Noiembrie 20

 

O zi... urata. Foarte urata. Si nu ma refer la vreme. Vremea a fost frumoasa.
I-am facut bunicii la cimitir o mica pomenire de 5 ani. Ca dupa vremuri. Cateva pachete, o coliva cu chec si negresa de post, doua ghivece cu dumitrite si o slujba restransa. Macar nu a plouat ca acum 5 ani. Multe amintiri si nu toate frumoase. Apoi a venit un moment si mai urat. Un moment din care ar trebui sa inteleg odata pentru totdeauna ca sunt locuri unde nu ma mai regasesc. Sau locuri unde nu mai sunt dorita. De-a lungul timpului am tot incercat sa gasesc motivatii care sa justifice unele comportamente. Astazi in schimb am auzit lucruri pe care nu credeam ca le voi auzi vreodata. Sau ca nu le voi auzi de la acei oameni. Si totusi le-am auzit. Iar motivatia a fost la ani lumina de cele gasite de mine. Una veche de cand lumea: banii. Stiam ca banii leaga si dezleaga prietenii dar credeam ca unele legaturi de familie nu sunt conditionate de bani. Se pare ca sunt. Si unii si-ar vinde si mama si fiica pentru bani. Si apoi se plang de cat de oropsiti de soarta sunt. Si cum eu am prostul obicei de a spune ce gandesc mai ales in confruntari directe clar ca nu sunt o persoana comoda. Si am si o memorie fantastica. Tin minte propozitii, fraze, expresii fara sa vreau si care ies la iveala cand sunt nervoasa sau calcata pe bataturi. Cum se zice ma bat cu cuvintele celuilalt. Deci clar ca sunt nedorita in locuri in care barfa si plansul pe umarul unuia si altuia e ocupatia principala. Si daca celalalt e si ipocrit si "fudul" am un arsenal intreg de care ma pot folosi la nevoie.  Din pacate, daca de obicei ma controlez si plec, din bun simt, cand spiritele se incing, astazi paharul s-a umplut si mi-am permis sa spun ce simt. Am descarcat tot bagajul emotional pe care il duc dupa mine de ani de zile. Mi-am permis sa ma simt eliberata de orice datorie sau obligatie cand am auzit reprosuri pentru perioadele cele mai grele din viata mea. Se pare ca mi-am permis sa fiu egoista in momente cand eu habar nu aveam daca voi mai prinde urmatorul rasarit. Recunosc ca atunci, in momentele grele, incercam sa fac haz de necaz pentru ca era singura modalitate de a nu ma gandi la ce imi va aduce urmatorul rasarit. Uneori perspectivele erau atat de sumbre incat ma ingrozeau. Si atunci radeam. Cautam situatii amuzante de care sa ma agat intr-o speranta surda ca rasul meu va speria acele posibilitati ingrozitoare. Asa cum am cochetat de nenumarate ori cu ideea de "a pleca dincolo", de a evada din lumea asta. Au fost momente cand credeam ca "plecarea" mea ar fi rezolvat multe dintre problemele care ma inconjurau. Au fost si situatii cand am incercat sa "plec". Dar in ultimul moment a existat ceva care a schimbat cursul evenimentelor. Si nu am facut "publice" acele scapari pentru ca nu voiam mila nimanui. Asa cum nu m-am plans ca imi e greu ca sa nu ii impovarez pe ceilalti. Dar speram ca am oameni langa mine care ma cunosc, care ma iubesc, si care vad dincolo de masca pe care o afisam. Si am avut. Dar nu pe cei pe care credeam eu ca ar trebui. Se pare ca in toate acele perioade ingrozitoare din viata mea, oamenii de care vorbesc astazi, nu numai ca nu mi-au fost alaturi, nici macar nu le-au vazut. Erau atat de preocupati de ei, de imaginea lor in societatea in care traiau incat au pierdut din vedere esentialul: omul de langa ei. Iar astazi mi s-a amintit cat de tare i-a durut pe unii nu durerea mea ci faptul ca au pierdut bani atunci cand eu pierdeam lucruri mai importante, cele care nu se pot cumpara sau cuantifica in bani.

Postul acesta a inceput cu revelatii. Si nu din cele mai placute. Sau sa le spun ispite?
Dar ca de obicei, in asemenea situatii, ma retrag in locuri in care sunt apreciata si iubita si ignor orice persoana frustrata si nemultumita de tot ce o inconjoara.  Viata e atat de frumoasa si de pretioasa incat nu trebuie pierduta nici o clipa. Mai ales ca suntem in postul craciunului. Un post al bucurie care face trecerea spre cea mai frumoasa perioada a anului - sarbatorile de iarna.