Calugarul care a pierdut lumea

o poveste care mi-a placut mult. Am preluat-o de aici:


Avea un nume simplu: Gheorghe.
Traia in lumea noastra mondena, moderna si consumatoare de suflete.
A terminat liceul uman, o facultate de litere si un master in filosofie.
A citit peste 1.500 de carti si era un credincios devotat religiei sale.
A iubit 2 femei: pe mama sa care traieste intr-un colt de tara si pe Livia.
Livia l-a parasit. Pentru Gelu care era mai materialist si mai bogat.
A fost 5 ani voluntar la Asistenta Sociala. Ochii, urechile si inima lui au vazut, auzit si au trait toate micile si marile tragedii umane, odata cu cei pe care ii consilia.
Facea parte dintr-un cerc de oameni simandicosi si elitisti. Noaptea se invartea printre "baietii" de bani gata prin cluburi de fite. Ii spuneau "Filosoful", asta nu numai datorita barbii sale ci si felului sau de a fi si de a vorbi. Il primeau printre ei si il luau cu ei, tocmai pentru aparenta culturii.
Pana la 45 de ani a trait, a vazut, a auzit si mirosit, a simtit si a iubit. Practic a trait viata cu bune, cu rele, cu dezamagiri si excese, cu mizerie si lux, cu frica si fericire.
Ajuns la varsta asta ceva din el s-a schimbat si nu a mai vrut sa vietuiasca in aceasta lume mondena, moderna si consumatoare de suflete. A fost scarbit de cata prefacatorie si lacomie era in ea, a fost oripilat de durerea si spaima celor mai multi dintre oameni, a fost cutremurat de falsitatea si orgoliul lor.
A fost la un pas de sinucidere.
Religia lui i-a intins mana. Gheorghe s-a calugarit.
A fugit de lume ca sa isi duca sufletul in pustie si sa caute salvarea. A fugit de lume in lume.
Pe munte a gasit o pestera in care si-a facut locas de rugaciune.
A stat acolo 10 ani fara sa stie de lume, de pacatele ei, de murdaria si necredinta ei. Incet, incet, asa cum dorea, a scos lumea din sufletul si viata sa. A cautat purificarea si inaltarea. A fost singur, un pustnic care isi spala sufletul in apele rugaciunii si postului, un pustnic care dorea ca sufletul sau sa fie mantuit, un pustnic care nu mai vroia sa stie de lume.
Odata, in noaptea neagra ce inchidea anul, a simtit un tremur in stanca de sub capul lui.
Incet, s-a trezit si a iesit afara.
Luna stralucea puternic in vale si totul se asternea limpede sub ochii lui. Luminile orasului din vale au disparut, zgomotele noptii se estompau in fosnetul naturii.
Era pace si liniste, deorece lumea nu mai era.
A trait asa, inca ceva timp. A coborat muntele si lumea nu era, a trecut valea si lumea nu era, a cautat in campie si lumea nu era. A mai mers mult timp si mare distanta, dar lumea nu era.
Trupul sau s-a subtiat si s-a ofilit.
El credea ca este fericit, deorece a pierdut lumea. Asta dorea, sa nu mai stie de ea.
De lume fugise el si acum lumea era pierduta.
Mai inainte sa moara, singur, si-a dat seama ca pierzand lumea si-a pierdut mai mult de jumate din suflet. Pentru ca, atunci s-a uitat in inima lui si a vazut cat de mult pierduse din ea!


Daca stai sa judeci oamenii nu mai ai timp sa ii iubesti !
Maica Terezam,