23 iulie, 2022

Zi de vara

 Se anunta canicula. Nu a plouat de ceva vreme. Speram ca Sf Ilie sa plece la plimbare cu caleasca lui de ploi dar pana si el e lenes de la caldura...

Stiam ca nu imi place sa astept cu toate ca tot timpul astept ceva (fie ploaia, fie ziua de salariu, fie sa termin un proiect sau raspunsuri...) dar zilele astea am constatat ca ma oboseste asteptatul chiar daca cumva il provoc cateodata cand aman sa fac ceva. Au fost momente cand imi placea asteptarea, anticiparea, adrenalina incertitudinii. Mi se parea mai intensa bucuria daca exista acea incertitudine. Ca atunci cand eram copil si pandeam ceasul ca sa stiu cand il astept pe bunicul ce facea naveta in oras. Chiar daca de cele mai multe ori nu avea nimic in geanta pentru mine dar faptul ca ieseam in intimpinarea lui la intrarea in sat si mergeam cu el de mana era o mare bucurie. Atunci avea timp doar pentru mine. Ma tinea de mana si imi asculta toate povestile cu ce am facut peste zi. Uneori doar mergeam de mana. Era obosit si nu ma intreba nimic asa ca taceam amandoi dar ma tinea de mana si era atent la pasii mei. Erau zile cand ajungeam la capatul satului si nu il vedeam. Zile cand pierdea autobuzul de naveta si venea cu urmatorul. Atunci stiam ca a avut timp de cumparaturi si sigur avea ceva pentru mine. Vara era cu pepene intotdeauna. Fiind zona deluroasa, la noi nu se faceau pepenii dar dupa balciul de la Roman, de pe 6 august, se gaseau pepeni pe piata. Si stia ca imi plac. Atunci dezamagirea ca nu a venit se impletea cu bucuria ca imi aduce ceva. Cele 2 ore intre autobuze nu mai pareau asa lungi. Cand am mai crescut nu mai plecam din timp de acasa. Pandeam de pe banca de la poarta cand "facea coltul" la intersectie si alergam pana acolo. Nu faceam acelasi lucru si cand veneau parintii mei. Daca ii vedeam la colt intram in curte sa verific daca nu sunt murdara/prafuita si daca hainele imi sunt in regula. Mama gasea tot timpul ceva de criticat. Rare erau momentele cand se bucura pur si simplu ca ma vedea. Iar tata era preocupat de ce mai era de facut prin curte pana se intuneca si mai putin de ce faceam noi, copii, si prefera sa nu ii stam in cale.

Acum astept rezultate fie la examene, fie la diverse "cereri" sau planificari. Si asa va fi toata vara. Si bineinteles ca abia astept toamna ca sa nu mai astept. Si cum vremea caniculara e molesitoare imi lipseste avantul si determinarea de a face anumite activitati pe care bineinteles le aman de pe o zi pe alta marind presiunea pe asteptare si implicit pe starea de oboseala. Si uite asa am impresia ca ma invart intr-un cerc din care nu reusesc sa ies... Nici nu mai fac liste pentru ca in ultima vreme neprevazutul e mai puternic decat planificarea. Mereu apare ceva care anuleaza orice planificare. Asa ca le las cum vin ca sa nu mai adaug si ceva dezamagire la starea mea deja aflata intr-un echilibru instabil...

Pe maine se anunta ploaie asa ca abia astept sa se mai invioreze natura. Poate ca odata cu natura ma mai energizez si eu. Oricum astazi ar trebui sa mai vina un raspuns deci mai reduc numarul rezultatelor pe care le astept...

O sambata spornica tuturor!

20 iulie, 2022

Jurnal de iulie

 E o dimineata frumoasa de iulie. O moleseala placuta a pus stapanire pe toate vietatile. Soarele e bland, parfumul florilor invaluie toata curtea iar pasarile ciripesc lenese. Familiile de randunele ce isi au cuiburile prin gospodarie isi antreneaza puii iar ciripeala lor blanda pare la fel de lenesa. Pisica se plimba tantosa prin curte mandra de cei 4 puisori ai ei... Doar plantele sunt suparata de lipsa ploii. Stau vestejite cu capul in jos... Poate ca de maine va ploua. Conform legendei, daca nu ploua bland inainte de Sf. Ilie, vor fi ploi cu vijelie dupa aceasta zi. Se spune ca ploaia blanda sunt lacrimile de bucurie a Sfantului cand afla ca urmeaza ziua lui iar daca nu afla inainte, va plange de suparare cand afla ca a trecut....
Zilele trecute au fost presarate cu multe bucurii. In urma ecografului am aflat ca vacuta noastra e gestanta. 
Matei a trecut relativ bine de primul examen de titularizare. 
In gradina legumele au inceput sa se coaca. 
Borcanele in beci se inmultesc si eu am din ce in ce mai multe zile bune. Reusesc sa ma organizez fara prea mult efort, nu ma mai simt vinovata pentru momentele de pauza si nici nu mai sunt epuizata la final de zi. Plimbarea de 4-5 km din fiecare seara a inceput sa imi regleze si somnul. Doar migrenele imi mai dau "dureri de cap". Uneori isi fac simtita prezenta zile la rand iar alteori imi mai lasa si cate o zi de pauza.
Cititul cartii "Vindecarea copilului interior" merge greu. Am ajuns la un exercitiu in care ar trebui sa imi amintesc "laudele" parintilor mei sau a persoanelor importante din prima copilarie. Si cum mintea are prostul obicei sa isi aminteasca doar momentele mai putin placute si sa le ignore pe cele placute e cam greu sa le gasesc. Am aproape o saptamana si nu am gasit decat una care s-a tot repetat. Si nici aceea nu am simtit-o ca lauda ci tot ca o remarca impovaratoare: "tu te descurci in orice situatie". Cumva aceasta remarca ma impovara sa ma descurc in orice situatie si ma face inca sa caut singura solutii, sa nu cer ajutor, sa imi asum raspunderea pentru orice se intampla si sa ma simt vinovata de tot ce nu imi iese cum "trebuie". Nu stiu daca sa o trec la "laude" sau la "traume". Cumva m-a responsabilizat si m-a ajutat sa fac tot ce pot bifa acum cand privesc in urma. Deci merita sa fie trecuta la "laude". 
Si tot la laude o sa trec remarcile bunicilor mei. Amandoi bunicii m-au considerat frumoasa. De cel patern imi amintesc cum ma privea pentru ca am crescut langa el. Cred ca de asta m-am maritat tarziu, cumva am cautat sa gasesc acea privire si la cel ce imi e alaturi.  Aveam in jur de 10 ani cand el nu isi mai putea folosi mana stanga in urma unui accident vascular si stateam cu el in atelierul lui de lemnarie sa il ajut sa faca modele in lemn la strung. Sau privirea lui cand ma duceam sa il chem la masa. Nu vorbea prea mult dar isi exprima sentimentele prin fapte, priviri sau gesturi mici. Era foarte mandru ca forma talpilor si a palmelor mele sunt ca ale lui, sau ca ochii mei au aceeasi culoare intensa ca ai lui si isi schimba nuanta cand sunt furioasa. Cu el am scris caiete intregi cu vietile diversilor sfinti sau cu rugaciuni. Cu el l-am descoperit pe Sf. Haralambie cand abia invatasem sa scriu si sa citesc. In schimb remarca bunicului matern ca toate nepoatele lui sunt frumoase dar eu am ceva aparte mi-a adus doar necazuri. Dar despre furtuna starnita de aceasta remarca voi povesti alta data. Cert este ca am ajuns sa cred ca aspectul meu exterior este un blestem si nu o binecuvantare. Poate si asta e motivul pentru care m-am rotunjit la un moment dat. Chiar mi-am pus de multe ori intrebarea de ce atrag atentia chiar si dupa ce m-am ingrasat. Si chiar mi-am dorit sa fiu urata, stearsa si neinteresanta. Dar unele aspecte exista si trebuie sa ma descurc cu ele. 
Faptul ca pe mine ma fortau sa invat mai mult si mai mult si oricat de bune erau rezultatele mele se gasea tot timpul ceva ce sa imi umbreasca reusita in timp ce notele proaste luate de fratele meu erau justificate cu enervanta propozitie "el e baiat" e iar un aspect pe care nu stiu unde sa il trec. Daca era baiat ii dadea dreptul sa nu fie certat cand nu facea "ce trebuie" in schimb eu eram pedepsita si pentru ce nu faceam eu "cum trebuie" si pentru ce nu facea el cum trebuie pentru ca eu "trebuia sa am grija" ca el sa faca ce trebuie... Am citit undeva de "sindromul surorii mai mari".  Cred ca va trebui sa aprofundez un pic tema asta inainte de a trece mai departe la "Vindecarea copilului interior". Poate ca nu degeaba m-am blocat aici. Poate ca mai am nevoie de ceva informatii pentru a putea rezolva exercitiul asta ca sa merg mai departe.
Interesant cum postarea de azi a inceput cu o idee, dar care s-a schimbat dupa ce am inceput sa scriu si articolul a luat o cu totul alta forma. Chiar daca a existat intentia de a-l schimba si a-l aduce la forma initiala am decis sa il las asa cum "a curs". 

07 iulie, 2022

copilul interior

 Calatoria catre mine insami a inceput demult. Intr-o perioada coplesitoare din viata mea. Atunci au fost oameni in viata mea carora le-a pasat suficient cat sa ma provoace sa intru in aceasta calatorie. Uneori am nevoie sa ma odihnesc si atunci uit de tot de calatorie si uneori si de mine., doar ca Doamne Doamne are grija sa imi aminteasca de aceasta frumoasa calatorie. Azi am dat peste un fragment legat de atacurile de panica. Despre motivul aparitiei lor, elementul declansator si motivul ascuns in spatele lor. Asa mi-am amintit cum nu puteam iesi din casa. Mi se parea ca atacul de panica era declansat de spatiu vast din fata casei mele. Alb la acea vreme. Intram inapoi in casa si ma ascundeam in dulap sub hainele puse pe umeras si inchideam usa pana reuseam sa imi reglez bataile inimii si respiratia. Abia apoi, cu un efort imens de vointa, reuseam sa ies din casa, dar cu masuri de precautie: ochelari, sapca pe cap, eventual gluga si privit doar la varful papucilor. Mi-au trebuit cateva luni si ceva sedinte de psihoterapie ca sa pot iesi din casa fara sa fac atacuri de panica. Au revenit peste ani dar in alte forme si cu alte teme. 

Zilele trecute am dat peste o carte despre vindecarea copilului interior. Se citeste greu pentru ca e nevoie de timp pentru a digera unele informatii dar si pentru a asimila unele constientizari. Fragmentul de astazi mi-a dezvaluit ca de fapt atacul de panica nu era declansat de spatiu vast ci de intalnirea cu oamenii. Pentru ca mica fiind, daca faceam ceva gresit eram certata, mi se parea ca esecul meu de la acea vreme se va solda cu un soi de cearta. Ca toata lumea ma va arata cu degetul si ca voi fi pusa la colt. Deja aparuse un articol in ziarul local in care eram facuta franjuri si evitam sa deschid televizorul si orice canal de stiri locale. Copil fiind, imi doream doar sa fiu luata in brate si sa mi se sopteasca ca totul va fi bine, ca nu e chiar asa tragic si ca voi trece peste tot si voi iesi poate un pic mai puternica. In loc de asta eram certata, acuzata, nimicita si eventual mi se interzicea sa mananc pentru ca ”mananca doar cine merita”. Tiparul mental era bine intiparit asa ca ma refugiam in bratele dulapului si imi spuneam singura ce voiam sa aud astfel incat sa pot merge mai departe. Si am mers mai departe si a aparut un alt tipar bine infipt in mintea mea ”tu te descurci in orice situatie” in timp ce altii trebuie ajutati. Imi amintesc de o situatie in care am transformat ”vacanta-pedeapsa” intr-o super vacanta. Nu luasem examenul la scoala de soferi. Facusem eforturi uriase pentru a strange banii de scoala, parintii mei fiind convinsi ca nu am nevoie de ea. In ciuda eforturilor sau tocmai ca in loc sa invat trebuia sa fac multe alte chestii ca sa produc banii de taxa, am picat sala. Parintii mei dezamagiti, raniti, de parca se intamplase cine stie ce tragedie, au decis ca nu mai vorbesc cu mine si ca sa nu ma vada, sa nu isi aminteasca de rusinea produsa, m-au expediat la tara, la munca. A iesit o super vacanta. Munca ziua si distractie seara. Seri de filme pe video cu toti tinerii din sat, seri de dans, duminici cu dulciuri si covrigi pe ulita si examenul luat in toamna. Dupa examen ai mei erau suparati ca eu nu pot fi pedepsita pentru ca intorc orice situatie in favoarea mea. Cred ca tiparul asta a dus la faptul ca nu ma pot bucura de realizarile mele. Mereu gaseau un repros chiar si in momentele cele mai fericite. Poate pentru ca ei nu stiu sa se bucure. Poate pentru ca viata nu a fost blanda cu ei si nu au stiut sa se bucure pentru nimic, sau paote ca le e teama sa se bucure....

Sper ca pana la finalul cartii sa ma pot bucura de tot ce imi rezerva viitorul si Doamne Doamne...