As zice o scoala mai din coada clasamentului de la acea vreme. Acum e cu program de arta. Nu stiu cum e acum, dar pe vremea aceea se facea o ierarhizare a elevilor in functie de notele obtinute. Daca pana in clasa a 4-a am fost cu coronita, la gimnaziu am fost cu mentiune. Aveam colegi mai buni ca mine. In clasa a 5-a ne-a venit un coleg nou care facuse scoala primara la tara. Era un coleg tare simpatic. Era cel mai bun la mate. Ii spuneam Patratel din cauza asta. Tin minte ca scria foarte urat. Niciodata nu puteam copia de la el ca nu intelegeam nimic. Daca nu stiam o rezolvare trebuia sa mi-o explice. Apoi in clasa a 6-a a venit un alt coleg bun, de la o scoala de la periferia orasului. Nu era nici comuna limitrofa dar nici un cartier propriu-zis a orasului pe atunci. Mai tarziu a devenit cartier. Din pacate tatal lui si tatal meu erau colegi de servici si am simtit ca a venit la noi in clasa intr-un soi de competitie „hai sa vedem al cui copil e mai bun”. Nu m-a afecta prea mult pentru ca bunicul ma invatase ca sunt unica iar asta ma facea sa fiu generoasa cu cei din jur. Suflam la lectii cand aveam o pozitie buna prin banci, faceam si exercitiile de la „celalat numar” pe la lucrarile de control, dictam pe la teze, iar in pauze dadeam temele la copiat. Asta ma facea destul de populara printre colegi. Stiam ca dintre fete sunt cea mai buna la mate. Si asta fara pregatire. Ca si la gramatica. Cu literatura stateam mai prost nu pentru ca nu citeam destul ci pentru ca la memorat comentarii eram varza. La celalate obiecte invatam sporadic in functie de lucrari sau ascultari. Dar tot mentiune luam. Imi placea in schimb chimia si biologia. In clasa a 7-a a trebuit sa aleg la ce obiecte ma duc la olimpiada pentru ca chimia si biologia erau in aceeasi zi. Am ales biologia spre supararea doamnei de chimie. Si matematica. La ambele am ajuns la faza pe oras iar la mate am luat mentiune. Cei doi baieti mai buni la mate ca mine din clasa au avut o zi proasta si eu am avut nota cea mai mare. Colegul cu competitia in schimb era imediat dupa mine. Imi parea rau pentru el ca va fi certat acasa dar eram bucuroasa pentru media mea. Ca de obicei nu prea imi venea sa cred pentru ca nu corespundea „ierarhiei” cu care eram invatata. Abia cand am inceput clasa a 8-a am aflat ca cei cu mentiune au primit o tabara in care nu am mers pentru ca nu ma lasasera ai meu ca eram fata, dar a mers colegul cu competitia in locul meu. Atunci m-am gandit ca a fost o compensare pentru el. Imi si imaginam cat si cum s-a laudat tatal lui cu „succesul” copilului. Nu ma gandeam ca la intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului o sa mi se aminteasca de acea intamplare...
Am intrat la liceu la aceeasi sectie cu aceeasi nota cu colegul. Asta fiind o alta poveste care m-a marcat pe termen lung dar nu era vina colegului. Apoi am fost in aceeasi clasa de 36 de elevi. Eram doar 6 de la scoala noastra din care 5 eram din fosta noastra clasa. Colegul de la cealalta clasa parea ca s-a integrat mult mai bine decat noi. El si colegul cu competitia. Am fost destul de prinsa in propriile drame de adolescenta cat sa nu fiu atenta la multe aspecte. Cu vreo 2 ani inainte de revederea de 30 de ani a avut loc o intalnire ad-hoc cu mai multi colegi aflati in oras in acelasi timp. Viata m-a tabacit destul de bine incat sa pot intra in pozitia de observator si sa nu ma mai simt deranjata de arogante si ipocrizie. Ce m-a mirat a fost acel coleg de la cealata clasa de la gimnaziu care mi-a zis ca spre deosebire de ceilalti care am fost la acea scoala, doar ei doi au fost in tabara de mate din clasa a 7-a. Mi s-a parut bizare explicatia si mult timp m-am gandit cat m-a afectat pe mine acea intamplare si daca revenirea ei in actualitate inseamna ca exista o neiertare din partea mea dincolo de modul ingust de a privi lucrurile chiar si dupa treizeci si ceva de ani, de senzatia ca unii colegi si-au pastrat rolurile din liceu de parca timpul s-a oprit pentru ei si dincolo de modul in care dupa atata timp se pot pune etichete pe baza unei singure propozitii. Scriind si cautand in amintiri imi dau seama ca nu exista amintirea momentului cand mi s-a spus de tabara sau cand mi s-a spus ca nu pot merge. Doar momentul examenului de olimpiada foarte clar si mai apoi franturi de conversatii prin clasa a 8-a si mai ales eschivarile mamei cand am intrebat de tabara. Interesant este ca intr-o alta cearta cu ai mei, la final de clasa a 9-a tot pentru o tabara, la replica „esti mare de acum si exista riscuri daca mergi in tabara” imi amintesc ca am raspuns ceva de genul „pana acum eram prea mica iar acum sunt prea mare?”. Nu imi amintesc sa mai fi vrut sa merg in vreo alta tabara in gimnaziu deci exista posibilitatea sa fi blocat acea amintire cu mersul in tabara pentru ca a fost destul de dureroasa. Iar revenirea ei in discutie sa fi fost pentru a fi vindecata. Si mai interesant e ca a revenit in mintea mea acum, la inceputul cursului cu si despre scris propria poveste....
Si inca nu am inceput sa scriem.....
Sunt foarte curioasa ce va mai iesi la suprafata.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.