despre ipocrizie, fatarnicie si altele....

Ipocrizia e o stare des intalnita. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi incercat la un moment dat sa fie altfel decat simtea. E esenta mastilor. Acele masti sociale si nu numai de care scriam cu ani in urma. Probabil ca orice stare, sentiment sau dorinta e indicata sau necesara in doze mici. Problema apare atunci cand "doza" e depasita. In doze mici putem spune ca e modul de evolutie personala a fiecaruia. Pentru ca orice persoana viseaza sa fie intr-un anume fel. Visam sa fim mame bune, sotii perfecte, fiice iubitoare sau angajate model. Si incercam sa ne incadram in tiparele stabilite. Daca atunci cand ne stabilim tiparele tinem cont de trasaturile noastre fizice, morale sau emotioanale atunci totul e bine. Pentru ca nu facem decat sa retusam putin imaginea noastra. Un pic de luciu de buze, un pic de rimel si aratam un pic mai bine. Dar daca tiparele spre care tindem, pe care ni le-am construit sau le-am preluat din societate, nu tin cont de trasaturile noastre definitorii iese o mare, mare caricatura. Ca si cum ne-am machia mult prea strident. Iesim in evidenta ca o paiata. Partea cu adevarat deranjanta e atunci cand, pe langa faptul cu tiparul nu ni se potriveste, oricum iesim in evidenta, si mai si aratam cu degetul sau improscam cu noroi tot ce e in jur. Mai concret pozam in femei virtuase, blande, tolerante si crestine dar ne comportam ca pe malul santului. Adunate cate doua sau trei babe acrite de viata, de nemultumiri si greutati criticam acid, caustic sau chiar rautacios toate fetele, mai tinere sau mai coapte care trec pe langa noi. Si nu doar lungimea fustei sau cantitatea de fard ci asociem toate detaliile exterioare unor trasaturi uracioase si pacate capitale. De ce? Pentru ca judecam totul prin prisma actiunilor noastre din viata, a sentimentelor si a trairior noastre. Poate ca atunci cand eram tinere ni s-a spus ca o fusta prea scurta poate fi interpretata ca o invitatie la viata tumultoasa, si poate ne-am dorit asta sau poate chiar am trait asta dar nu am putut arata lumii ca o confirmare a valorii proprii. Si atunci toate acele dureri, frustrari, neputinte le atribuim tuturor celor din jurul nostru pentru a murdari inocenta sau faptele bune. De ce? Pentru ca daca noi nu am putut ajunge la bunatatea si blandetea pe care o visam la un moment dat inseamna ca nimeni nu poate sau daca noi doar pozam in virtuoase inseamna ca toata lumea face la fel.
Problema e ca pusul la zid si aruncatul cu pietre a devenit o atitudine din ce in ce mai intalnita, ca cele puse la zid mai devreme sau mai tarziu vor pune pe altele la zid iar dintr-o atitudine izolata va deveni trasatura definitorie. De ce? Pentru ca putine sunt cele care pot depasi durerea acuzelor nedrepte si sa zambeasca, sa  compatimeasca acuzatorii fiindu-le mila de sufletele lor zbuciumate.
Ca sa pot ilustra discrepanta dintre imaginea poleita si durerile din spatele ei gandul ma duce la o "exagerare", chiar daca stiu ca nu e cea mai potrivita alegere, din unele filme sau documentare cu femei ajunse in strada nevoite sa se prostituieze. In aceasta situatie vedem doar "pacatul" si imaginea ce pare groteasca: machiaj strident si mult, haine putine si sclipicioase si invitatiile din gesturi sau limbaj. Si majoritatea le acuzam. Foarte putini avem curajul sa privim in spatele mastii sa vadem durerea, umilinta si disperarea gesturilor lor. Sa privim motivatia gesturilor lor care uneori este supravietuirea lor sau a unor copii aparuti la momente nepotrivite si care s-au nascut iar alteori este lipsa dragostei si a daruirii din viata lor. Si mai putini suntem cei care avem curajul sa intindem o mana unor astfel de femei si sa le vedem sufletele si faptul ca intr-un alt context ar putea fi cu totul altceva.
Poate ca daca am incerca sa facem ceva in loc sa ne epuizam in pozari, critici si acuze, lumea in care traim ar fi mai buna si mai plina de dragoste....
.