copilul interior

 Calatoria catre mine insami a inceput demult. Intr-o perioada coplesitoare din viata mea. Atunci au fost oameni in viata mea carora le-a pasat suficient cat sa ma provoace sa intru in aceasta calatorie. Uneori am nevoie sa ma odihnesc si atunci uit de tot de calatorie si uneori si de mine., doar ca Doamne Doamne are grija sa imi aminteasca de aceasta frumoasa calatorie. Azi am dat peste un fragment legat de atacurile de panica. Despre motivul aparitiei lor, elementul declansator si motivul ascuns in spatele lor. Asa mi-am amintit cum nu puteam iesi din casa. Mi se parea ca atacul de panica era declansat de spatiu vast din fata casei mele. Alb la acea vreme. Intram inapoi in casa si ma ascundeam in dulap sub hainele puse pe umeras si inchideam usa pana reuseam sa imi reglez bataile inimii si respiratia. Abia apoi, cu un efort imens de vointa, reuseam sa ies din casa, dar cu masuri de precautie: ochelari, sapca pe cap, eventual gluga si privit doar la varful papucilor. Mi-au trebuit cateva luni si ceva sedinte de psihoterapie ca sa pot iesi din casa fara sa fac atacuri de panica. Au revenit peste ani dar in alte forme si cu alte teme. 

Zilele trecute am dat peste o carte despre vindecarea copilului interior. Se citeste greu pentru ca e nevoie de timp pentru a digera unele informatii dar si pentru a asimila unele constientizari. Fragmentul de astazi mi-a dezvaluit ca de fapt atacul de panica nu era declansat de spatiu vast ci de intalnirea cu oamenii. Pentru ca mica fiind, daca faceam ceva gresit eram certata, mi se parea ca esecul meu de la acea vreme se va solda cu un soi de cearta. Ca toata lumea ma va arata cu degetul si ca voi fi pusa la colt. Deja aparuse un articol in ziarul local in care eram facuta franjuri si evitam sa deschid televizorul si orice canal de stiri locale. Copil fiind, imi doream doar sa fiu luata in brate si sa mi se sopteasca ca totul va fi bine, ca nu e chiar asa tragic si ca voi trece peste tot si voi iesi poate un pic mai puternica. In loc de asta eram certata, acuzata, nimicita si eventual mi se interzicea sa mananc pentru ca ”mananca doar cine merita”. Tiparul mental era bine intiparit asa ca ma refugiam in bratele dulapului si imi spuneam singura ce voiam sa aud astfel incat sa pot merge mai departe. Si am mers mai departe si a aparut un alt tipar bine infipt in mintea mea ”tu te descurci in orice situatie” in timp ce altii trebuie ajutati. Imi amintesc de o situatie in care am transformat ”vacanta-pedeapsa” intr-o super vacanta. Nu luasem examenul la scoala de soferi. Facusem eforturi uriase pentru a strange banii de scoala, parintii mei fiind convinsi ca nu am nevoie de ea. In ciuda eforturilor sau tocmai ca in loc sa invat trebuia sa fac multe alte chestii ca sa produc banii de taxa, am picat sala. Parintii mei dezamagiti, raniti, de parca se intamplase cine stie ce tragedie, au decis ca nu mai vorbesc cu mine si ca sa nu ma vada, sa nu isi aminteasca de rusinea produsa, m-au expediat la tara, la munca. A iesit o super vacanta. Munca ziua si distractie seara. Seri de filme pe video cu toti tinerii din sat, seri de dans, duminici cu dulciuri si covrigi pe ulita si examenul luat in toamna. Dupa examen ai mei erau suparati ca eu nu pot fi pedepsita pentru ca intorc orice situatie in favoarea mea. Cred ca tiparul asta a dus la faptul ca nu ma pot bucura de realizarile mele. Mereu gaseau un repros chiar si in momentele cele mai fericite. Poate pentru ca ei nu stiu sa se bucure. Poate pentru ca viata nu a fost blanda cu ei si nu au stiut sa se bucure pentru nimic, sau paote ca le e teama sa se bucure....

Sper ca pana la finalul cartii sa ma pot bucura de tot ce imi rezerva viitorul si Doamne Doamne...