Pasul spre o noua etapa

Au trecut 9 ani.
Si totusi parca a fost ieri...
Acei ochi curiosi, timizi si totusi indrazneti care ma priveau in timp ce ma gandeam. Mi-a cerut un tort in forma de inima. Nu aveam forma si ma gandeam cum as putea sa ii dau forma dorita.
Un blat de pandispan, o tava patrata, o taietura pe diagonala si apoi incercarea de a scoate forma de inima. Nu a iesit prea simetrica dar mi-am zis ca intentia conteaza. A urmat frisca si capsunile. Un copil fericit cu un catel negru si latos pripasit in curtea mica din oras.
Cateva saptamani mai tarziu m-a intrebat ganditor daca nu vreau sa fiu mamica...
Cateva luni mai tarziu am devenit mamica vitrega.
Am trecut impreuna (eu, titicul si copilul) prin multe intamplari. Unele vesele, altele mai putin vesele. Cateii s-au tot schimbat. Numarul animalelor s-au tot inmultit in curte pe masura ce ne tot mutam si treceau anii.
De la intrebari timide a ajuns la nevoia de independenta, de la nesiguranta la indrazneala si ieri a pasit pragul majoratului.
Un moment in care el, copilul, trece la alta etapa din viata sa iar noi ne dam seama ca timpul a trecut, ca firele albe nu sunt o iluzie si nci ridurile fine nu sunt chiar de ëxpresie..
O zi care te pune pe ganduri.
O zi pe care ai tot vrea sa o amani.
O zi in care incepi sa cauti raspunsuri la alte intrebari.
Iar astazi, din intamplare sau poate nu, am refacut o dupa-amiaza de duminica de acum 9 ani. O alta masina, mai multe fire albe, un oras putin schimbat, si un copil major care a adormit pe bancheta din spate, la intoarcere, la fel ca atunci, la 9 ani..
Si o palarie ...