Jurnal saptamanal 2 - februarie

Deja suntem la jumatatea lunii. 

Vremea e ca de primavara, cu temperaturi cu doua cifre uneori, cu vant si ploaie alteori. Pentru mine e un timp de asezare, un timp de care am nevoie pentru a integra si a asimila atat evenimentele inceputului de an cat si informatiile primite, emotiile rascolite si reasezate intr-o noua matrice. Resimt lipsa timpului pentru scris, resimt lipsa timpului de jurnale, resimt toata agitatia si aglomerarea acestui inceput de an. Inca putin si voi sta mai mult pe afara iar asta inseamna si mai putin timp pentru activitati care ma ajutau sa imi ordonez mintea. Uneori mă intreb daca chiar am timp mai putin sau doar il distribui in activitati care nu imi aduc linistea. Sunt multe astepecte din copilarie care ies la iveala in acestă periodă, pe care simt că e necesar sa le privesc dintr-o altă perspectivă. Sunt cuvinte sau propozitii auzite sau citite intamplător si care scot la iveala intamplări din copilărie sau adolescentă de care uitasem, care au durut si le-am pitit bine intr-un sertar al minții. Alteori acea amintire persistă in minte zile intregi, si tot caut perspective noi până când gasesc acea explicație care o face sa nu mai revină. 

Mă joc cu afirmații pe care le repet in minte continuu până când simt bucurie la fiecare cuvant din acea afirmație, dar e un proces lung si uneori obositor. Uneori simt nevoia sa iau o pauză de la tot si sa imi duc mintea in vacantă doar ca emotiile răscolite imi amintesc ca e nevoie să gasesc un raft curat si ordonat unde sa se odihnească până cand va fi nevoie iar de ele. 

Saptamana trecuta am curatat zmeura, aproape toată. Nu m-a lasat ploaia sa termin dar nu mai am mult. Astept un pic de vreme buna pentru a termina. Va fi urmata de replantarea unor rugi de muri ce stau răzleți prin curte. Si tot de replantare va avea parte si zona capșunilor. Voi incerca anul acesta plantarea lor pe musuroi de pamant. Am vazut la cineva acest sistem si am cautat informatii despre el si pare destul de bun. 

La capitolul bucurii de februarie, o masinuța asemanatoare cu cea din fotografie a poposit zilele astea in fata portii noastre cu numele meu in actele ei. E un vis vechi, din facultate care a devenit posibil saptamana asta. Partea frumoasă e ca nu am avut curaj sa o pun pe panoul dorintelor pentru 2023 dar a fost prima imagine pe cel din 2024 si prima imagine scoasă de pe panou ca fiind un obiectiv atins. Si ca sa fie bucuria completa, masina gasit a avut pretul egal cu suma adunata in cutia dorintelor chiar daca in anunt era mult mai mare. Odata cu ea a venit si constientizarea ca imi e teama sa ma bucur. Nu stiu daca vine dintr-o convingere limitativa (bunica mea repeta ca „nu râzi a bine” atunci cand ma bucuram) sau daca vine dintr-un tipar aparut in adolescență cand fiecare realizare/bucurie aducea critica mamei.  Chiar daca imi place sa cred că acesta a fost modul ei de a ma proteja de criticile altora, tiparul incă persistă iar eu evit sa ma bucur de o realizare imediat ce aceasta s-a implinit. Imi iau un timp de integrare, de pauza si abia apoi apare si bucuria. Ca si cum astept sa vad daca apare critica intai si abia apoi imi dau voie sa ma bucur. Lucrez la aceasta atitudine de ceva timp dar inca nu am iesit cu totul din tipar. In schimb am pus biletelul cu bucuria masinii in borcanul de bucurii pe care il vom deschide de craciun.

Cum va manifestati bucuria atunci cand va realizati un vis?

Reusiti sa va bucurati? 

Reusiti să va impartasiti bucuria cu ceilalti?