Comparația

 Si daca au fost zile liniștite, de sărbătoare am avut timp sa analizez o atitudine de care ma tot lovesc: comparația. E un comportament cu care am fost crescuți cu toții. Fiecare iși amintește cel puțin o întâmplare în care a fost comparat cu un vecin, cu un coleg de scoala, cu alt copil sau cu altcineva. Era o metoda „didactică” folosită de mai toți părinții si profesorii din „epoca de aur”. Competiția a fost considerată stimulentul pentru a obține rezultate mai bune, dar din păcate majoritatea au dezvoltat un complex de a nu fi suficient de bun care a dus la multă anxietate și chiar depresie. Poate pentru ca am fost un copil bun la scoala sau poate ca ai mei au folosit motoda un pic prea mult sau prea des, am dezvoltat un comportament diferit. Cred ca pe la liceu am inceput sa ma gandesc ca sunt unica, si sa fac lucrurile in felul meu astfel incat sa nu mai fiu comparata. Iar in facultate am aplicat metoda mai intai la tinute.  De exmplu se purtau cizmele cu fundiță pana la jumatatea gambei, fustele medii și haine din piele lungi. Era culmea elegantei. Iar eu purtam bocanci, fusta la jumatatea genunchiului si pulovere largi. În perioada fustelor mini eu am descoperit comoditatea fustelor foarte lungi, a camasilor largi si a centurilor late. Apoi am extins comportamentul si in zona profesionala: cand toti cei din cercul de cunostinte al parintilor mei isi cautau de lucru eu am devenit antreprenor si m-am apucat de vandut  instalatii termice si sanitare. Consider si acum ca, daca nu exista un criteriu, comparatia nu poate să existe.

Imi place să privesc in jur, imi place sa admir oameni care au reusit in viata indiferent in ce domeniu si sa invat de la ei. Nu imi place sa copii în schimb. Așa cum am spus, consider ca fiecare e unic si irepetabil asa incat ce i se potriveste unei persoane nu se potriveste si altor persoane. E ca si cum as incerca sa incap intr-o rochie care sta foarte bine pe o doamna subtire cand eu port o marime mare. 

Dar probabil ranile provocate de aceasta „metoda didactica” în copilarie au ramas nevindecate pentru ca ma lovesc mereu de comparatii și relatii care ar putea sa fie frumoase, ajung sa se rupa pentru ca eu refuz sa intru in competitie. Doar ca de multe ori constat ca o competitia exista chiar daca eu vreau sau nu sa fiu acolo.

Acum multi ani, cand a intrat o doamna in familia din care fac si eu parte mi-a adus la cunostinta ca e mai buna decat mine pentru ca ea e insarcinata in timp ce eu nu dadeam semne ca m-ar interesa acest lucru. Am ramas fara cuvinte pentru ca o sarcina mi se parea un lucru atat de personal incat chiar nu putea fi obiectul unei competitii. Iar Dumnezeu a vrut ca mai tarziu, eu sa am un copil mai mare decat al ei. Si iar a inceput competitia: de data asta pe tema „al cui copil e mai bun”. Si daca ar fi fost constructiva aceasta competitie pentru ea sau pentru copil probabil nu m-ar fi deranjat atat de tare dar a distrus din fasa prietenia ce se putea lega intre copii precum si cea ce s-ar fi putut lega intre noi doua. Baieții nu pot fi comparati intre ei pentru ca le plac lucruri diferite, au pasiuni diferite, interese diferite dar cu toate astea ar fi putut fi prieteni si ar fi invatat unul de la altul daca nu ar fi existat comparatia care a adus dupa ea critica si judecata.

La fel cum, cu ceva ani in urma am cunoscut o doamna care imi e foarte draga. Trecea printr-un moment mai greu al vietii sale si am incercat sa ii fiu alaturi si sa o sustin pana depaseste perioada. A venit si ziua cand viata ei a devenit o insiruire de momente frumoase.  M-am bucurat mult pentru evolutia vieții ei pana cand au aparut replici care mi-au aratat ca a intrat in competitie. Întai a fost bucataria de vara. Eram incantata ca am reusit sa punem gresia si faianța. Chiar daca nu e în stadiul final, pentru mine era o reusita si voiam sa impart bucuria aceasta. Parea ca se bucura pentru mine pana i-a sunat telefonul si am auzit-o întrebandu-si sotul de ce nu are si ea o bucatarie asa iar raspunsul a fost ca in urmatorul interval de timp ea va avea o bucatarie mai mare si mai frumoasa decat a mea. Am ramas fara replica. Apoi au aparut replici de genul „nu stiu daca tu iti permiti dar, noi vrem....” care aratau clar competitia. Nu pentru ca cineva isi permite sau nu ci pentru ca in loc de sustinere, ajutor si prietenie era o competitie. Apoi, pentru ca erau in primul an la tară am incercat sa îi povestesc din experiențele mele de adaptare la ritmul satului până când am auzit replici de genul „lasă ca tu nu știi, dar eu/noi....” așa că m-am retras încet, încet din relație pentru ca „eu nu imi permit” sa mă irosesc în relații în care nu exista respect si crestere reciproca.

Consider ca de la fiecare om pe care il întalnesc, indiferent ce studii, experieță sau cunoaștere are, am ceva de invățat așa cum si celalat are ceva de învațat de la mine, pentru ca viața e complexa si nimeni nu poate fi bun in toate domeniile. Așa apare evoluția, prin învațare unii de la altii si prin creștere reciprocă.  Iar cand nu mai exista creștere, lecția s-a terminat și fiecare iși vede de drumul lui. Cand apare competitia apare si comparatia iar asta implica o balanță in care un taler e mai jos si unul mai sus. Si daca celalat scoate balanța eu stiu sa scot in evidență domeniile in care balanța ma avantajează foarte tare poate pentru ca acea balanță a existat prea mult timp in viața mea.

E adevarat ca invățăm prin observare. Observam un comportament si analizam in ce contex ajută sau încurcă, daca ne-ar ajuta/încurca și pe noi, daca sunt situații in care ne comportam si noi asa sau daca au existat situații in care acel comportament ne-a ranit fie ca a fost al nostru sau a celor dragi de langa noi. Probabil ca pe mine m-a ranit candva acest comportament daca acum imi tot apare si inca ma deranjează. Dar fuga asta de competitie m-a învățat sa respect fiecare om, sa caut sa invăț ceva de la fiecare, sa caut în ceilalți partea bună dar cel mai mult m-a ajutat sa pot descoperi unicitatea fiecaruia. Pentru ca fiecare om e unic si minunat în unicitatea lui.