Eu si kilogramele mele

 E un subiect care m-a tot urmărit de-a lungul anilor. Si scriu despre el acum, ca pe viitor să pot reciti în cazul în care voi mai avea nevoie. Sunt concluzii la care am ajuns acum si care, pe moment mă ajută. Poate că maine voi descoperi altceva iar pomâne voi învăța ceva complet diferit, dar azi până aici am ajuns și am nevoie să le văd scrise.

Am fost copil crescut la bunici, la țară, invățat cu soare, apa de izvor si muncă in gospodărie sau la câmp. Am jucat handbal până la 14 ani iar asta a inclus si multe suplimente pe bază de fier. Am fost o adolescentă greuță, dar nu plinuță, cu 63 kg la 1,63m dar care se imbrăca de la raionul de copii (cea mai mică mărime de la adulți îmi era mare). În ciuda cântarului, mi se vedeau oasele șoldurilor prin fustele conice așa că preferam fuste cloș si bluze peste fustă astfel încât să nu iasă în evidență. Volumul a venit în cele 4 luni de stat in ghips pentru fractura de coloană. În dimineața accidentului veam 56 kg iar la scoaterea ghipsului 103kg. Faptul că puteam merge, în ciuda pronosticurilor medicilor, a făcut ca greutatea să pară o problemă banală. Mai complicat a fost cu hainele pentru că masurile se dublaseră iar incălțămintea cu toc sau talpă groasă a devenit o amintire pentru că a fost inlocuită cea fără tocuri si cu talpă flexibilă. La un an de la scoaterea ghipsului, după 8 luni de mers cca 10 km pe zi prin Iași, am reusit să ating 73 kg. Eram mai mult decât mulțumită. Apoi am revenit acasa,  punând pe picioare firma iar kilogramele au inceput să se adune încet și sigur. Tratamentele de sarcină m-au aruncat la 128 kg. A urmat o perioadă foarte grea, cu divorț, faliment, depresie iar o parte din kilogramele s-au mai dus astfel încât la a doua cununie aveam 87 kg si 36 de ani. Speram că mutarea la tara, reducerea stresului si mâncarea naturistă imi vor regla nu doar glicemia ce imi dădea multe dureri de cap fiind la limita superioară ci si o scădere în greutate, dar nu a fost așa. La 50 de ani am analizele bune (glicemia la limita superioară si colesterolul la limita inferioară) dar si o greutate cu 3 cifre. Cu un an în urmă am decis că nu e suficientă miscarea, alimentația și o evitare a stresului și că probabil mai există o componentă care ma îngreunează. Așa am descoperit emoțiile. In multe programe care lucrau pe tema emoțiilor în procesul acesta de ingrășare-slăbire se vorbește de protecție. Că undeva în subconștient există o teamă iar stratul adipos vine pentru protecție. Mi-am analizat momentele în care am inceput să depun și am zis că există o logică așa că am lucrat pe schimbarea tiparelor mentale astfel încăt să nu mai am nevoie de protecție. Dar kilogramele au rămas la locul lor. Chiar s-au mai adunat câteva. Am constatat că de-a lungul vieții, lucrând intr-un domeniu masculin, chiar dacă nu sunt o femeie frumoasă, am beneficiat de o oarecare atenție nedorită din parte bărbaților și probabil stratul adipos era menit să tină la distanță acea atenție. Am descoperit si un incident dureros (trauma) în copilărie cu tentă sexuală așa că am lucrat o vreme pe această temă. Destul de greu de integrat și iertat dar pănă la urmă am reușit să accept că acea atenție m-a ajutat mult în activitătile mele comerciale chiar dacă mă irita si în scurt timp am constat că au dispărut chiar și privirile deranjante pe stradă. Doar kilogramele au rămas la locul lor. Măcar nu s-au mai adunat. Începusem să mă resemnez dând vina pe acea perioadă de transformare a femeilor in jurul acestei varste, când, o discuție cu o doamnă dragă mie mi-a mai dat o temă de gandire: responsabilitatea. Tot o agresiune de care subconștientul voia să se apere. Am început săpăturile în amintiri până în copilărie. Au fost destule responsabilități și de la vârste destul de mici. Unele au fost destul de copleșitoare dar datorită lor sunt o femeie responsabilă și asumată. Ce e drept am obiceiul de a-mi asuma responsabilități oriunde și oricând. Am devenit atentă la acest tipar. Uneori reușesc să separ responsabilitățile mele de ale celorlalți dar sunt și momente în care mă implic mai mult decat e cazul. Au mai trecut ceva săptămâni în care am constatat că a dipărut nevoia de a ronțăi continuu dar cântarul meu se încăpățâna să indice tot un număr cu 3 cifre dar ceva mai mic. Cum a venit primavara și alimentația văcuței mele a trecut de la uscat la verde, cantitatea de lapte a crescut deci și timpul în care sunt atentă doar la sunetul laptelui în cană. E momentul meu de introspecție. Așa am descoperit că discursul meu interior e axat cumva pe explicații, pe justificări. Urmărind această logică am descoperit pitit bine în subconștient acel „nu merit” despre care susțineam cu convingere că nu există. Acel sindrom al impostorului ascuns sub justificări si tipare. Chiar dacă mental am toate argumentele să cred că merit orice, subconștientul o ținea pe a lui. Cine stie unde si când s-a format acel tipar.... Prezența unor persoane din trecutul meu care mi-au apasat anumite butoane, la un anumit moment dat, m-a făcut să cred că am descoperit punctul nevralgic. Am înlocuit acel „nu merit” cu „MERIT SĂ...” și doar 3 săptămâni de lucru cu aceste convingeri au dus la incă o gaură la curea. Încă nu am curaj să mă urc pe cântar dar mă bucur că nu mai ajung atât de des în bucătărie, nu mai fac căderi de glicemie care să mă trimită tremurând la frigider iar serile le petrec citind sau impletind fără să simt nevoia unui castron de ronțănele prin preajmă. Peste zi am doar două momente când imi e foame si atunci stiu clar ce vreau să mananc adică pe la 10,30 - 11 simt nevoia de proteină (în special ouă) iar pe la 18-18,30 am nevoie de ciorbă sau tocană în general, iar dacă sunt obosită fizic aș manca carbohidrați (cartofi sau făinoase). Între aceste două mese mă mai alint cu mere sau alte fructe și cam atât. Doar dacă trec de ora 23 fără să adorm mă mai tentează cate un compot. Dacă vremea ne permite, seara ne plimbăm. Am reînceput ușor dar cât de curând vrem să ajungem iar la cei 6 km zilnic. Ce mă bucură e sentimentul de ușurare. Nu știu daca e de la kilograme sau de la emoții dar mă simt mai ușoară și mai liberă.

Multă vreme am citit de nemulțumirea care ne trimite la mâncare pentru un strop de bucurie sau o alinare. Din păcate nemulțumiri avem tot timpul (facturi/ salarii/nevoi) și nu le poți ține la distanță. E ușor să spui că e suficient să schimbi atitudinea față de ele pentru că sunt momente când ele te pot copleși. Să lucrezi doar cu motivele de nemulțumire e ca și cum ai trata doar efectele fără să mergi la cauză. Iar nemulțumirile sunt doar efecte, ele vin pe fonduri mai ascunse și mult mai dureroase și par mult mai grave doar pentru că sufletul țipă după alinare. Și e și mai greu, când iți vine să urli pentru că te-ai impiedicat de papucii copilului/soțului lăsați în cale, să te intrebi „de fapt ce mă irită atât de tare de urlu pentru niște papuci?”,„care e de fapt durerea?”. Dar odată ce începi să iți pui aceste întrebări iți va veni și ideea răspunsului. Pentru că doar tu îți poți răspunde la aceste întrebări. Doar tu iți poți urmări direcția gândurilor (ce situații simți nevoia să le justifici, ce discuții simți nevoia să le reiei în gand) și să iți dai sfaturi ca și cum le-ai oferi copilului tău sau celei mai bune prietene.