simtim cu toata fiinta noastra ca e adevarata pentru ca sustine credinta.

A fost greu sa imi repet ca „e dreptul meu” sa ma odihnesc, de exemplu, sa imi iau o pauza, sa iau ce decizie simt eu in acel moment si sa o consider cea mai potrivita. Dar mai greu a fost cu chestiile zilnice pentru ca vocea critica a cuiva din copilarie rasuna mereu in mintea mea: nu sunt o buna gospodina daca nu e ordine in casa si mancarea calda la o anumita ora. Nu conteaza ca pe langa astea mai fac o mie de treburi, o gospodina buna are casa bec si mancarea aburinda pe masa la ora stabilita. O buna gospodina e intotdeauna..... O sotie buna este intotdeauna..... O mama buna face/spune intotdeauna.....Cu siguranta sunt propozitii pe care le-am auzit fiecare din noi macar o data. 

Va recunoasteti?

Si dupa o lunga introducere, revin la gandurile de zilele trecute. Mi s-a atras atentia ca vreau sa le fac pe toate si ca par ca nu las pe altii sa le faca pentru ca nu sunt facute asa cum vreau eu. Tendinta a fost sa explic ca la noi in gospodarie sunt multe de facut si noi ne sustinem reciproc iar treburile in gospodarie sunt facute de cine e disponibil in acel moment. Din fericire am reusit sa ma observ inainte de a deschide gura si chiar daca in minte mi-au aparut toate acele justificari si explicatii pentru ca celalalt sa inteleaga, am reusit doar sa zambesc. Mi-am salutat vinovatia, ca nu puteam sa o lasa sa treaca, asa pe langa mine, fara sa o salut si am transformat toate acele explicatii in recunostinta. A fost un moment perfect in care sa imi reamintesc unde eram acum 13 ani, unde am ajuns acum si ce e cel mai important, am reusit sa fiu recunoscatoare pentru acest parcurs minunat, pentru lectiile invatate in acest timp dar mai ales pentru bucuria de a fi facut fiecare pas impreuna cu cei dragi, sprijinindu-ne si ajutandu-ne reciproc. A fost un moment in care mi-am spus ca a meritat fiecare lacrima, fiecare gand dureros si fiecare lectie. Astazi suntem buni cu noi in primul rand, buni cu cei de langa noi si incercam sa facem bun si bine in jurul nostru. Iar asta ne umple sufletul de bucurie.

Nu stiu daca voi putea concedia total vinovatia, pentru ca uneori ma ajuta sa fac acel pas pe care tot ezit sa il fac sau pe care l-am tot amanat, dar ma tot observ si atunci cand din neatentie sau din obisnuinta, intru in acele tipare de a face lucruri pentru ca ma simt vinovata, sau ca sa nu supar, sau ca sa (imi) demonstrez ca sunt buna, schimb tiparul. Ma opresc, observ emotiile, imi iau un timp sa le analizez, sa vad de unde apar si cand au mai aparut apoi aleg acel drum care imi umple sufletul de bucurie. Stau la un ceai cu sufletul meu si cautam calea cea mai frumoasa pentru noi. Imi repet ca merit sau ca am dreptul de a decide singura pentru mine iar ceea ce am decis deja, era cea mai buna decizie la acel moment, in acel loc, cu resursele pe care le aveam atunci.

Accept ca poate nu sunt suficient de buna pentru ce asteapta altii de la mine dar cu siguranta sunt suficient de buna pentru ce vreau eu de la viata.

Voi sunteti suficient de buni?

Aprilie - directii si intentii

 A venit si luna aprilie. Repede. Prea repede as zice. 

Primul trimestru al anului a trecut intr-un tumult de activitati si emotii iar aprilie m-a prins nu obosita ci epuizata dupa o luna de tuse si stare proasta. Incep luna aprilie incercand sa ma recompun din bucatile imprastiate la fel cum incerc sa imi (re)compun un orar/program functional. 

Ce imi doresc de la luna aprilie: liniste si coerenta in activitati. 

• Sa pot integra treburile gospodaresti cu scoala si facultatea in timp ce ma bucur de activitatile cu femeile minunate din online. 
• Sa ma bucur de sarbatorile pascale cu tot ce implica ele: pregatiri, comunitate, bucate gustoase, oameni frumosi, flori si intalniri. 
• Sa imi organizez curtea si gradina: pregatit, amenajat, semanat, plantat.
• Sa ma bucur de odihna chiar daca e activa, astfel incat sa intru in sesiunea din mai linistita.

E o luna in care imi doresc sa ma (re)inventez odata cu natura. E o luna cu multe activitati noi, o luna cu multe bucurii, o luna cu explozii de culoare, mirosuri si emotii. Si peste toate imi doresc sa imi gasesc un pic de timp liber astfel incat sa ma pot piti intr-un colt cu o carte in mana de care sa ma bucur. Un pic de timp liber in care sa ma redescopr in cea mai frumoasa lumina, in care sa imi ascult gandurile si sa imi vad emotiile. O luna de curatenie in casa dar si in suflet in care pot renunta la ce nu ma mai ajuta si pot decora cu ce ma bucura. 

Un aprilie cu multa bucurie imi doresc si va doresc tuturor!