17 ani

 Imi amintesc si acum ziua in care am scris prima postare:

Era cald si senin. Venisem de la Iasi, de la psiholog. Deja puteam privi oamenii pe strada. Fusesera 3 luni lungi in care luptasem cu mine si emotiile mele. Ultima saptamana scrisesem mult. Imi amintesc uimirea psiholoagei cand a vazut teancul de caiete scrise intr-o saptamana. Teoretic trebuia sa scriu o scrisoare. Acea scrisoare de vindecare catre mine insami. Dar scrisesem 3 caiete. Imi placuse sa scriu si voiam mai mult. Voiam sa citeasca cineva ce scriu. Si in acea zi, pe net, am descoperit platforma blogspot. Si mi-am facut blogul. Nu stiam despre ce voi scrie. Dar stiam ca era prima zi din restul vietii mele.
Asa am inceput.
Cu o speranta.
Speranta unui zambet.
Si acum, dupa 17 ani fac acelasi lucru: caut zambete.
Intru in sesiuni individuale sau de grup cu speranta ca pana la final voi vedea zambete. Ghidez oamenii spre zambete. In mod paradoxal inca mai cred ca totul incepe cu un zambet. Si le vad. Uneori mai repede. Alteori mai tarziu. Uneori apar spontan, alteori dupa o ploaie de lacrimi. Iar alteori sunt rezultatul unor lupte ca cele pe care le-am purtat si eu. Dar odata cu zambetul stiu ca si-au gasit drumul. Urmeaza primul pas pe el.

Dupa 17 ani am inversat rolurile de atunci.
Dupa 17 ani sunt pe cale sa devin psiholog.
Dupa 17 ani continui sa scriu.

Complicate sunt caile Domnului.