A trecut si prima saptamana din februarie.
Ce repede trece timpul....
Dacă anii din urma eram deja plictisită de casa si de iarna, astazi am simtit nevoia sa stau eu cu mine si cu casa pentru un timp. Parca m-am intors dintr-o calatorie lunga si imi era dor de casa si de mine. De fapt cam asa a fost. Cursul de coaching a fost ca o calatorie lunga si provocatoare. La el s-a adaugat si calatoria sotului meu in acel univers pe care il iubeste foarte mult. A fost nevoie de cateva luni bune pentru a ne adapta noilor noastre ritmuri si sa le armonizam. Si mai am nevoie de un pic de timp de stat si asimilat emotiile si trairile de la Gala de pe 28 de la Bucuresti. Pentru mine a fost un moment care m-a scos bine de tot din zona de confort, un eveniment care m-a provocat sa imi incalc limitele si sa vad cat pot inafara lor. Si a fost bine. Chiar mai bine decat mi-am imaginat. Iar asta implică o nouă perspectivă. Si simt ca am nevoie de timp pentru a asimila noile informatii. Acel pas inapoi pentru a avea o perspectiva mai amplă.
Zilele trecute povesteam cuiva ca atunci cand te supara cineva, de fapt doar iti arata ranile sufletului. E ca atunci cand, ranit la picior, te va durea fiecare atingere, chiar si a unui fir de iarba, in timp ce, daca piciorul e sanatos, nu te doar nici cand calci pe pietre denivelate, le simti dar nu te rănesc. Apoi a aparut o intamplare in viata mea care a durut. Asa ca, dupa ce m-am calmat, am inceput sa ma intreb ce m-a deranjat de fapt. Intâi am fost atenta la cuvinte sa vad daca vreunul m-a durut in mod special. Nu era, dar daca as fi gasit acel cuvant as fi incercat sa il gasesc in copilăria mea, cand m-a ranit prima data. Apoi am incercat sa identific emotia ce s-a activat in acel moment. Era o dezamagire, dar putea fi orice emotie. Am cautat sa vad cand am mai fost dezamagită, cand am intalnit acea emotie pentru prima data. Pentru ca la mine era vorba de o persoana din familie, am identificat emotia alaturi de aceeasi persoana in copilaria mea. Dezamagirea vine, de regula cand ai asteptari asa ca am incercat sa identific care erau asteptările, cum as fi vrut sa fie situatia/reactia/atitudinea. Odata intelese aceste etape am incercat sa schimb locurile cu acea persoana in acea situatie din copilarie, să inteleg care a fost mecanismul modului in care a actionat atunci, cum ar fi putut sa fie ranită acea persoana in copilaria ei ca sa reactioneze asa cum a facut-o, am incercat sa analizez cu compasiune comportamentul acelei persoane astfel incat sa inteleg ca intentia ei nu a fost sa ma ranească pe mine ci doar sa își protejeze sufletul rănit. Apoi am cautat beneficiul meu din acea situatie. Cum m-a ajutat pe mine acea „rana emotionala”, cum m-a facut mai buna de-a lungul anilor. Si pentru ca era vorba despre o comparatie („e neimportant ce faci tu, exista altcineva care face mai bine ca tine acel lucru”) am inteles si de ce ajung destul de des in competitii pe care nu mi le doresc. Am inteles ca mereu va exista cineva care va intra in competitie cu mine pentru ca am fost invatată sa imi recunosc valoarea doar prin comparatie. Poate ca mesajul este ca e momentul sa invat sa ma validez pur si simplu, sa cred in mine si in valoarea mea fara a avea nevoie de repere. Mai am nevoie de timp sa diger informatiile si sa analizez din mai multe perspective dar cam astea sunt etapele de analiza a evenimentelor neplăcute din viata noastra. Procesul e mai lung decat pare, raspunsurile vin in amintiri scurte, in vise, in versurile unui cantec, intr-o secvență dintr-un film sau doar intr-o senzatie/emotie simtită intr-o situatie ce nu are legatură cu nimic. Important e sa iti pui intrebari, sa vrei sa afli răspunsurile si să lasi mintea/ochii/urechile larg deschise pentru a le intelege/vedea/auzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.