Multumire

Ce e ciudata e ca in ciuda faptului ca as avea despre ce scrie, despre ce povesti, cuvintele refuza sa se aseze intr-o ordine fireasca, ca sa nu spun frumoasa. Toate sentimentele si trairile se incapataneaza sa ramana acolo in sufletelul meu si nu vor sa se aseze in cuvinte. Ciresul lasat de fructe vrea sa ramana doar un cires in asteptarea culesului, gutuiul inflorit prefera sa ramana un copac un curte si atat, ouale asezate ordonat in incubator sunt doar oua.... Nici o anticipare, nici o asteptare doar fapte. Fapte zilnice, repetitive, intrate cumva intr-o rutina si o asezare linistitoare. Casa, curtea, gradina totul e asezare, firesc si liniste. Pana si oboseala fizica e tot rutina monotona care da un sentiment de firesc, de ..."impamantenit"... In ultimii doi ani tot ce faceam in curte era nou, era aventura si incantare. Acum e firesc si asta imi da un sentiment de plin, de multumire. Pana si inchiderea cafenelei a fost un gest firesc, normal care a "intregit" peisajul casei cu electrocasnice si mobilier de curte. Decizia, ca si gestul in sine au venit firesc fara dureri sau "vartejuri" emotionale. Ca o linistire, ca o intregire si o "adunare acasa". Am sentimentul unui paraias de munte care si-a facut loc printre pietre, a sapat in maluri si a ocolit roci in drumul sau spre vale. A adunat mici izvoare in drumul sau si s-a luptata cu terenul si a coborat cand mai vijelios, cand mai involburat spre campie. Acum a ajuns la camp si s-a "contopit" cu o apa mai mare si e linistit. Se odihneste dupa coborarea vijelioasa in bratele unei ape mari, linitita si calma.