Teama de succes

 Suna ciudat nu? Pentru mine a sunat ca un oximoron cand am auzit acum cateva zile. 

Cum sa iti fie teama de succes? Succesul e ceva ce ne dorim cu totii. Ca si fericirea. 

Am aproape 20 de ani de cand lucrez cu mine, citesc psihologie aplicata si chiar am fost la psihoterapie dar pana acum nu am auzit de teama de succes. Poate ca nu am vrut sa aud pana acum. Dar daca tot am auzit, am inceput sa ma documentez. Intai de toate cum iti dai seama de existenta aceste stari de teama. Pe primul loc e amanarea. Atunci cand amani sa faci anumite lucruri si le tot amani pana nu le mai faci sau poate nu mai e nevoie sa le faci. Chiar daca asta atrage anumite pierderi sau situatii incomode, tot amani si tot gasesti scuze. La mine apare din ce in ce mai des si chiar in aspectele marunte ale vietii de zi cu zi. Si asta nu e tot. Un alt aspect pe care l-am regasit e renuntarea pe ultima suta de metri. Am multe proiecte de lucru de mana incepute si care mai au nevoie de foarte putin sa le termin dar care zac in cutie de foarte multa vreme. Le mai reiau, mai fac un pic si iar le abandonez. Si la fel fac in multe alte activitati. Gradina de exemplu, o bibilesc toata primavara de arata ca desenata si la un moment dat pare ca am pierdut lupta cu buruienile chiar inainte de recoltare. M-am surprins facand asta cu o tura de bulion. S-a intamplat sa apara ceva neprevazut si nu am pus bulionul in borcane cand s-a terminat de fiert. Am reincalzit a doua zi si am termiat de pus la borcane si depozitat dar mi s-a parut un efort destul de mare sa ma remontez sa termin ce am inceput.

Normal ca m-a umflat rasul in timp ce citeam. Cum sa fie aceste manifestari, teama de succes? Si daca e asa de unde vine? Tot articolele citite mi-au oferit raspunsul: din copilarie. Si ca o validare a faptului ca e o teama de succes, era dat ca exemplu sentimentul de vinovatie al fratelui mai mare cand pleaca de acasa si isi lasa fratii mai mici singuri cu parintii. Sentiment pe care l-am trait in facultate si era insotit de foarte multa furie.

Asa ca timp de cateva zile am scotocit prin amintiri sa vad de unde vine. Psihologia ne spune ca sunt intamplari bine intiparite in memorie pe care fie incercam sa le uitam fie nu intelegem de ce le tinem minte. Sunt ca filmulete mici cu emotii puternice bine intiparite in memorie. Au iesit destul de repede la suprafata si m-am tot dus in copilaria mica sa vad ce amintiri mai pot asocia cu aceasta teama de succes care ascunde de altfel, in cazul meu, o mare doza de responsabilizare si traume psihologice din momentele ce ar fi trebuit sa fie fericite.

Mi-am amintit de mine pe la 4 ani. Fiind la gradinita, am facut o parte din sarbatorile de iarna cu parintii in oras. Cred ca era vorba de revelion pentru ca nu era brad de craciun dar erau multi oameni imbracati frumos care dansau. Ma simteam pierduta printre ei si nebagata in seama. Ai mei erau ocupati cu pragatirile si musafirii. Eram pe casa scarii, locuiam la etajul 3, cand am auzit o serie de pocnitori. Am tresarit si era sa cad printe barele de la balustrada. La scurt timp mama m-a dus la tara la bunicii care m-au crescut de la 2 saptamani. Era frig, zapada si eram imbracata cu un urson (o hainuta de blana artificiala cu gluga ascutita cu mot in varf) verde. In autobuz m-am tot foit ca era aglomeratie, ba era cald, ba era rece si mama a tipat la mine. Printre altele mi-a spus ca nu imi mai face fratiorul promis pentru ca sunt obraznica. Cei 1.5 km din statie pana la bunici am mers in urma ei plangand ca "Vreau fratior" dar ma intorceam daca se oprea sa ma astepte.  In acelasi an a venit si fratiorul (cred ca am mai povestit intr-o postare). Era toamna, mama imbracata cu o rochie albastra (aveam si eu la fel) punea gogosari la otet seara tarziu. Dimineata m-a trezit tata ca am fratior. Venise cu 2 luni mai devreme iar asta a insemnat stat in spital mai mult. Imi amintesc perioada extrem de obositoare in care nimeni nu imi spunea nimic dar toti erau ingandurati... A venit si ziua cand, pe zapada, m-am intors de la gradinita si cand sa descui usa, nu a intrat cheia in brosca pentru ca era alta cheie pe interior. Am intrat vesela ca au venit acasa dar am fost certata pentru ca cel mic dormea si eu nu trebuia sa fac galagie. La cateva zile, intr-un acces de furie al mamei am fost zguduita de umar si am auzit pentru prima data:

-Uite-l, il vezi? L-ai vrut, de acum sa ai grija de el!

De-a lungul vietii forma propozitiei s-a mai schimbat dar esenta a ramas aceeasi: "l-ai vrut? acum sa faci teme cu el, sa ai grija de el, sa il ajuti sa ia la liceu, sa il convingi sa dea la facultate, etc" Cred ca a fost primul succes care s-a transformat intr-un noian de responsabilitati si pe care s-a cladit vina, invinovatirea. Mereu m-am simtit impovarata de responsabilitati pentru ca nu au fost doar cele legate de fratele meu, eram responsabila si de fericirea mamei, si de linistea din casa si de...... Iar de fiecare data cand aveam un succes aparea si o cearta.

Eram in clasa a 8-a. Voiam sa dau la liceul sanitar. M-a atras toata viata latura vietii legata de sanatate fie ea fizica sau mintala, emotionala. Cineva a decis ca nu e pentru mine si ca trebuie sa merg la liceul teoretic din oras. Liceul avea 3 sectii: mate-fizica, electro si mecanica la care se intra in ordinea mediilor. A venit si ziua afisarii rezultatelor. Din pacate, tata avea un coleg cu baiat de varsta mea (coleg de clasa) iar mama 2 nepoate (una primara si una de gradul 2) de aceeasi varsta si bineinteles ca era si o matusa cu noi. Rezultatele s-au afisat pe la 2 noaptea. Eram rupti de oboseala care ne amplifica emotiile. Eu cel putin eram fiarta. Fiind noaptea, cineva a citit listele cu lanterna dar fara sa citeasca si notele. Citea doar sectia si numele. Numele meu de familie incepea cu P iar al colegului de clasa cu N. Mi-am auzit numele la prima sectie dar imediat dupa numele colegului de clasa. Verisoarele erau la sectia urmatoare. Am sarit in sus de bucurie doar ca bucuria mea a fost de scurta durata. 

- Cum adica fiica-ta sa fie la prima sectie si celelalte nepoate la a doua? De cand e mai buna fi-ta decat celelalte? era vocea matusii. 

Am urat-o atunci pe loc si nici acum nu pot sa o vad pentru ca acela a fost inceputul. In ani si-a pastrat atitudinea iar mama i-a dat tot timpul ei mai mult credit decat mie. Atunci raspunsul mamei a fost "cred ca a avut noroc". Nu stiu daca noroc ii pot spune la toate noptile nedormite si toate culegerile lucrate singura pentru ca "pune mana si invata! de ce sa dau bani la pregatire? cum iti asterni asa dormi" dar cu siguranta in noaptea aia nu am avut noroc. Drumul spre casa a durat o vesnicie atunci, chiar daca in timpul liceului am constatat ca il puteam face in 7 min fara sa ma grabesc, pentru ca tot drumul l-am auzit pe tata cum imi tine morala ca am intrat dupa N. Si asta fara sa ia in calcul ca N a facut pregatire 3 ani pentru a intra la liceu. A doua zi am constatat ca aveam fix aceeasi medie dar eram "dupa" el pe lista din cauza alfabetului, dar in noaptea aia am adormit plangand si nu de bucurie.

La treapta a doua povestea s-a repetat. N cu pregatire, eu fara, el cu media mai mare decat a mea, el a fost in primii 36 iar eu in urmatorii 36. Replica tatei a fost ca "daca se facea o singura clasa nu ai fi intrat. Ai avut noroc". Acelasi noroc de nopti nedormite si multa munca. Stiu ca tipau la mine si ca sa opresc nebunia am pus mana pe pastilele de diazepam si am amenintat ca le inghit. Am fost trimisa la plimbare (adica data afara din curte) si m-am plimbat pana pe la 3 dimineata pe strazile pustii. Am adormit tot plangand. 

La bac am amenintat eu preventiv ca daca se mai repeta povestea am grija sa ii fac de ras in oras (era cosmarul lor). A fost liniste dar se vedea pe fetele lor efortul de a tine gura inchisa. De vreo manifestare de bucurie nici nu se punea problema dar eram multumita ca nu mai e scandal. Oricum am plecat in oras si m-am intors suficient de tarziu ca sa ma bag direct in pat. Dar si-au scos parleala la admiterea la facultate, unde am intrat cu nota destul de mica (tot fara pregatire). Au avut grija toata vara sa ma raneasca. Orice voiam sau planificam era "pentru ca meriti! doar ai intrat cu nota mare". Asta dupa ce un an intreg l-am auzit pe tata ca "daca nu iei la facultate nu ai ce cauta acasa! iti rup picioarele!". Doar ca reusita la facultate a venit cu responsabilitati activand si tiparul vechi. Mai tarziu a intervenit si a treia motivatie din spatele fricii de succes: teama de a nu fi invidiata. 

Dupa ce am luat la facultate, gasca de prieteni de la tara, cei cu care am copilarit si am batut mingea in colb, s-au retras. Cumva, dupa ce am luat la facultate, m-am transformat in .... extraterestru. Nu mai eram aceea fata care prasea in ritmul lor la norma bunicii de la colectiv...

Privind in urma cam toata viata mea a respectat tiparul cu munca multa pentru a realiza ceva si disperare in locul bucuriei de dupa succes sau renuntarea pe ultima suta de metri pentru a ma proteja de disperarea anticipata. 

Si daca tot am descoperit problema urmeaza rezolvarea ei. Banuiesc ca implica multa munca cu mine, multa rezistenta din partea tiparului si multa durere suflereasca pentru a vindeca aceste rani, pentru a  ma ierta si pentru a schimba tiparele.... De ce sa ma iert? Pentru ca nu m-am considerat suficient de buna niciodata si pentru ca am permis celorlalti sa ma raneasca. 

Asa cum am spus sunt responsabila pentru tot.... 

Cred ca de aici as putea incepe vindecarea: sa nu ma mai consider responsabila pentru emotiile celorlalti sau pentru deciziile lor.