feedback, validare sau critica

Sunte termeni pe care ii intalnesc frecvent in ultima vreme. 

Si toti trei se invart prin aceeasi zona semantica. Poate si pentru ca activitatea pe care o fac acum depinde de raspunsul primit de la ceilalti.

Ca sa poti evolua ca om sau doar ca profesionist in aria ta de activitate ai nevoie sa te oglindesti in ceilalti, ai nevoie sa vezi daca ceea ce faci are ecoul pe care il astepti. Cel putin asa simt eu. Am nevoie sa stiu cum se simte celalat cand vorbeste cu mine. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa inteleg daca mesajul pe care vreau sa il transmit ajunge la celalat asa cum am vrut eu sau e nevoie sa schimb ceva la modul in care transmit. Si ma ajuta cand cel cu care vorbesc imi spune daca un gest, o vorba sau tonul vocii nu ajuta la transmiterea mesajului sau a emotiei dorite. Iar asta am descoperit in ultima perioada fiind intr-un grup de femei faine care se ajuta reciproc, pentru ca fiecare sa devina o varianta mai buna a sa. Iar faptul că facem toate aceeasi activitate ma ajuta, pentru ca e o parere avizata, in cunostintă de cauză. 

Fie ca o numesc validare atunci cand mi se confirma ca ceea ce fac, fac bine, fie o numesc critica atunci cand o colega imi spune cum as putea face altfel, le consider pe amandoua spre cresterea mea. Sunt aspecte pe care fie nu le pot vedea la mine, fie nu m-am gandit la ele sau pur si simplu sunt o alta perspectiva care ma ajuta sa vad lucuruile in ansamblu si nu doar punctual. Nu consider parerea celuilalt neaparat o critica, ci doar un raspuns care ma ajuta fie sa cresc, fie sa imi intaresc increderea in mine si in ceea ce fac. O critica poate fi constructiva sau acida. Iar diferenta e data de ton si de pozitionarea persoanei care face critica. Daca comentariul este facut de la egal la egal si cu un ton bland este o critica constructiva. Chiar si facuta in gluma. Dar daca critica e facuta cu ironie si din alta perspectiva decat colegiala atunci ma deranjeaza si atrag atentia. E posibil ca uneori tonul meu sa fie raspuns la tonul celui care face comentariu dar nu o fac cu intentia de a rani ci doar de a atenționa. Ce e drept prefer o critica directa si sincera decat o linguseala frumoasa. Singurul aspect la care reactionez prost e ironia. Poate si pentru ca mult timp rana mea dominanta a fost cea de umilinta reactionez destul de rapid la ironie si la luatul de sus. Chiar daca teoretic stiu ca ironia e folosita de cei care au o stima de sine destul de scazuta pentru a masca asta, ma irita aerul de superioritate. Stiu cat de mult rău poate face aceasta atitudine fiecarui participant la discutie. Pentru ca ironia si aerul de superioritate e ca un bumerang care raneste si la dus si la intors. Nu poti sustine ca „nu te intereseaza” ca ai ranit pe cineva pentru că „ai facut ce ai simtit” si nu te-ai gandit la consecinte mai ales cand ranesti persoana care te-a sustinut si ajutat cand ti-a fost greu. Nu poti sa rupi orice legatura cand ti se atrage atentia, ca mai apoi sa te plangi ca au ceilalti (sau cineva) ceva cu tine. Pai fie te consideri suficient de bun incat sa nu te intereseze parerea celorlati si pleci din acel loc ca nu te reprezinta, fara sa te plangi. Fie recunosti ca ai deschis gura fara sa te gandesti, iti asumi ca nu esti intotdeauna atent la ce spui sau ca uneori ai nevoie sa dovedesti ceva, dar ramai in acel loc unde ti s-a atras atentia, ca sa poti deveni o varianta mai buna a ta. De cele mai multe ori atunci cand recunosti ca e ceva ce doare, cand vorbesti despre acel ceva ce doare, mai ales intr-un asemenea grup, poti sa iti vindeci acea rana, poti sa vezi in care arie a vietii tale repeti acel comportament, poti analiza cu ceilalti (avand mai multe perspective) cum poti face sa aduci in viata ta bucuria si chiar poti ajunge sa te bucuri de tot. Si toate astea doar oferind si tu, la randul tău, o alta perspectiva cuiva din grup la nevoie. Ironizand cand cineva din grup iti spune ca se simte blocat nu poti avea pretentia sa fii „mangaiat pe cap” atunci cand tu afirmi ca nu te intereseaza ce simte altcineva din acelasi grup cand tu iti urmezi interesul, calcand in picioare emotiile celorlalti. In procesul de vindecare emotionala se mai ating rani, se mai descopera puncte dureroase, se mai identifica atitudini sau comportamente care ranesc (direct sau indirect pe tine insuti) dar daca nu iti asumi acest proces si dai in continuare vina pe ceilalti (coleg/ă, sot/sotie, prieten/ă, soacra, etc) nu poti nici vindeca, nici creste si in consecință nu ai cum sa te bucuri de viață. E nevoie de un pic de dorintă si un pic de determinare ca sa treci prin proces si o oarecare maturitate emotionala. Si asta pentru ca nu e un proces usor acela de vindecare emotionala, dar cred cu tărie ca rezultatul merita fiecare incertitudine, furie sau lacrima pentru ca doar asa poti vindeca. Iar daca vrei sa treci mai usor prin acest proces e nevoie sa ai oameni alaturi, oameni care au trecut pe acolo, oameni care sa iti amintească scopul atunci cand vrei sa renunti, oameni in a caror privire sa poti citi confirmarea ca fiecare furtuna emotionala vine ca sa curete calea catre bucuria emotiei. Fiecare alege pe ce drum sa mearga, avem liberul arbitru pentru a decide ce vrem. Partea frumoasa in aceasta poveste este ca atunci cand am decis ce vrem sa facem se deschid si usi pentru a ne ajuta sa ajungem acolo unde vrem. E nevoie doar sa mai facem un pas....