semn de carte 2

in doar o zi am facut si o varinata mov. sunt mandra tare de mine

semn de carte 1

Pentru ca vine martie si pentru ca anul acesta nu mai "margelesc" am revenit la pasiuni mai vechi. Modelul initial a fost luat de la "top terra" si lucrat cu vre-o 2 ani in urma. Anul acesta l-am adaptat la atele de prin pungi. Si pentru ca panza a fost cam mica i-am pus si franjuri.

premiu

Am primit un premiu de la lady Allia. Ii multumesc din suflet. Vreau sa spun ca este primul premiu virtual. Am mai primit unul cu ceva vreme in urma dar din cauza mutarii nu am putut sa il ridic. Ma bucur ca blogul meu cu gandurile si intamplarile din viata mea poate parea asa cum l-a descris lady Allia. O sa scriu si eu indatoririle castastigatorilor acestui premiu dar din pacate imi e foarte greu sa aleg doar 5 persoane cu care sa il impart deoarece toate blogurile pe care le urmaresc mi se par interesante, fiecare in felul sau. Dar.....

Indatoririle sunt:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.
Acestea fiind regulile, cei cinci sunt: Natalia, Alina, Adriana,  Laura si Fontilili

mos craciun

Trebuia sa il termin de la craciun dar.... mai bine mai tarziu decat niciodata

pur si simplu

O noua poveste primita pe mail de la o prietena am regasit-o aici.
O femeie aflata în coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea s-a simtit ridicata la cer si s-a trezit în fata Scaunului Judecatii de Apoi.

" - Cine esti? a întrebat-o o Voce "
" - Sunt sotia primarului, a raspuns ea. "
" - Nu te-am întrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu. "
" - Sunt mama a patru copii. "
" - Nu te-am întrebat a cui mama esti, ci cine esti tu. "
" - Sunt învatatoare. "
" - Nu te-am întrebat ce profesie ai, ci cine esti tu. "
" - Sunt crestina. "
" - Nu te-am întrebat care e religia ta, ci cine esti tu. "
" - Sunt cea care a fost la biserica în fiecare zi si a dat de pomana celor sarmani. "
" - Nu te-am întrebat ce ai facut tu, ci cine esti tu."
Când s-a trezit din coma, femeia s-a decis sa afle cine este. Si astfel, întreaga ei viata s-a schimbat.

Morala:
In viaţa noastră trebuie "să fim" noi. Nu să fim meseria noastră (şi să nu ne schimbăm numele în doctor X, inginer X, profesor X ), să nu fim "soţia" sau "soţul" primarului, domnului doctor, directorului... Când plecăm din lumea asta o facem goi, fără "haine".
Pleacă doar "cel ce este".

zi de iarna

Cred ca la capitolul "cel mai stresant lucru" ar trebui sa trec "sunetul ceasului desteptator". Azi mai stresant ca niciodata. De ce? Pentru ca a sunat mai de dimineata. Ieri a nins toata ziua si aseara am dus masina mai la drum pentru ca pe dealul nostru nu se poate circula in conditii mai vitrege ale vremii. Asa ca pentru a ajunge la scoala in oras trebuie mai intai sa ajungem la masina, si ca sa ajungem la masina trebuie sa "innotam" in zapada de peste juma' de metru. Cand am deschis usa am sperat din tot sufletul ca nu mai ninge dar... si vantul si ninsoarea era prezenta. Cred ca e prima iarna din viata mea cand spun sincer ca nu mai vreau nici zapada si nici iarna. Pentru ca iarna era anotimpul meu favorit. Dar asta in oras. Aici, pe dealuri, iarna e absolut magnifica... daca stai acasa. Dar daca dimineata trebuie sa pornesti masina si sa ajungi in oras la scoala... Cei 10 km pana la soseaua judeteana sunt destul de greu de parcurs mai ales ca 3 km sunt pe drum de tara neasfaltat. Iar primarul nu e de gasit pe vremea asta. Aici iarna nu surprinde pe nimeni dar nici nu face nimeni ceva. Iarna asta drumurile comunei nu au vazut cum arata nici macar o lama daramite un utilaj de dezapezire.

Dar azi sunt norocoasa. Sotul meu a plecat cu copilul la scoala iar eu am ramas sa ma bucur de privelistea iernii, sa dau zapada de pe alei, sa imi croiesc drum cu lopata  pana la cotetul gainilor si sa fac focul. Pana la urma e o zi frumoasa de iarna la tara.

curtea mea

Ma uitam pe bloguri si am vazut poze cu case la tara, cu gradini amenajate sau in curs de amenajare. Apoi mi-a cazut netul si timp de cateva minute am admirat pozele facute la mine in curte anul trecut si cateva facute cu ani in urma in alta curte. Curtea de la oras... Trec si acum pe langa ea. Arata altfel, cu imbunatatiri dar nu i-a putut schimba personalitatea. Nici curtii nici casei. Nu e o durere ci doar nostalgie. Amintiri, timp pierdut. Sau poate nu e pierdut. Poate am avut ceva de invatat. Poate am invatat daca am reusit sa merg mai departe dar nu reusesc sa identific lectiile invatate. Cineva imi spunea cu ani in urma ca a fost o "datorie karmica", adica o lectie oferita si nu una de invatat. Dar procesul "invatarii" e bilateral deci si eu am avut ceva de invatat sau de acceptat sau de vindecat in anii aceia...
Primele doua fotografii sunt din mica mea curte din oras. Erau 243mp cu tot cu casa. Fara straturi, fara pasari si fara animale. Doar gazon, cateva flori si cativa copacei plantati de mama. Vedeam curtea pe lumina doar duminica. In rest plecam pe intuneric si reveneam pe intuneric acasa. Ma si mir ca au crescute plantele acolo neingrijite si lipsite de atentie sau de dragoste. Viata mea parea atat de sterila... doar munca, probleme si bani care se duceau mai repede decat veneau.

A treia e din curtea actuala: copacii de langa bucatarie. Urmatoarea e micul aranjament din ce am gasit prin curte. A fost plin de petunii colorate, in spatele cioatei mari au stat 3 craite batute, iar in mijloc, langa cioata au fost cateva fire de gura leului. Iar ultima fotografie e "aleea" spre fantana si ceea ce se vedeau la inceput ca fire razlete de galbenele a devenit o bariera greu de trecut.   Acum am aproape 1 000mp doar ca in anul care a trecut ne-am mutata in iunie asa ca prea multe in gradina nu au fost... Rosii, vreo 50 de fire din care am reusit sa fac si bulion pe iarna pe langa ce s-a mancat toata vara si au mai ramas si de muraturi. Castraveti doar de salata (nu i-am rarit). Am lasat cate 4-5 in cuib asa ca nu prea au rodit. 10 fire de ardei grasi din care am avut doar de zarzavat la mancare peste vara. Se pare ca i-am udat prea des si le-am lasat toate ramurile si toate florile. Ceapa nu prea a iesit si nu am avut decat de mancare peste vara si toamna. Morcovul si pastarnacul am pus cam putin si cam tarziu dar pentru nevoile casei pana de sarbatori a fost. Ce-am mai avut? Dovlecei, fasole, pepeni (au crescut suficient sa ii pun la murat). Multe flori: galbenele, craite, regina noptii, gura leului, ochiul boului, floarea soarelui decorativa. Apoi plante aromatice: patrunjel, marar (am pus pe iarna la congelator), busuioc, cimbru, menta. Eu zic ca pentru prima vara m-am descurcat chiar bine.

Iar el e paznicul curtii. Acum a mai crescut. Un alintat jucaus: Labuta

prima zi a celor 37 de ani

Ieri am mai adunat o floare in imensul meu buchet de primaveri. Pana acum cativa ani eram trista de ziua mea pentru ca aveam impresia ca timpul trece pe langa mine iar eu nu stiu sa il valorific la maxim. Ieri am fost doar melancolica. Am stat ca o "closca" in pat cu andrelele in mana si am impletit toata ziua. Cu mici pauze de raspuns la telefon. Si m-am simtit tare mandra de mine. Nu pentru ce am "adunat" in anii astia din punct de vedere material. Ci pentru ca am multi prieteni. Prietenii adevarate care au trecut probele de foc ale necazurilor. Prietenii reale care au rezistat de-a lungul timpului.

Mandra ca necazurile nu m-au doborat ci doar m-au otelit si m-au facut sa ma gandesc la calitatile mele si nu la ce pot dovedi ca sunt in stare.
Mandra pentru ce sunt la 37 de ani: o femeie optimista, increzatoare in viitorul sau pentru ca se stie iubita si capabila de multa iubire si daruire.
Daca in urma cu ceva ani as fi spus ca sunt o femeie puternica pentru ca pot obtine ce imi pun in minte acum spun ca sunt o femeie puternica pentru ca stiu sa iau ce e mai frumos de la viata si sa invat ceva din momentele mai putin frumoase, si pentru ca reusesc sa ma bucur de o dimineata frumoasa, de zambetul copilului sau cerul instelat chiar si atunci cand lucrurile nu merg asa cum as vrea.

prima zi ... a anului 2010

Din prima zi a blogului, fiecare zi e o prima zi. Astazi e prima zi a noului an. O lista de dorinte am scris aici. E scurta dar cuprinzatoare. Privind retrospectiv la 2009 pot spune ca e primul an cand nu am pierdut nimic. Primul dupa o serie destul de lunga in care am tot enumerat pierderile. 2009 a fost un an in care am inceput sa castig. Nu financiar ci uman, sentimenta, emotional. In 2009 am "castigat" un sot, un copil si un camin. Si in mod surprinzator am "castigat" o noua viziune asupra vietii mele. A fost un an in care am realizat ca nu imi doresc o cariera (chiar daca zodia imi spune cu totul altceva), ci o viata linistita in jurul casei. Si asta nu ca o etapa "de vindecare". Ci ca un mod de viata. Visez la o gospodarie la tara. Visez sa ma pot ocupa de curte, gradina, casa, copii si sot. Si atat.
Surprinzator pentru mine daca privesc in urma, la ce am facut pana la varsta asta. Surprinzator pentru cei ce m-au cunoscut cu ani in urma. Dar si mai surprinzator e pentru parintii mei care isi doreau o "alta viata" pentru mine. Sincer, in momentul in care am constientizat ca asta imi doresc am fost si eu surprinsa. Dar si mai surprinsa am fost cand sotul meu a zambit aprobator cand i-am descris noua mea "viziune" asupra vietii viitoare...

zi de iarna

De dimineata ninge cu fulgi mari si pufosi. A trecut craciunul. Din punctul meu de vedere a trecut o treime din suita sarbatorilor de iarna. A doua "transa" e revelionul cu ziua mea de nastere iar ultima "transa" e ziua mea de nume. Si gata.

A fost un craciun linistit, cald si duios, petrecut "in sanul familiei". Nu a fost "perfect" pentru ca nu am terminat tot ce mi-am propos dar a fost PERFECT in toata imperfectiunea lui.
Pana la urma am avut si un brad natural. L-am instalat in hol. Cand l-am pus in suport m-am ingrozit de cat de ... imperfect era. Bradut de padure de dealuri, ciunt, cu crengi lipsa si cele pe care le avea erau scurte si dese. Dar mirosea a brad. L-am bagat in colt, am pus toate globurile posibile si ceva peteala iar instalatia lumineaza tot holul. Avem cel mai frumos brad de craciun.
Cel artificial din curte l-am impodobit in prima zi de craciun si a rezistat ca orice minune: 3 zile. A avut grija Labuta, catelul nostru jucaus, sa il rastoarne si sa rostogoleasca toate globurile prin curte. Doar steluta a rezistat eroic in varful cazul la pamant acum.
Cu casa curata, impodobita cu ghirlande de brad, globuri si peteala, cu bradul din hol si colinde in surdina am avut cel mai frumos craciun in familie. Doar fulgii si-au facut aparitia abia aseara.

un nou craciun

Mai sunt cateva zile pana la seara magica. Incerc sa termin curatenia dar o stare de melancolie si tristete imi da tarcoale. Ma gandesc la anii din urma, la ultimile craciunuri.

Craciunul anului 2004. Pe 21 decembrie eram inebunita ca nu aveam bani de salarii. Si erau 20 de salarii de dat. Am gasit pana la urma o solutie cu un credit pe numele meu. S-a aprobat pe 22 decembrie. La ora 3 eram la notariat. Cu ajutorul Celui de Sus am reusit sa fac si o mica petrecere de sfarsit de an in firma si pe langa salarii sa pot oferi si cate o punguta cu cadouri (o sampanie, dulciuri si globuri). Pe 23 decembrie am inceput sa ma pregatesc de sarbatori. Eram epuizata atat mental, fizic cat si emotional. Pe 24 decembrie mi-am impodobit singura bradul deoarece sotul meu nu era de acord cu "sentimentalismele astea", cu acele de brad natural de prin casa si cu toata agitatia inutila pentru seara de craciun. Dorinta mea de craciun a fost sa am liniste in suflet. Mi-am dorit ca anul urmator sa nu mai alerg inebunita dupa bani de salarii.

Craciunul anului 2005. Pe data de 21 decembrie am dat salariile, am impodobit brad in firma si am impartit cadouri. Toti erau obositi. Fusese un an greu. Deschisesem al doilea magazin si mergea prost iar eu eram preocupata de tratamente de sarcina. Incercam pe cat posibilul sa nu ma enervez in ciuda faptului ca ajunsesem la 120 de kg. Pe 22 eram in firma incercand ca din banii ramasi sa incropesc ceva si pentru casa mea. Pe la ora 12 a intrat un client incapatanat. In ciuda faptului ca scria "vacanta" pe usa vroia sa cumpere. Dupa ce a iesit pe usa am ridicat ochii la cer si am spus "Multumesc!". Aveam cu ce sa fac Craciunul. Chiar daca din nou eram singura din casa care se bucura de sarbatoare. Jumatatea mea iar facea tot posibilul sa imi strice dispozitia. Dorinta de craciun a fost sa am un copil. Credeam ca asta imi va aduce pacea in suflet si bucuria in casa.

Craciunul anului 2006. Casa imi stralucea in sarbatoare. Pana si sotul meu isi dadea silinta sa afiseze o stare de bucurie. Dar totul era atat de fals. Eram in divort. Termenul era pe 4 ianuarie. Incerca pe ultima suta de metri sa ma impresioneze. Acel an 2006 credeam eu ca a fost cumplit. Totul se darama. Totul se transforma. Cred ca a fost primul an cand nu mi-am dorit nimic. Sau poate ca mi-am dorit ca toata nebunia sa se termine cat mai repede.

Craciunul anului 2007. Pe 20 decembrie am avut unul din termenele la procesul penal. Asteptam vacanta de iarna ca sa iau decizii. Decizii cumplit de dureroase. Divortul se terminase repede. Eu cazusem nervos iar dorinta de la craciunul anterior s-a implinit. Totul de derula cu o repeziciune uimitoare. Pierdusem tot ce insemna firma: cladiri, oameni, masini si furnizori. Ramasesera doar cativa angajati. Ma durea sufletul pentru ei. Birourile firmei le mutasem in casa la mine. Salarii nu aveam cu ce sa dau. Speram ca Dumnezeu sa imi lumineze mintea in acele zile libere de craciun. Pe 21 am imprumutat o masina si am plecat sa imi adun angajatii de pe la lucrari. Una din ele era in jona Manastirii Neamt. Am intrat in Manastire. Pentru prima data am intrat in capela din spatele curtii. Am ingenunchiat la icoana Maicii Domnului si m-am rugat. M-am rugat pentru o familie, un camin si un copil. Imi doream un camin si o familie cu copii adunati in jurul bradului de craciun. In seara de ajun nu am avut brad dar am luat cea mai grea decizie de pana atunci: sa inchid firma si sa las totul in voia Domnului, si a fost prima zi dintr-un sir foarte lung cand nu am iesit deloc din casa.

Craciunul anului 2008. Dorinta anului anterior se implinise. Aveam o familie chiar daca nu era inca a mea legal. Am impodobit 2 brazi mari si frumosi, unul natural si unul artificial. In jurul celui artificial erau foarte multi copii adunati care au primit cate un mic cadou in seara de Ajun, iar langa cel natural eram eu, viitorul meu sot si copilul lui care mi-a facut cel mai frumos dar de craciun: mi-a spus MAMA. Piersusem tot si am castigat tot. In 2008 am pierdut si ultimul lucru ramas din vechea mea viata: casa. Si am castigat tot ce mi-am dorit de la viata: un camin. Nu mai aveam ce sa imi doresc. Doar sa am puterea de a merge mai departe indiferent de obstacole si piedici, sa am puterea de a le fi alaturi celor dragi in momente grele si sa am puterea de a-i invata sa mearga mai departe.

Craciunul anului 2009. Suntem la tara intr-o casuta batraneasca pe un varf de deal. Am amenajat-o cat sa ne simtim bine in ea, avem catel si pisica, am pregatit bradul sa il punem in curte. Tot ce mi-a mai ramas de facut e sa pregatesc casa pentru sarbatoarile de iarna. Sarbatoari ce anunta ca un an s-a incheiat si inca un an e pe cale sa inceapa. Sarbatori in care ne bucuram atat de invatamintele capatate in anul trecut cat si de inceputul unei noi aventuri: un nou an si un nou capitol din viata noastra.

ninge

A inceput de duminica seara ca o gluma. Fulguia usor, rar si cu fulgi mici. Luni dimineata se asezase putin. Dealurile erau burate. Si apoi a tot nins. Marti la pranz deja nu se mai vedeau obiectele mici din curte. Am fost nevoiti sa caram butucii de lemn de la poarta si sa ii stivuim. Ma gandeam ca voi vedea stivuite doar lemnele gata taiate dar la volumul de zapada nu am mai putut astepta sa le taie. Asa ca, cu manusi in maini, caciulita pe cap am trecut la programul de slabit de revelion: miscarea. Iar curtea si casa a devenit o mare sala de sport cu aparate diverse: butuci de carat, geamuri de sters, covoare de periat, perdele de spalat, si dulapuri de sters. Acum, de diminieata am constata ca "domnul profesor de sport" a mai nascocit un exercitiu: dat zapada cu lopata.

Atata alb in jur...

zi de iarna

Se apropie sarbatorile de iarna cu pasi repezi. mai sunt 10 zile. Ca in fiecare an imi fac o planificare riguroasa a treburilor pe zile. Din fericire sunt in grafic. Greul incepe de luni, cu scuturatul, spalatul perdelele, calcat, gatit, astfel incat joi, pe 24 si asez casa si sa o impodobesc. Dupa lasarea intunericului vom aseza bradul (artificial anul acesta)  in mijlocul curtii (in casa nu prea e loc) si il vom astepta pe mos in sufletele noastre. Pentru ca mosul ne va aduce o gramada de cadouri: linistea din suflete, bucuria de a fi impreuna, magia serii de craciun cu luminite, brad si chisca. Din anumite motive se pare ca astazi nu reusesc sa insirui in cuvinte imaginile si mai ales starea speciala de craciun.

zile de decembrie

Citesc diverse stiri din ce in ce mai pesimiste privind viitorul nostru. Din punctul meu de vedere situatia actuala era de asteptat. Ma refer atat la criza economica cat si la cea politica. Cea economica vine ca urmare a politicii de consum, la indepartartarea de "personalizare". In ultimii ani s-a mers pe depersonalizare: depersonalizarea magazinelor de cartier unde toti se cunosc si mersul la cumparaturi era un moment de bucurie sociala si inlocuirea lor cu supermarketuri unde esti singur in fata rafturilor. Nu e nimeni sa iti spuna "buna ziua", nimeni sa iti zambeasca, sa iti spuna ce e proaspat, sa te intrebe ce iti fac copii, familia sau catelul. Depersonalizarea "vecinului": din cauza programului infernal cum spunea o reclama birou-somn-birou-somn nu ne mai cunoastem vecinii, nu mai salutam vecinii, nu mai schimbam impresii, retete sau diverse informatii. Depersonalizarea hainelor: se fac linii sau colectii de haine, nu mai cumparam haine ci nume de case de moda. Haina de pe noi nu mai e facuta cu drag pentru noi de croitoreasa care ne stie de ani de zile cu bucurii si necazuri sau chiar de noi insine. Puloverul pentru sot pe care il oferim de craciun nu mai e lucrat cu multa dragoste cateva saptamani ci cumparat in 5 minute de la un magazin cu o vanzatoare plictisita. Podoabele din bradul de craciun nu mai sunt facute impreuna cu copiii din diverse materiale sau incarcate de emotia multor craciunuri impreuna ci sunt cumparate de la supermarket, in fiecare an altele pentru a fi in trend. Pana si mancarea e fara gust pentru ca nu mai e facuta cu dragoste de catre mama pentru intreaga familie ci e cumparata in cel mai fericit caz ca semipreparat.

Citeam undeva ca mediul inconjurator ne afecteaza calitatea vietii. Nu cred ca se referea doar la paduri sau la poluare ci la dragostea care ne inconjoara, de la dragostea perechii sau a copiilor pana la dragostea pusa in fiecare gest, atentie sau actiune.

Am devenit niste robotei care muncim pentru a avea bani si a ne cumpara diverse lucruri. A disparut respectul pentru propria persoana si implicit pentru cei din jur. Si vorbesc de acel respect care implica aprecierea, dragostea si tot ce tine de latura umana, nu de respectul pentru cati bani are celalt.

Iar asta incepe sa se vada in organizarea sociala si in viata politica: o lipsa totala de respect pentru ce ne inconjoara.

Imi amintesc de craciunurile copilariei mele cand nu erau bani, magazinele erau goale si totusi cat de fascinante erau. Brazii erau impodobiti cu nuci impachetate in staniol (adunat un an intreg de pe la ambalaje de bomboane sau ciocolata) si ghirlande din hartie creponata dar toata familia era adunata in jurul lor, se cantau colinde si mirosea a colacei proaspeti. In ziua de ajun copiii mergeau la colindat. Nu pentru bani pentru ca nu primeau decat nuci, mere sau colacei ci pentru ca era frumos sa mergi din casa in casa sa vestesti craciunul, sa fie intampinati cu dragoste la fiecare casa. Colaceii pe vatra de anul nou erau impletiti in doua si cu coronita pentru uratori si mai mari - impletiti in patru -  pentru mascati, dobe si ursi. Dar erau facuti cu atat dragoste.... Se facea un fel de claca la cuptor: se adunau mai multe gospodine iar noi fetele mici eram printre ele impletind colacei sau cosand masti si costume.

Atatea obiceiuri frumoase pierdute... atatea manifestari ale dragostei, respectului si apreciarii inlocuite de o poleiala robotica si insingurata...

sambata seara

Sfarsitul unei saptamani agitate. Banii nu ajung, datoriile au crescut odata cu lasarea frigului, micul "magazin" nu isi scoate nici macar chiria si lista de nemultumiri ar putea continua la nesfarsit. Ajung acasa cu tolba plina de nemultumiri. Curtea plina a bisercii imi accentuiaza starea de neputinta. Cu toate ca e sarbatoare ma gandesc ca remediul de necontestat al starii mele de nemultumire e smotrul. Asa ca incep cu aerisitul camerelor pentru ca e o zi frumoasa afara. Lenjeria aliniata pe sarma la aerisit imi mai reduce putin starea ne iritare. Urmeaza praful, covoarele si bucataria. Pana ajung la "coada cratitei" ar trebui sa fiu linistita. Nu de alta dar imi iese mancarea fara gust. Nu am terminat bine cu praful si telefonul imi suna. Mama a gasit ghebe si nu face fata. Asa ca impreuna cu copilul care topaie de bucurie ca mergem in padure, inarmati cu pungi si cutite, am plecat la drum. Linistea padurii, fosnetul frunselor uscate, pungile cu ghebe, bucuria copilului sau poate oboseala sau poate toate au contribuit la calmarea noianului de griji, nemultumiri si frustrari. Sau poate privelistea dealurilor si sentimentul ca suntem mici si efemeri in comparatie cu padurea. Micul paraias pe care il stiu de copila curge in acelasi sens si printre aceiasi copaci. Poate ca in unele locuri e cu un centimentru mai la drepta, poate ca unii copacei au mai crescut sau poate s-au mai rupt, poate ca mica mlastina e un pic mai mare sau poate un  pic mai mica dar raul e acelas doar eu am mai crescut si il pot sari mai usor ca pe vremuri. Nu trebuie sa mai merg de-a lungul lui sa gasesc un loc unde sa pot sari pe malul celalat.

La intoarcere parca casa mea din varful dealului e mai frumoasa, curtea e doar un pic dezordonata iar pana la apusul soarelui e chiar aranjata. In casa e cald, centrala toarce frumos, lenjeria miroase a aer curat ca pe vremea copilaria mea, familia mea s-a reunit in jurul mesei la un peste cu usturoi. Ce mi-as mai putea dori?

Cel mai frumos Craciun, cu zapada multa, cu un brad frumos impodobit in mijlocul curtii si cu multa dragoste.

ceasca de ceai

Dupa o zi destul de grea si obositoare, frunzarind netul in ideea de a mai gasi ceva frumos, placut sau interesant am gasit o noua pilda de data asta pe "ganduri pentru fiecare zi".  Ce e drept la un moment dat azi m-am gandit ca am ajuns la capatul puterilor si mi-am luat o pauza de ceai. Nu stiu daca am gasit cea mai frumoasa ceasca dar stiu sigur ca mi-a facut bine.

"O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva frumos dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la casatorie. Amandorura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.
Arsenie Boca

vasul crapat

am gasit-o aici si mi-a placut foarte mult asa ca fara sa intre am preluat-o.
O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor:
"- Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"
Bãtrâna a zâmbit,
"- Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa."
Morala:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!
Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului

amintire

Azi am deschis sa frunzaresc ce au mai scris altii. si am gasit ca de obisei pe blogul pentru suflet o povestioara cu talc. O poveste a carei inteles am explicat-o cu multe luni in urma cand am creat blogul. E una din primele mele postari. Cumva mi se aminteste ca nu trebuie sa uit de unde am plecat si nici drumul parcurs pana acum. Aseara, aveam o stare de nostalgie, o stare care ma ajuta sa mai invat cate ceva despre mine sau despre viata, o stare care imi spune ca s-a mai sfarsit o etapa si ca va incepe alta daca mi-am invatat lectia. Numai ca nu reuseam sa identific lectia. Atunci l-am rugat pe Doamne Doamne sa imi arate cumva care e "lectia". Si cum "necunoscute sunt caile Domnului", raspunsul a venit de pe net.

Viata e ca o cafea buna

am primit-o pe mail de la Florin Zamfir - Editura Mix

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca. Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :
- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si
a stresului pe care il aveti zi de zi. Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu- ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua. Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiricit oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa.

fratele

Poate colegul de la gradinita sau poate fratele tatalui ei au determinat-o ca la 3 ani sa inceapa sa isi doreasca un fratior. Nu o surioara ci un fratior. Si ca un capricorn veritabil ce era si-a urmarit ideea cu incapatanare. Prima incercare a mamei de a-i face fratiorul s-a soldat cu un esec. Si acum, la 36 de ani isi aminteste drumul de 1 km de la statia de autobuz pana la casa bunicilor, plin de nameti cand mama i-a spus ca nu ii face fratior deoarece nu a fost cuminte. Nu plangea, doar mergea la 10m in urma mamei si urla. Cand se oprea mama sa o astepte, ghemotocul imbracat intr-un urson verde se aseza jos si urla. In primavara a primit vestea buna: urma sa aiba un fratior sau o surioara. Astepata cu nerabdare iarna cand urma sa vina ghemotocul pe lume. Punea cu emotie mana pe burtica mamei si ii spunea povesti in gand. Avea rochie ca a mamei, albastra si se gandea ca asteptau amandoua sa vine bebelusul. Era foarte cuminte si grijulie pentru ca invatase din experienta trecuta ca daca nu e cuminte mama nu ii face fratiorul. Si a venit toamna. In seara aceea a stat cu mama la bucatarie pana tarziu sa puna gogosari in otet. Mama era imbracata cu frumoasa rochie albastra de gravida. Cand ochii i se inchideau de somn a aruncat o ultima privire bucatariei inguste unde mama aseza gogosarii rosii in borcane mari si a plecat in camera ei la culcare. Dimineata s-a trezit nauca pentru ca vocea tatei era cea care ii spunea sa se trezeasca. Nu intelegea: fereastra era inca intunecata, mama nu era si tata o grabea sa se imbrace. Intr-un taziu cuvintele tatei si-a facut drum spre mintea ei incetosata de somn:
- Hai la camin, grabeste-te sa nu intazii la servici. Ai un FRATIOR. S-a nascut acuma dimineata.
Stia ca ceva nu e in regula dar nu ii explica nimeni de ce fratiorul ce trebuia sa vina pe la sarbatori a venit la pusul gogosarilor.
Apoi ziua cand a fost dusa la maternitate si mama i-a zis ca numele baiatului va fi Andrei. A urmat o noua criza de nervi si urlete pentru ca ea vroia sa il cheme Romeo ca pe partenerul ei de la dansuri la camin. Isi aminteste curtea spitalului, mama la o fereastra la etaj, tata care o tragea de mainile amandoua si ea care punea frana cu picioarele sa nu plece de acolo pana nu i se confirma numele. Tot spitalul stia de baietelul pe care urma sa il cheme Romeo. Si Romeo i s-a pus numele.
Apoi zilele cand venea de la camin si deschidea cu emotie usa sperand ca mama l-a adus acasa de la spital. Ziua cand usa era descuiata, emotia cu care a intrat in camera ce fusese a ei si care o ceda cu draga inima fratiorului si a gasit-o pe mama cu un ghemotoc in brate. Era cat papusa ei favorita. Cum o certa tata de cate ori isi imfasa papusa cu paturica albastra ca nu are voie sa plimbe baiatul prin casa. Nu avea decat 5 anisori dar invatase sa infese, sa schimbe scutece si sa tina biberoane. Apoi cumatria. La biserica nu a facut urat deoarece i s-a explicat ce se va intampla si de ce. Ajunsi acasa nasa i-a inmanat copilul mamei cu lumanarea aprinsa in mana. Nu stiu din ce motiv dar o picatura de ceara a ajuns in ocghiul stang al baiatului. Isi aminteste ca statea cuminte pe lada recamierului asteptand sa se termine "ritualul" cand s-a intamplat "nenorocirea". Nu stie cum a ajuns in fata nasei si a inceput sa ii "care" picioare la tibie si pumni in burta pentru ce i-a facut fratiorului ei. Mama povesteste ca nu stia pe care il impace pentru ca nu stia care urla mai tare.
Momentul cand, crescuti la tara, baiatul a facut febra aftoasa de la laptele de vaca. A trebuit sa ajunga cu salvarea in oras si a trebuit sa ii i-a pe amandoi deoarece nu o putea desprinde nimeni de langa fratiorul ei. Saptamani intregi i-a mestecat biscuiti Mirela si i-a dat sa pape pentru ca altceva nu manca. Nici macar papusile multindragite nu au desprins-o de langa bebelus.
Un moment urat tare a fost in vara acelui an. Erau la tara, bunica era la camp si ea statea cu bebelusul de cateva luni. Era pus in landou si prins cu hamuri speciale sa nu cada. Trebuia sa se duca la baie dar negocia intens cu pisu pentru ca nu avea cum sa lase copilul nesupravegheat. Pana la urma nu a mai putut si a plecat la WC in livada. La intoarcere, l-a auzit tipand. Cand a ajuns a vazut ingrozita ca rupsese hamurile si cazuse din landou. Nu patise nimc grav, se lovise in cadere dar ea era ingrozita sa nu il "piarda".
Cand a inceput scoala cea mai mare durere a ei era ca nu isi putea vedea fratiorul decat in vacante pentru ca acesta statea la bunici.
Apoi l-au adus la gradinita. Dimineata isi ducea fratiorul la gradinita, se intorcea si pleca la scoala iar la pranz se ducea dupa el. Cu cheia legata de gat avea graja de amandoi pana venea unul din parinti de la servici. Apoi mama s-a mutata si avea un program mai lejer. Lucrand 12 cu 24 erau doar 2 zile pe saptamana cand avea ea grija de tot.Cand era mama acasa el o astepta ascuns la cuier in locul papucilor. Si cand ea intra el iesea vesel imitand-o: "mi-e foameeeeeeeeeee!".
De dragul lui a ajuns batausa cartierului. Era mic de statura si dragalas si ceilalti copii il necajeau. Cand a inceput sa mearga la scoala era protejatul colegilor ei. Ea invata dupa amiaza iar el dimineata. Daca il supara careva o astepta in curtea scolii sa ii spuna, la inceput ca apoi le spunea direct colegilor ei. Ea avea un coleg tare sufletist cu ceva frati mai mici si el: Claudiu. Si acum, dupa zeci de ani cand se intalnesc ea isi aminteste cum, la prima ora, zilnic, el ii povestea cine i-a necajit fratiorul si ce le-a facut el. Apoi ea a plecat la liceu iar fratiorul a fost mutat la alta scoala. Ii cunostea colegii, i-a invatat sa danseze pentru "balul" de la sfarsitul clasei a IV si mai apoi la a VIII.
Poate ca l-a protejat prea mult, poate a considerat ca e responsabilitatea ei sa il creasca pentru ca ea l-a vrut. Isi aminteste zilele cand ajungea acasa si de la poarta era certata pentru cine stie ce nazbatie. Nu spunea niciodata ca nu ea a facut-o. Se gandea ca fiind mai mare ea poate duce dar el e mic. Se obisnuise sa intrebe "acum pentru ce o iau?" nu pentru ca erau prea multe si pentru ca habar nu avea. Dupa aia, in camera lor ii facea morala si incerca sa ii explice ce a grasit si de ce nu ar trebui sa mai faca.
Apoi ea a plecat la facultate. Poate ca l-a parasit cand avea mai multa nevoie de ea: era la varsta pubertatii, sau poate ca nu a stiut cum sa ii fie alaturi in perioada adolescentei dar plecarea ei a rupt cumva legaturile dintre ei. Venea de la facultate la sedintele cu parintii din liceu. Nu isi aminteste ca parintii sa fi fost la vreuna. Asa cum isi aminteste cu drag cum pachetele de acasa contineau si o scrisoare de la el si de multe ori si ceva din economiile lui. Nu suma o emotionau ci gestul in sine. L-a batut la cap sa renunte la ideea de scoala profesionala si sa faca liceul in momente in care parintii erau disperati de incapatanarea lui de a-si urma visul de a ajunge sofer de tir. Apoi i-a cautat formate mici de carti ca sa poata copia la bacalaureat si la admitere. A pierdut 2 examene in restante pentru ca a stat si a asteptat afisarea rezultatelor la admiterea lui la facultate. Si a luat. O facultate la care l-a indrumat sa dea in urma unui calcul logic facut impreuna. Chiar daca actualul inginer zootehnist de azi ii reproseaza ca din cauza ei sta in mizerie si nu la vreun birou.
Primul an al lui a fost dificil. Era revoltat ca ea nu terminase facultatea si i se parea ca banii primiti de acasa ar fi mers toti la el daca ea ar fi fost pe picioarele ei. Amintindu-si de primul ei an cand isi imagina ca i se cuvine totul si era revoltata pe tot si pe toate i-a trecut cu vederea toate "iesirile". Mai ales ca week-urile el si le petrecea in ferma agricola a familiei in timp ce ea isi castiga banii din tehnoredactare. Anul urmator a fost cumplit: accidentul ei urmat de 4 luni de ghips. Frustrarile lui ca multi din banii munciti de el in acea vara au plecat pe tratamentele ei nu au fost inlaturate nici macar de cumpararea unei masini noi (o dacie) care, la insistentelke ei i-a fost data lui. Apele s-au mai linistit in sesiunea de vara cand, dupa o saptamana de foame in camin si-a luat inima in dinti si a trecut pe la ea cu un coleg. A trebuit sa il "traga de limba" pe coleg pentru a le afla problema. Nu i-a lasat balta pentru ca la ea era o perioada buna financiara: si lucra si tehnoredacta.
Apoi intamplarea a facut ca momentul cand el si-a luat diploma de inginer sa coincida cu deschiderea oficiala a primului ei magazin. El s-a simtit iar "dat la o parte" sau poate a simtit ca realizarile lui sunt minimalizate in comparatie cu ale ai. Lucru total neadevarat pentru ca el a fost si va ramane "baietelul mamei" si "urmasul numelui" tatei.
Apoi cele trei luni de stagiu in Elvetia ale lui au fost "umbrite" de nunta ei. Nunta care a fost planificata astfel deoarece voaia si el sa se casatoreasca la intoarcere. Nu a stiut niciodata durerea din sufletul ei pentru ca in cea mai importanta zi din viata ei el nu i-a fost alaturi. Momentul cand a pus floarea in pieptul verisorului de pe tata, floare care ar fi trebuit sa stea la reverul lui. Cum au fost instruiti cei de la muzica sa nu cante acel cantec in voga la vremea acea "fratele meu", cum s-a ascuns in bucatarie si a plans pentru ca nu a dansat cu el in noaptea nuntii. Dar s-a consolat cu gandul ca va veni si nunta lui si ea ii va fi alaturi. Numai ca la nunta lui nu a dansat cu el. La nunta lui nu a avut nici macar loc la masa. A stat in bucatarie si s-a asigurat ca totul e asa cum trebuie sa fie. Deoarece nu putea face fata singura si-a adus si o prietena din alt oras sa o ajute. Atunci a simtit ca legatura dintre ei a fost iremediabil rupta. Acea legatura care facea sa isi simta durerile telepatic, care ii facea sa se inteleag din priviri si sa se bucure fiecare de bucuria celuilalt.
L-a ajutata cat si cum a putut: la amenajararea magazinului lui din oras pana i s-a spus ca "nu comnda ea" si s-a retras lasandu-l neterminat dar incercand sa-l ajute fara ca el sa stie, la nasterea copilului lui - si-a amanat platile ei intr-o perioada cand mergea prost pentru a face fata momentului- pana cand i s-a spus ca nu l-a facut ea si daca vrea sa aiba grija de un copil nu are decat sa isi faca, la platile furnizorilor lui - erau trimisi direct la ea pentru plati nici macar nu mai era rugata sa ii imprumute, la amenajarea cladirilor din ferma zootehnica - a pus jumate-jumate cu tatal ei ca sa faca la el 3 camere si o baie iar la ea o camera, la amenajarea casei soacrei lui in vederea cresterii valorii. Nu a asteptat niciodata nimic in schimb. S-a gandit ca daca lui ii este bine o sa ii fie si ei ca doar sunt frati. Apoi a urmat caderea ei. Urata si dureroasa. A pierdut tot ce avea si nu doar a ei. Pe langa ea au pierdut si parintii si el. Dureros. Sentimentul de vina era puternic si aproape a ingropat-o. Stia ca ea poate duce toata durerea si toata pierderea, ca la urma urmei a fost vina ei ca nu a fost atenta la ce era in jur dar ei nu aveau nici o vina. Incercarea de a supravietui financiar nu a fost ca sa salveze ceva pentru ea ci sa salveze ce nu era a ei. Nu s-a putut. Orice a incercat s-a lovit de piedici. In momentele cele mai urate din viata ei nua fost nimeni langa ea. Fratele a trecut sa o roage sa aiba grija de baiatul lui daca el se sinucide iar mama a dat-o afara din casa. Tatal a facut fata problemelor in felul lui: s-a inchis in el si apoi a dat vina pe altii. Incet, incet ea si-a revenit oarecum emotional si mental dar financiar nu. Si mare i-a fost surpriza ca in momentul in care a incercat sa se adune si din punct de vedere material a fost tratata ca o hoata. Tot ce a crezut ea ca a salvat de la pierdere si le-a depozitat la parintii ei sau la bunica nu ii mai apartineau. Au fost "oprite" ca o compensare a pierderii materiale suferite din cauza ei, ca o dobanda.
E surprinsa ca desi au fost crescuti in celasi mediu ea nu a contorizat niciodata ce a primit ci a considerat ca valoarea ajutorului primit e proportional cu valoarea nevoii nicidecum nu poate fi cuantificat. A multumit intotdeauna de ajutorul primit si a considerat ca de atat avea nevoie si ca restul tre sa faca singura, ca la o adica a fost invatata sa pescuiasca nu trebuie sa ii dea nimeni pestele gata prajit si curatat de oase in prealabil. A ajutat si ea la randul ei cat si cum a putut a putut, renuntand la sine de multe ori bucurandu-se de multumirea generala. Dar uite ca Dumnezeu i-a dat perioade in care avea nevoie de ajutor, perioade in care a fost incapabila sa faca ceva din punct de vedere fizic - fractura de coloana, si emotional - divortul si falimentul. Dar pentru ca ea zambeste mereu si e optimista (cand nu poate face asta sta cuminte la ea acasa si nu vrea sa fie vazuta de nimeni) nu e crezuta ca e la marginea prapastie. Unii chiar ii mai dau cate un bobarnac sa se convinga: daca o sa cada inseamna ca era pe margine dar daca se tine bine inseamna ca minte.
Dar pentru ca fratele ei are impresia ca ei i s-a acordat mai multa atentie si ca i s-a dat mai mult, s-a gandit sa faca o lista cu ce a primit unul si altul si cu ce a dat unul sau altul. In timp ce o scria si-a dat seama de penibilul situatiei. A scris-o, exista, dar o va inmana fratelui si parintilor ei doar in momentul in care va fi atat de ranita incat va considera ca legaturile de familie sunt iremediabil rupte. Ii va iubi de la distanta, in tacere, ii va respecta toata viata ei pentru ca datorita lor, a tuturor, e asa cum e dar nu le va mai da voie sa se apropie si sa o raneasca. E constienta ca i-a dezamagit pe toti, ca i-a ranit, ca nu s-a ridicat niciodata la nivelul asteptarilor lor dar e timpul sa isi vada de viata ei.