un an....

A trecut un an.... Acum un an eram obosita in primul rand. Incercam sa imi ignor emotiile si sentimentele pentru a merge mai departe. Nu ma gandeam decat la cum sa organizez timpul si treburile astfel incat sa putem merge mai departe.... Matei era cu pisica la bunica iar sotul la magazin in incercarea de a-si infrunta durerea, socul si pierderea departe de taciuni si miros de fum. Eu i-am infruntat privind aspectul dezolant al curtii in incercarea de a recupera ce a mai ramas in urma focului si al apei. Stiam ca pot face asta un timp pana cand emotiile vor rupe barierele. Aveam experienta mai multor pierderi la care "amorteala" de la inceput m-a ajutat sa aranjez "mersul mai departe"... Pierderi a caror durere am simtit-o mai tarziu, mai intens si a caror rani le-am vindecat in timp, incet si in tacere.... Era inca o incercare la care eram supusa poate pentru a aprecia mai mult ceea ce mi-a dat Dumnezeu prin oameni si nu prin lucruri.  Si durerea, pierderea si spaima s-au manifestat mult mai tarziu, mocnit si constant distrugand linistea sufletului si a casei. Constienta fiind de tot ce simteam si cum se rasfrangea asta in jurul meu am incercat sa nu pun bariere sentimentelor pentru a le elibera incet, incet si a readuce armonia in casa, in relatii dar mai ales in sufletul meu...

Poate intr-un mod ironic sau simbolic aseara am rearanjat dormitorul si pentru prima data dupa un an de zile, in lumina palpainda a lumanarii si in aroma de levantica si busuioc a uleiurilor din lampa m-am simtit ACASA. Acel acasa unde ma simt iubita, apreciata, protejata dar mai ales impacat cu mine insami, cu cei din jur, cu viata meau si cu divinitatea. Cocotata in "varful patului" cu andrelele in mina am SIMTIT fara sa il gandesc acel "Iti multumesc Doamne, pentru tot ce sunt si ce este in jurul meu"