Zilele trecute au fost presarate cu multe bucurii. In urma ecografului am aflat ca vacuta noastra e gestanta.
Matei a trecut relativ bine de primul examen de titularizare.
In gradina legumele au inceput sa se coaca.
Borcanele in beci se inmultesc si eu am din ce in ce mai multe zile bune. Reusesc sa ma organizez fara prea mult efort, nu ma mai simt vinovata pentru momentele de pauza si nici nu mai sunt epuizata la final de zi. Plimbarea de 4-5 km din fiecare seara a inceput sa imi regleze si somnul. Doar migrenele imi mai dau "dureri de cap". Uneori isi fac simtita prezenta zile la rand iar alteori imi mai lasa si cate o zi de pauza.
Cititul cartii "Vindecarea copilului interior" merge greu. Am ajuns la un exercitiu in care ar trebui sa imi amintesc "laudele" parintilor mei sau a persoanelor importante din prima copilarie. Si cum mintea are prostul obicei sa isi aminteasca doar momentele mai putin placute si sa le ignore pe cele placute e cam greu sa le gasesc. Am aproape o saptamana si nu am gasit decat una care s-a tot repetat. Si nici aceea nu am simtit-o ca lauda ci tot ca o remarca impovaratoare: "tu te descurci in orice situatie". Cumva aceasta remarca ma impovara sa ma descurc in orice situatie si ma face inca sa caut singura solutii, sa nu cer ajutor, sa imi asum raspunderea pentru orice se intampla si sa ma simt vinovata de tot ce nu imi iese cum "trebuie". Nu stiu daca sa o trec la "laude" sau la "traume". Cumva m-a responsabilizat si m-a ajutat sa fac tot ce pot bifa acum cand privesc in urma. Deci merita sa fie trecuta la "laude".
Si tot la laude o sa trec remarcile bunicilor mei. Amandoi bunicii m-au considerat frumoasa. De cel patern imi amintesc cum ma privea pentru ca am crescut langa el. Cred ca de asta m-am maritat tarziu, cumva am cautat sa gasesc acea privire si la cel ce imi e alaturi. Aveam in jur de 10 ani cand el nu isi mai putea folosi mana stanga in urma unui accident vascular si stateam cu el in atelierul lui de lemnarie sa il ajut sa faca modele in lemn la strung. Sau privirea lui cand ma duceam sa il chem la masa. Nu vorbea prea mult dar isi exprima sentimentele prin fapte, priviri sau gesturi mici. Era foarte mandru ca forma talpilor si a palmelor mele sunt ca ale lui, sau ca ochii mei au aceeasi culoare intensa ca ai lui si isi schimba nuanta cand sunt furioasa. Cu el am scris caiete intregi cu vietile diversilor sfinti sau cu rugaciuni. Cu el l-am descoperit pe Sf. Haralambie cand abia invatasem sa scriu si sa citesc. In schimb remarca bunicului matern ca toate nepoatele lui sunt frumoase dar eu am ceva aparte mi-a adus doar necazuri. Dar despre furtuna starnita de aceasta remarca voi povesti alta data. Cert este ca am ajuns sa cred ca aspectul meu exterior este un blestem si nu o binecuvantare. Poate si asta e motivul pentru care m-am rotunjit la un moment dat. Chiar mi-am pus de multe ori intrebarea de ce atrag atentia chiar si dupa ce m-am ingrasat. Si chiar mi-am dorit sa fiu urata, stearsa si neinteresanta. Dar unele aspecte exista si trebuie sa ma descurc cu ele.
Faptul ca pe mine ma fortau sa invat mai mult si mai mult si oricat de bune erau rezultatele mele se gasea tot timpul ceva ce sa imi umbreasca reusita in timp ce notele proaste luate de fratele meu erau justificate cu enervanta propozitie "el e baiat" e iar un aspect pe care nu stiu unde sa il trec. Daca era baiat ii dadea dreptul sa nu fie certat cand nu facea "ce trebuie" in schimb eu eram pedepsita si pentru ce nu faceam eu "cum trebuie" si pentru ce nu facea el cum trebuie pentru ca eu "trebuia sa am grija" ca el sa faca ce trebuie... Am citit undeva de "sindromul surorii mai mari". Cred ca va trebui sa aprofundez un pic tema asta inainte de a trece mai departe la "Vindecarea copilului interior". Poate ca nu degeaba m-am blocat aici. Poate ca mai am nevoie de ceva informatii pentru a putea rezolva exercitiul asta ca sa merg mai departe.
Interesant cum postarea de azi a inceput cu o idee, dar care s-a schimbat dupa ce am inceput sa scriu si articolul a luat o cu totul alta forma. Chiar daca a existat intentia de a-l schimba si a-l aduce la forma initiala am decis sa il las asa cum "a curs".
Interesant cum postarea de azi a inceput cu o idee, dar care s-a schimbat dupa ce am inceput sa scriu si articolul a luat o cu totul alta forma. Chiar daca a existat intentia de a-l schimba si a-l aduce la forma initiala am decis sa il las asa cum "a curs".
foarte interesanta cartea, chiar mi-ai dat subiect de gandire, trebuie sa o cumpar si eu.Referitor la problema cu sora mai mare, din practica proprie :)), vad ca si ale mele se plang ca uneori o favorizez pe Ale, ca e mai mica, si le dau lor sa faca ceva, ca sunt mari.Le explic ca nu e vorba de favorizare, ci de putere, ele pot sa faca, Ale nu.Dar e greu, copiii se simt de multe ori nedreptatiti de parinti in favoarea fratilor, desi parintii nu au intentia asta.Eu le spun ca le iubesc pe toate la fel de mult, dar fiecare e o persoana diferita, si nu ma pot purta la fel cu toate.De multe ori gresesc si eu, fara sa imi dau seama.I-am si zis Ilincai - fiind cea mai mare, pe tine am exersat sa fim parinti, si cu bune, si cu rele :)).
RăspundețiȘtergereUneori nu e vorba de ce fac parintii, ci doar de ce simt copii. Psihologii recomanda alocarea unui timp petrecut cu fiecare copil in parte. Banuiesc ca e cam greu cand sunt mai multi :) dar cum fiecare are personalitatea lui banuiesc ca se pot gasi activitati doar cu unul din ei din cand in cand... La mine e mai complicat, pentru ca eu mi-am dorit fratior si mama mi-a facut o favoare asa ca ma alegeam cu "tu l-ai vrut, tu sa il cresti" chiar daca eram cu doar 5 ani mai mare.
ȘtergereSi eu sunt sora mai mare si tot cu cinci ani...prin multe situații asemănătoare am trecut, prin unele încă mai trec, însă am încetat să mă mai gândesc la ele. Mă străduiesc să fac pace cu trecutul, să trăiesc prezentul, să iert, să înțeleg si cat pot să iubesc!
RăspundețiȘtergereZile cu senin în suflet îti doresc!
Acum 15 ani am crezut ca m-am impacat cu toate cate au fost si ca tot parcursul a fost benefic pentru ce sunt eu astazi, doar ca au aparut evenimente care mi-ai dovedit ca doar le-am bagat sub pres iar la prima "scuturare" au iesit ca un foc de artificii. Acum incerc sa scutur presul si sa le iau pe rand, sa le scutur de praf si sa le pun la locurile lor in sertarele memoriei. Un exercitiu interesant din cartea amintita spune ca memoria nu face diferenta intre realitate si imaginatie si poate fi pacalita schimband scenariul finalului. Doar ca trebuie reluat in minte evenimentul cu un final fericit de mai multe ori pana se "rescrie". Cumva, postandu-le aici par ca isi pierd din "forta" si "greutate" mai ales cand apare si confirmarea faptului ca nu sunt singura care a trecut asa prin viata :). Cand le recitesc se transforma in povesti care pot fi ale oricui :) si chiar pot avea finaluri fericite :).
ȘtergereDe iertat cred ca am iertat de atunci din dragoste sau poate mai tarziu cand am gasit motivatia unui anume comportament incercand sa imi imaginez contextul vremurilor acelea si cum as fi reactionat eu daca eram in locul parintilor mei dar asta nu a anulat efectele pe termen lung cum ar fi ingrasarea, fricile sau tipare comportamentale care acum nu prea ma ajuta. Aici am de lucru si din pacate trebuie sa lucrez cu amintiri pentru a identifica situatiile in care s-au format acele tipare.
Multumesc de vizita si zile cu bucurii sa fie si la casa ta!
Dacă ne-ar fi învățat cineva la timp că trebuie doar ,,să fii bine cu tine însuți'', probabil altfel ar fi fost situația. Nu am fi suferit, nu am fi avut diferite stări, gânduri...
RăspundețiȘtergereDaaaa. Din pacate intelegem tarziu ce inseamna "sa fii bine cu tine" dar mai bine mai tarziu.... :).
ȘtergereCa sora mai mare am simtit multe diferente in copilarie, de multe ori m-am simtit nedreptatita si cu fetele mele am incercat mult sa nu fac aceleasi greseli pe care am simtit eu ca le-a facut mama cu mine. Adolesceta fiind, am inceput sa "scriu" povesti. Seara la culcare imi spuneam singura povesti cu final fericit. La fel ca exercitiul acela de care spuneai intr-un comentariu mai sus. Imi amintesc ca am inceput cu Puiul, de Al. Bratescu Voinesti, o poveste care ma facea mereu sa plang si careia a trebuit sa-i fac un final fericit. Apoi au tot aparut alte povesti inventate in functie de evenimentele din viata mea. Trebuie sa recunosc ca ma ajutau sa adorm. Acum sunt ceva ani de cand nu mi-am mai spus astfel de povesti, cumva simt ca le-am pierdut. Probabil ca si-au facut efectul:?
RăspundețiȘtergereCe fain! Cu siguranta si-ai facut efectul. Poate le regasesti in alta forma... sau poate nu mai ai nevoie de ele.
ȘtergereMulte bucurii de vacanta sa aveti!
Ce tare! Felicitari!
ȘtergereSi eu sunt sora mai mare, dar la mine situatia e un pic inversata: eu am simtit nevoia sa o protejez pe sora mea inclusiv de mama, asa ca am tratat-o ca pe un fel de pui de-al meu. Asta cred ca mi-a epuizat instinctul matern, caci nu mi-am mai dorit copii sub nici o forma si nici nu i-am facut. Acum nu regret neaparat, dar nu pot sa nu remarc faptul ca viata mea nu prea are un rost definit.
RăspundețiȘtergereCartea asta de care zici merita cumparata si citita? Ajuta? Ca daca ma pune sa imi amintesc, prietenul meu neamt n-o sa ma ajute prea tare :))))
O gasesti in format pdf pe net. Pe mine ma ajuta. Si nu prietenul neamt nu te ajuta ci subconstienul care piteste tot ce te-a ranit la un moment dat sau ce are legatura cu asta... Sunt si niste meditatii de vindecare a copilului interior pe YT.
ȘtergereNici eu nu am facut copii chiar daca mi i-am dorit. Dupa ani de tratamente si sarcini pierdute mi s-a spus ca e o chestie psihologica pentru ca dpdv medical nu am nimic care sa justifice situatia. Cand am facut pace cu mine si cu viata mea, cand am invatat sa fiu fericita si calma in mijlocul furtunii care era atunci din viata mea Dumnezeu mi l-a dat pe Matei si e mai mult copilul meu decat al sotului. Ma distreaza la culme cand toata lumea cauta asemanari cu mine si chiar ajung la concluzia ca imi seamana.
O chestia pe care am invatat-o la primele sedinte la psihoterapeut e ca fericirea vine din interior si nu are nici o legatura cu ce ai sau cu ce faci.