La 14 ani de blog

Deja sunt 14 ani. Îmi amintesc cum am scris prima postare. Venisem de la Iasi, de la psiholog. Deja umplusem 2 caiete de dictando cu tot ce îmi trecuse prin minte. Aveam și jurnalul meu personal. Un obicei început pe la 12 ani și continuat, cu mici perioade de pauză, pana acum. Din păcate pe cele de început le-am ars la un moment dat. Și acela e un moment pe care mi-l amintesc bine. Dar sa revin la acel început de aprilie 2008.

 Inceputul anului 2008 venise cu un bilanț al pierderilor și știam ca lista nu se închisese. Din păcate în acel ianuarie aveam să simt că mă pierd și pe mine într-un noian de frici și gânduri. Noian care m-a făcut să mă izolez de toata lumea. Credeam că dacă stau în colțul meu și îmi ling rănile ca pisica o să depașesc singură vinovăția și panica care mă sufoca. Nu voiam să mai împovărez pe nimeni cu problemele mele. Simțeam că o făcusem destul. Noroc de oamnii frumoși din jurul meu care m-au prins la timp, chiar pe muchia prăpastiei în care riscam să cad. O prietenă de la Iași mi-a făcut programare la psiholog și aproape că m-a dus cu forța. Alta mi-a plătit ședințele. O prietenă din facultate mă ajuta cu banii de drum și tot așa. Erau zile cand mergeam în stație, la ocazie fară nici un ban. Oprea căte o mașină și îi spuneam că trebuie să ajung la psiholog la Socola dar nu am bani la mine și că mă așteapta cineva la Iași ca să plătesc cursa. Nu imi amintesc să fi fost vreodata nevoie chiar să sun să mă aștepte cineva. M-a ajutat Doamne Doamne să ajung la timp la ședințe și să ma pun pe picioare în 4 luni și nu într-un an cum estima doamna psiholog. 

La acea ședință discutasem că am nevoie de o reacție la ceea ce scriu. Doar eu si caietul nu pare sa fie suficient pentru a merge mai departe cu toată suferința acumulată. Așa că am început să caut soluții ca ceea ce scriu să fie ”vizibil”. Și am descoperit platforma blogspot. Si mi-am facut cont. Primul pas a fost numele. Am încercat mai multe nume pana mi-am adus aminte de titlul unei cărți citită într-o zi de vară în locul în care ma simteam cel mai în siguranță, dar și iubită și apreciată: la bunica la țară. Cartea se numea ”Prima zi din restul vieții mele”. Habar nu am cine a scris-o sau despre ce era cartea. Dar numele era sugestiv și mă ducea cu gândul la tihna satului dintre dealuri unde îmi petreceam vacanțele. Așa am gasit titlul blogului. Iar prima postare era o descriere a ceea ce simțeam. Am scris-o și am lasat-o nepublicata căteva zile. Mă gândeam că nu va citi nimeni ce scriu. Că eu nu eram prea bună la română în școala și ca se vor găsi mulți care să fie răutăcioși iar eu nu eram într-un moment în care să suport critica foarte bine. Așa ca am publicat tot blogul sub un alt nume. Mai târziu am scris și despre momentul alegerii acelui nume. Și am așteptat reacții. Cei cărora le-am trimis articolul au avut reacții total neașteptate. Se părea ca era bun și că aveam talente ascunse. Întăi am crezut ca e o glumă. Dar totul parea serios. Apoi a aparut și primul comentariu de la un necunoscut. Era apreciativ. Așa că am continuat să scriu. Articolele cele mai bune au fost primele. Cred ca noianul de emoții ce se cereau exprimate si-au pus amprenta. Dar am continuat să scriu. Uneori și când nu aveam nimic de spus. Doar povestesc crâmpeie din viața mea. Unele vesele, altele triste, furioase sau emoționante pe langă descrieri monotone ale unor momente. Aș vrea să pot reda toata frumusetea din jurul meu dar nu reușesc să gasesc cuvintele potrivite. Așa cum nu reușesc să pun în cuvinte nici frustrarea generată de un anume sistem sau poate de oameni care fac parte din sistem. Dar poate, într-o zi voi reuși. Sau nu va mai fi nevoie. Oricum voi continua să scriu. Despre viață în general. Și despre viața mea în mod particular.