In ultimii ani am inteles ca cele doua directii nu se exclud reciproc ci pot convietui. Uneori logica si rationamentele justifica ceea ce simt iar alteori pot identifica emotii ascunse bazandu-ma pe tipare comportamentale logice. Una din situatiile in care cele doua directii se sutin reciproc este atunci cand lucrez cu vinovatia. E un sentiment firesc pana la un anumit punct doar ca atat ne-am obisnuit cu el incat e prezent peste tot in sufletul si gandurile noastre. Apare pentru ca nu ne-a iesit mancarea, ca nu e curat in casa, ca lenevim, ca ni se pare ca un copil a raspuns mai nu-stiu-cum. A ajuns sa faca parte din noi, pentru ca vrem sa fim perfecte, pentru ca vrem sa le facem pe toate, pentru ca vrem sa ne bagam intr-un tipar facut de altcineva dar preluat de mintea noastra. Vinovatia e atat de prezenta in viata noastra incat simtim ca pierdem ceva din noi daca nu apare. E ca o haina fara de care ne simtim dezgolite.
Eram convinsa ca dupa ani de lucru cu acest sentiment, reusesc sa nu ma mai las prinsa in vartejul emotional declansat de un simplu gand de vinovatie. Se pare ca rationalul din mine poate fi usor pacalit de formele subtile ale unor emotii sau de modul inteligent in care subconstientul mascheaza unele comportamente. Dar sa exemplific.
Acum 2 ani cand am inceput sa fiu atenta la dialogul meu interior, am observat ca am tendinta de a crea povesti in care imi justificam anumite decizii/comportamente chiar si ganduri. Asa ca am cautat sa identific vinovatiile din spate dar mai ales tiparele in care s-au format acele vinovatii. Logica era ca puteam lua decizii mai bune, ca puteam face alegeri mai bune, ca puteam face lucrurile mai bine. Si tot logica mi-a aratat ca undeva, candva s-a format credinta ca nu sunt suficient de buna. Iar emotia aparuta odata cu gandul a confirmat rationamentul: nu sunt suficient de buna e o credinta bine inradacinata si din pacate o cam avem cu totii intr-o forma sau alta. Iar credintele se autosustin prin faptul ca vedem ceea ce vrem sa vedem astfel incat sa ne sustinem credinta. E firesc sa nu accepti un compliment pentru ca nu sustine credinta dar o remarca critica o simtim cu toata fiinta noastra ca e adevarata pentru ca sustine credinta.
A fost greu sa imi repet ca „e dreptul meu” sa ma odihnesc, de exemplu, sa imi iau o pauza, sa iau ce decizie simt eu in acel moment si sa o consider cea mai potrivita. Dar mai greu a fost cu chestiile zilnice pentru ca vocea critica a cuiva din copilarie rasuna mereu in mintea mea: nu sunt o buna gospodina daca nu e ordine in casa si mancarea calda la o anumita ora. Nu conteaza ca pe langa astea mai fac o mie de treburi, o gospodina buna are casa bec si mancarea aburinda pe masa la ora stabilita. O buna gospodina e intotdeauna..... O sotie buna este intotdeauna..... O mama buna face/spune intotdeauna.....Cu siguranta sunt propozitii pe care le-am auzit fiecare din noi macar o data.
Va recunoasteti?
Si dupa o lunga introducere, revin la gandurile de zilele trecute. Mi s-a atras atentia ca vreau sa le fac pe toate si ca par ca nu las pe altii sa le faca pentru ca nu sunt facute asa cum vreau eu. Tendinta a fost sa explic ca la noi in gospodarie sunt multe de facut si noi ne sustinem reciproc iar treburile in gospodarie sunt facute de cine e disponibil in acel moment. Din fericire am reusit sa ma observ inainte de a deschide gura si chiar daca in minte mi-au aparut toate acele justificari si explicatii pentru ca celalalt sa inteleaga, am reusit doar sa zambesc. Mi-am salutat vinovatia, ca nu puteam sa o lasa sa treaca, asa pe langa mine, fara sa o salut si am transformat toate acele explicatii in recunostinta. A fost un moment perfect in care sa imi reamintesc unde eram acum 13 ani, unde am ajuns acum si ce e cel mai important, am reusit sa fiu recunoscatoare pentru acest parcurs minunat, pentru lectiile invatate in acest timp dar mai ales pentru bucuria de a fi facut fiecare pas impreuna cu cei dragi, sprijinindu-ne si ajutandu-ne reciproc. A fost un moment in care mi-am spus ca a meritat fiecare lacrima, fiecare gand dureros si fiecare lectie. Astazi suntem buni cu noi in primul rand, buni cu cei de langa noi si incercam sa facem bun si bine in jurul nostru. Iar asta ne umple sufletul de bucurie.
Nu stiu daca voi putea concedia total vinovatia, pentru ca uneori ma ajuta sa fac acel pas pe care tot ezit sa il fac sau pe care l-am tot amanat, dar ma tot observ si atunci cand din neatentie sau din obisnuinta, intru in acele tipare de a face lucruri pentru ca ma simt vinovata, sau ca sa nu supar, sau ca sa (imi) demonstrez ca sunt buna, schimb tiparul. Ma opresc, observ emotiile, imi iau un timp sa le analizez, sa vad de unde apar si cand au mai aparut apoi aleg acel drum care imi umple sufletul de bucurie. Stau la un ceai cu sufletul meu si cautam calea cea mai frumoasa pentru noi. Imi repet ca merit sau ca am dreptul de a decide singura pentru mine iar ceea ce am decis deja, era cea mai buna decizie la acel moment, in acel loc, cu resursele pe care le aveam atunci.
Accept ca poate nu sunt suficient de buna pentru ce asteapta altii de la mine dar cu siguranta sunt suficient de buna pentru ce vreau eu de la viata.
Voi sunteti suficient de buni?
