Ce trebuie sa stie fiecare femeie! DIN EXPERIENTA UNEI OCTOGENARE

am primit pe mail de la editura For You si mi s-a parut foarte interesant:

O FEMEIE TREBUIE SA AIBA:
- suficienti bani in contul ei ca sa se poata muta sau inchiria o locuinta, chiar daca ea nu vrea niciodata asta......sau nu este nevoita sa faca asta
- ceva pentru imbracat care sa fie perfect pentru servici sau pentru o intalnire cu cineva "visat" si care trebuie sa fie gata intr-o ora.
- o tinerete pe care sa o lase multumita in urma
- un trecut suficient de "suculent", pe care il va putea povesti cind va fi batrina
- un set de surubelnite, o masina de gaurit si un sutien negru de dantela.....
- o prietena/prieten care sa o faca intotdeauna sa rida.......si una care sa o lase sa plinga
- o piesa de mobila buna care sa nu fi fost proprietatea nimanui din familia ei
- 8 farfurii care sa se asorteze, pahare cu picior pentru vin si o reteta de mincare care ii va face pe musafiri sa se simta onorati
- sentimentul de control asupra destinului ei
- cum sa "cada" in iubire fara sa se piarda.

FIECARE FEMEIE TREBUIE SA STIE:
- Cum sa paraseasca un servici, sa intrerupa o dragoste si sa se confrunte cu o prietena, fara sa intrerupa prietenia.
- Cind poate sa insiste mai tare.......si cind trebuie sa plece.
- Ca nu poate schimba lungimea picioarelor, latimea soldurilor sau natura parintilor sai.
- Ca, poate nu a fost perfecta copilaria ei, dar ca s-a terminat...
- Ce trebuie sa faca, sau sa nu faca, pentru a fi iubita mai mult...
- Cum sa traiasca singura..... .chiar daca ei nu-i place asta...
- Pe cine sa creada, pe cine sa nu creada, si de ce ea nu trebuie sa ia asta ca pe o ofensa personala... ...
- Ce poate sau ce nu poate indeplini intr-o zi, intr-o luna.....si intr-un an.

casa sufletului

Am gasit aici, o poveste frumoasa pe care vreau sa o impratasesc cu voi:

Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii.
Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa.
Cu toate acestea batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie. Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa. Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite.
Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare.
Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada.. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!
Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.
Asa e si cu noi.
Ne construim vietile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun.
Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim în casa care tocmai ne-am construit-o.
Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Însa nu ne putem întoarce înapoi.
Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bati un cui, asezi o scândura sau ridici un perete. Viata e întocmai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.
Deci nu uita: ce faci, te face!

povestiora cu talc: gastele

Am gasit-o aici si mi-a placut foarte mult:
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.
Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.
Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Iisus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice. Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.
L-a invitat si pe el, dar a refuzat:
“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”
Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.
N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.
S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.
Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.
Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop.
Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”
Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.
Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.
S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”
Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.
„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.
Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:
„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”

Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:




„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”

De ce nu suntem fericiti

Povestea am gasit-o aici:
Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”
„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

poezie

o poezie primita pe mail de la Editura For You:

Am invatat... ca nimeni nu este perfect...
Pina cind nu te indragostesti.
Am invatat ...ca viata e dura...
Dar eu si mai si!!!

Am invatat ...
ca nu trebuie niciodata sa pierzi sansele care apar
Acelea pe care le pierzi tu, le
prinde din zbor o alta persoana.

Am invatat ca atunci cind porti pica si
amaraciune, fericirea se duce in alta parte.

Am invatat ca ar trebui mereu folosite vorbe bune....

Am invatat ca un suras e un mod economic de a-ti imbunatati aspectul.

Am invatat ca nu pot sa aleg cum ma simt...
Dar pot mereu sa fac cate ceva ca sa ma simt bine.

Am invatat ca atunci cind fiul tau nou nascut iti tine degetul in micul lui
pumn, el s-a lipit de tine, pentru toata viata.

Am invatat ca toti vor sa traiasca in varful muntelui....
Dar toata fericirea si evolutia au loc in timpul urcusului.

Am invatat ca trebuie sa te bucuri de calatorie si sa nu te gindesti doar la scopul ei.

Am invatat ca e mai bine sa dai sfaturi doar in doua situatii...
Cand sint cerute si cand de ele depinde viata cuiva.

Am invatat ca, cu cAt irosesc mai putin timpul, cu atat reusesc sa fac
mai multe lucruri.

inca o camera gata: camera copilului

O istorie plina de peripetii. Ne-am apucat de renovat camera mica (pentru copil) in ziua in care am luat cheile la casa. Atunci am daramat sobele din casa si am ramas cu o gaura mare, mare in perete. Apoi am umplut-o cu chirpicii recuperati de pe la sobe, mai mult de jumatate, restul cu caramizi. Astfel ne-am trezit cu un perete foarte neregulat. Si cum nu era singurul, sotul meu s-a hotarat sa gletuiasca peretii. Un strat de ipsos urmand ca stratul de finisaj sa fie din euroglet. Am luat ipsosul si la treaba. Peretele diform a fost acoperit cu juma de placa de cartongips restul incarcat cu lut, grosul, si finisat cu ipsos. Asta pe parcursul a trei luni in care tot apareau treburi mai urgente. Masina, drumuri peste drumuri si iata ca a venit septembrie cu camera neterminata. Primele zile ale lui septembrie au trecut si camera era tot plina de ipsos si atat. Si a aparut prietena mea: criza de timp. Si cum eu functionez bine cu death line-uri am bagat pe toata lumea in priza. In doar 2 zile s-a terminat tavanul de placat cu ipsos. Grinzile vopsite in albastru au fost insotite de tamplaria geamurilor galbena. Nu pentru ca am tinut mortis la culorile astea ci pentru ca astea existau in magazia mamei nefolosite. Si daca tot a fost sa fie albastru a aparut si o banda decorativa de cativa centimetri latime plina cu Pluto si Mickey Mouse pe fond albastru. Si cum puteam pune in evidenta o asa minunatie de banda cu desene animate? Pe la 10 noaptea intr-o frumoasa zi de luni si de 7 septembrie am descoperit o cutie de var ramase de la o prietena intr-o dragalasa nuanta de galben pai. Si hop cu ea pe perete. Doua ore mai tarziu incercam sa scoatem un albastru interesant dintr-o alta cutie ramasa, de data asta lila si un flaconas de albastru marin. La ora 1 noaptea nu ne venea sa credem ce pereti frumosi avem.
-Nu dormiti inca? se auzi vocea somnoroasa a copilului ce se apropia de usa.
-Woaaaaaaaaaau!!!!!! Asta e camera mea??????? O sa o admir maine dimineata in voie...
Nu stim daca noi sau copilul am fost mai incantanti de rezultatul final. Dar piesa de rezistenta in toata aceasta nebunie au fost perdelele. Perdele aparute dupa o zi plina de piedici puse de o minunatie de parchet. Nu voia sa ajunga si nici altul asemanator nu gaseam. Pai numai peretii si tavanul sa fie in 2 culori? S-ar fi suparat pardoseala. Pana si usile au 2 culori: tocul si sildurile sunt albastre in timp ce usa e galbena.
Dupa un maraton de 2 saptamani in sfarsit putem incepe noul an scolar in camera noua. Aceasi camera care ne dadea dureri de cap cu trei luni in urma e o camera dragalasa, plina de Pluto si Mickey Mouse de un "albastru infinit" asa cum se vede in fotografiile alaturate.
Speram ca la final de an, sa multumim desenelor animate ca ne-au fost alaturi in fascinanata lume a istoriei si a geografiei, obiecte noi in orar anul acesta.

e toamna iar

Ploaia marunta de astazi, frunzele uscate de prin curte precum si racoarea din casa imi amintesc ca a venit toamna. Nu mai vorbesc de prima zi de scoala ce se apropie cu o viteza uluitoare. Si ma inspaimanata dintr-un singur motiv: nu am terminat de amenajat camera copilului. In fiecare zi ma gandesc ca "maine" o sa asez mobila dar fiecare azi ne aduce noi surprize la peretii de lut dati cu glet si apare un nou maine.....
Intotdauna mi-a placut toamna cu aromele ei si culorile ei. M-a facut sa ma gandesc ca fiind anotimpul maturitatii, a abundentei dar toamna asta e un pic mai speciala pentru ca e prima la casa cu gradina. Cealalta casa, cea din oras, avea o mica curte cu gazon deoarece aveam un program imposibil de 14-16 ore pe zi iar toamna ajungeam si la 20 de ore de munca. Aceasta, de la tara, are o curte maricica. O curte care, in primavara, cand am vazut-o prima data, m-a facut sa ma asez jos si sa ma intreb de unde incep si unde termin. Era si destul de tarziu, in mai, cand m-am apucat cumva de amenajat. Si se pare ca m-am descurcat destul de bine. In ciuda timpului tarziu, si a casei in amenajare, congelatorul este plin deja iar in camara dulceata, compotul, zarzavatul si bulionul stau frumos aliniate si etichetate.
Aseara am despachetat setul de covoare pentru dormitor si culorile lor calde (grena si maro) parca a inobilat parchetul modificand putin din personalitatea camerei.
Iar articolul de aici mi-a mai dat cateva idei.

DE CE O IUBESC PE MAMA

Mama si tata se uitau la televizor cand mama a spus: "Sunt obosita si e tarziu. Cred ca ma voi duce in pat."
O ia spre bucatarie ca sa faca sandvisurile pentru a doua zi.
Spala castroanele de popcorn, scoate carnea afara din congelator pentru cina din seara urmatoare, verifica cerealele, umple borcanul cu zahar, pune linguritele si castroanele pe masa si pregateste filtrul de cafea pentru a doua zi dimineata.
Apoi pune niste rufe la uscat, mai baga niste haine in masina de spalat, calca o camasa si coase un nasture care cadea la o camasa.
Strange piesele jocului ramas pe masa din sufragerie, pune telefonul la loc, aseaza agenda de telefon la loc in raft.
Uda cateva plante, goleste un cos de gunoi si pune un prosop la uscat pe bara.
Se intinde, casca si o ia spre dormitor. Se opreste la birou si scrie o notita pentru pofesoara, numara niste bani pentru excursia de maine si ridica o carte de scoala cazuta sub scaun.
Scrie o felicitare pentru ziua de nastere a unui prieten, o baga in plic, scrie adresa, o timbreaza si scrie o notita pentru cumparaturi. Le pune pe amandoua langa geanta ei.
Mama isi curata fata cu demachiantul ei 3 in 1, isi da cu crema de noapte antirid, se spala pe dinti si isi curata unghiile.
Tata ii striga: "Credeam ca te duci in pat."
"Sunt pe drum" raspunde ea.
Adauga apa in vasul cainelui, da pisica afara si se asigura ca usile sunt inchise cu cheia si ca lumina e deschisa pe terasa.
Se uita in camera copiilor, le stinge lampile de pe noptiere si televizorul, ridica o camasa, arunca niste sosete murdare in cosul de rufe si vorbeste un pic cu unul dintre copii care inca isi termina lectiile.
In camera ei isi potriveste alarma la ceas, isi aseaza hainele pentru a doua zi si indreapta raftul de la pantofi.
Mai adauga 3 lucruri pe lista ei de 6 lucruri foarte importante pentru a doua zi. Isi spune rugaciunea si vizualizeaza implinirea dorintelor ei.
just...Minunat!
In acelasi timp tata inchide televizorul si anunta nimanui in particular: "Ma duc in pat."
Si o si face ... fara nici un alt gand.
Vi se pare ceva iesit din comun? Va mai mirati de ce femeile traiesc mai mult?
PENTRU CA SUNT FACUTE PENTRU CURSA LUNGA...( si nu am putea sa murim mai
repede pentru ca inca avem atatea de facut!!!)

Povestea creionului

de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu.Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care, daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna niste oameni care traiesc in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si el ne conduce totdeauna conform dorintei lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma, va fi mai ascutit.Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau,ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior.Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

cei 3 ''MOSNEGI''

CEI 3 ''MOSNEGI''

O femeie iese din casã si vede 3 mosnegi cu barbã albã stând în fata casei.
Nu-i cunostea dar, vazându-i supãrati, îi invita în casã sã manânce ceva.
"Sotul tãu este acasã?" – întreabã ei.
"Nu, este iesit."
"Atunci nu putem intra" – replicã ei.
Seara, când sotul se întoarce acasã, ea îi povesteste despre cei trei mosnegi.
"Du-te, spune-le cã am venit si pofteste-i înãuntru."
Femeia se duce si îi invitã.
'Nu putem intra toti în casã', replicã ei.
'Cum asa?' întreabã ea.
Unul dintre mosnegi îi explicã.. 'Eu sunt BUNÃSTARE, el este SUCCES iar celãlalt este IUBIRE.
Acum du-te si întreabã-l pe sotul tãu care dintre noi sã vina în casã.'
Femeia intrã în casã si îi spune sotului, care se bucurã. 'Ce bine!! In acest caz invitã-l pe BUNÃSTARE sã ne umple casa cu bunãstare!'
Sotia nu a fost de acord. "De ce sã nu-l invitãm pe SUCCES?"
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. 'N-ar fi mai bine sã-l invitãm pe IUBIRE? Casa noastrã ar fi atunci plinã de iubire!' – a sugerat nora.
'Hai sã ne ghidãm dupã sfatul norei' îi zice sotul sotiei.
'Du-te afarã si invitã-l pe IUBIRE sã ne fie oaspete.'
Femeia iese afarã si întreabã: "Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invitãm sã ne fie oaspete.."
IUBIRE porneste înspre casã.. Odatã cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi. Surprinsã femeia întreabã: "L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniþi si voi cu el?"
Cei trei mosnegi replicarã: 'Dacã l-ai fi invitat pe BUNÃSTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi rãmas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNÃSTARE si SUCCES!!!!!! '

precizari

Multumesc pentru comentarii. Precizez ca cele 2 articole "busuiocul" si "patrunjelul" le-am salvat in format word dupa ce am primit mailurile de la editura For You iar mailurile le-am sters. Deoarece nu aveam de gand sa le public pe blog in momentul salvarii lor nu am salvat si "sursa". Imi cer scuze pentru eventualele neplaceri dar vor mai fi articole care mi-au placut, pe care le-am salvat dar nu mai stiu de unde si cum.

vinete coapte

Deoarece am gasit la un pret surprinzator de mic vinete in piata mi-am zis ca nu ar fi rau sa le coc si sa le asez in pungute la congelator. Si astfel dupa ce au stat o luna, doua alaturi de pungutele cu ardei copti in congelator se vor intalni intr-o imbratisare fierbinte in oala de zacusca mai pe la toamna daca nu si-au dat intalnire pe masa de revelion.
De regula, vinetele pentru salata de peste iarna le asez in pungute gata tocate. Pentru a le usura intalnirea cu dovleceii si maioneza in robotul de bucatarie.

ardei copti

am copt 20 kg de ardei, i-am curatat de coaja si de seminte si i-am pus la scurs. Jumatate au mers in pungute la conjelator si jumatate la borcan.
Cei din borcam au fost "incalziti" de otetul firbinte turnat deasupra si apoi s-au racit incetisor impachetati in paturi.
otetul l-am facut asa:
1 portie miere de albine
1 portie zahar
2 portii otet alimentar
sare, piper boabe, mustar boabe si frunze de dafin
La iarna cei din congelator se vor "incalzi" in diverse mancarici iar cei de la borcan vor fi asezati in castronele de salata pe masa.

baton de branza

Deoarece aveam cam multa branza de vaci am cautat prin caietul de retete sa vad ce mai puteam face. Cum de copt si de prajit nu prea aveam chef m-am gandit sa caut o varianta de conservare. Am deja cateva pungi in congelator si voiam sa incerc ceva noi. Si mi-a iesit. Azi am dezghetat primul baton sa vad cum a iesit si e super:
3 kg branza de vaci (scoapta si scursa bine)
1 cutie de margarina (500 g)
marar cat mai mult
sare dupa gust
Le-am pus pe toate in robotul de bucatarie. Cand crema mi s-a parut potrivita la gust si la textura am asezat-o cu o lingura in folie de staniol. Mi-au iesit 10 batoane nu prea groase pe care le-am asezat frumos in congelator. Sunt perfecte pentru tartine la micul dejun sau la gustarea de dupa amiaza.

poveste despre "adio"

Recent am auzit o mama si o fata in ultimile lor clipe impreuna, la aeroport. Se anuntase plecarea. Stand in apropierea portii de securitate, s-au imbratisat si mama spuse “Te iubesc si iti doresc indeajuns.”
Fata raspunse:
“Mama, viata noastra impreuna a fost mai mult decat indeajuns. Dragostea ta este tot ce am avut vreodata nevoie. Iti doresc indeajuns si tie mama.” S-au sarutat si fata a plecat. Mama pasi inspre fereastra langa care eram eu asezat.

De acolo puteam vedea ca vroia si avea nevoie sa planga. Am incercat sa nu intervin in intimitatea ei dar ea m-a primit inauntru intrebandu-ma “Ai spus vreodata la revedere stiind ca va fi pentru totdeauna?”
“Da, am spus” am raspuns. “Iertati-ma pentru ca intreb dar de ce este acesta un “adio”?”
“Eu sunt batrana iar ea traieste atat de departe. Am incercari de infruntat inainte si realitatea este ca urmatoarea ei calatorie inapoi va fi pentru inmormantarea mea” spuse ea.
“Cand va spuneati la revedere, v-am auzit spunand “Iti doresc indeajuns”. Pot sa intreb ce inseamna asta?”
Ea incepu sa zambeasca. “Aceasta este o urare care a fost pastrata din alte generatii. Parintii mei obisnuiau sa o spuna tuturor”. Facu o mica pauza si privi in sus, ca si cand ar incerca sa-si aminteasca totul in detaliu si zambi inca si mai mult. “Cand spuneam “Iti doresc indeajuns” doream pentru persoana respectiva sa aiba o viata plina de indeajuns de multe lucruri bune pentru a se intretine”. Apoi, intorcandu-se catre mine, imi impartasi urmatoarele ca si cum le-ar fi recitat din memorie:

“Iti doresc indeajuns soare pentru a-ti pastra atitudinea luminoasa.
Iti doresc indeajunsa ploaie pentru a aprecia soarele mai mult.

Iti doresc indeajunsa fericire pentru a-ti pastra spiritul viu.
Iti doresc indeajunsa durere astfel incat cele mai mici bucurii din viata sa-ti apara mult mai mari.

Iti doresc indeajuns castig incat sa-ti satisfaca dorintele.
Iti doresc indeajunsa pierdere pentru a aprecia tot ceea ce detii.

Iti doresc indeajunse urari de “buna” pentru a putea trece prin acel “adio” final.”

Apoi incepu sa planga si pleca mai departe.

Tuturor prietenilor mei si celor iubiti mie…
Va doresc indeajuns.
Neale Donald Walsh

raiul.....

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”


Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.


Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.


Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.


Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.


Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.


Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Cele trei porti

Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.
Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:
SCHIMBA LUMEA.
- Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara. Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:
- Ce-ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu. Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris:
SCHIMBA-I PE CEILALTI.
- Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari. El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?
- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind radacina toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:
SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI.
- Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi. El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau. Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
- Asa este, spuse batranul.
- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu. Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:
ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI.
Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens. In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca. Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce-ai invatat in plus pe acest drum?
- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria
ACCEPTA-I PE CEILALTI.
Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase. Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?
- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul.
Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTA LUMEA.
Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor. Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batranul, care-l intreba:
- Ce-ai invatat pe drumul acesta?
- Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista, atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea! Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna

cocosul

Mandru si tantos isi inspecteaza noua casa. Pe langa cele cinci gainuse roscate cu care a fost adus mai descopera doua si ceva pui de diferite marimi. Cele doua noi i se par interesante: una neagra si una alba. Baiat harnic si gospodaros se apuca de treaba: are grija de gainuse, de puisori, isi striga "cucurigul" la timp si se plimba tantos prin ograda. Apoi apare un nou locatar in ograda: catelul. Curios foc, catelul, priveste gainile de dupa gard. I se par interesante. Intr-o dimineata indrazneste sa intre pe portita in curtea lor. Si mai mult: sa le fugareasca. Doar cateva secunde a durat distractia, pana a fost zarit de cocos. Intr-un nor de pene si schelalaieli a trecut dincolo de gard. Din acea zi, catelul nu s-a mai apropiat nici macar de gard. Pastreaza o distanta corespunzatoare.
Simpatia cocosului pentru gaina neagra s-a accentuat pe zi ce trece. Se pare ca si la el se confirma ca brunetele ca sunt mai cautate. Numai ca o "cauta" prea des. Gaina a inceput sa se ascunda. Cocosul o cauta si o trage de creasta afara de pe unde se ascundea. A trebuit tratata creasta rupta a gainii. Si cum cocosul nu se potoleste s-a ajuns la eterna intrebare: "cocosul sau gaina?". Numai ca aflarea raspunsului a durat cateva zile si gaina, obosita si nemancata a murit. De suparare cocosul se razbuna pe restul populatiei din curte dar in special pe prietena gainii negre: gaina alba. Si cum nu s-a putut sacrifica productia de oua de dragul mandrului cocos, aceasta a ajuns in oala: bors.

“Un pahar cu lapte”

“Un pahar cu lapte”
Intr-o zi, un tanar sarac care vindea diferite marfuri din poarta in poarta ca sa-si plateasca studiile la universitate, gasi in buzunar doar o moneda de 10 cents si-i era foame. Decise sa ceara ceva de mancare la urmatoarea casa. Dar nervii lui l-au tradat cand ii deschise usa o femeie superba. In loc sa ceara ceva de mancare, ceru un pahar cu apa. Ea se gandi ca tanarul parea infometat, asa ca ii aduse un pahar mare cu lapte. El il bau incet si dupa aceea intreba:
-Cat va datorez?
-Nu-mi datorezi nimic, raspunse ea. Mama mea ne-a invatat ca trebuie sa fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..
Si el raspunse:
-Va multumesc din suflet...!
Cand Howard Kelly pleca de la casa aceea, nu numai se simti mai usurat, dar si increderea in D-zeu si in oameni deveni mai puternica. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza saraciei.
Dupa cativa ani, femeia se imbolnavi grav. Medicii din satul ei erau ingrijorati. Dupa putin timp au trimis-o in oras. Il cautara pe Dr. Howard Kelly pentru o consultatie. Cand el auzi numele satului din care provenea pacienta, simti in ochi o lumina speciala si o senzatie placuta.
Imediat Dr. Kelly urca din holul spitalului in camera ei. Imbracat in halatul lui, doctorul intra sa o vada. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat. Se intorase in sala vizite determinat sa faca tot posibilul sa-i salveze viata. Din ziua aceea urmari cazul femeii cu cea mai mare atentie, ea fu operata pe cord deschis si se recupera foarte incet…
Dupa o lunga lupta, ea invinse boala...! Era in sfarsit sanatoasa..!
Dat fiind ca pacienta era in afara oricarui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ sa-i trimita factura cu totalul cheltuielilor, ca so aprobe. O recontrola si o semna. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii si o trimise in camera pacientei. Factura a ajuns in camera pacientei, dar ei ii era teama sa o deschida, pentru ca stia ca ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca sa plateasca costul unei interventii atat de complicate... In sfarsit o deschise si ceva ii atrase imediat atentia: pe marginile facturii citi aceste cuvinte...
“Platita integral acum multi ani cu un pahar de lapte”
(Semnat) Dr. Howard Kelly
Ochii ei se umplura de lacrimi de bucurie si inima ei fu fericita si-l binecuvanta pe doctor pentru ca-i salvase viata…
Sa nu te indoiesti ca vei culege ceea ce semeni. ..Nu exista intamplarea… exista o invizibila mana a destinului care reda fiecarui a ceea ce a dat…

moare cate putin...

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile" .

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta- te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...