cum am cultivat o stare de bine

 Am raspuns in gluma unei doamne ca starea mea de bine e cultivata si ea m-a intrebat cum am facut asta. Cred ca de nevoie.

Dupa divort si faliment, cand am pierdut tot ce credeam eu ca conteaza in viata, adica bunuri si statut social nu mi-a ramas decat sa ma intreb de fapt ce conteaza cu adevarat in viata. Nu mai eram nici doamna patroana care muncea uneori si 16 ore pe zi, nu ma mai saluta lumea pe strada, de fapt ma priveau ciudat dupa toate articolele din presa locala aparute despre patraoana care si-a inselat colaboratorii. Ce mai conta ca autorii acelor articole nu s-au deranjat nici o secunda sa intrebe care e adevarul de fapt, sau ca unii dintre ei mai aveau datorii inca la firma mea? Asa ca nu mai eram nici patroana, nici sotie pentru ca sotul meu de atunci a preferat „sa se salveze” asa ca a divortat, nici fiica pentru ca ii facusem de ras in oras si tocmai constatasem ca nici sora pentru ca s-a inchis robinetul de ajutor deci ce conta de fapt? Am gasit raspunsul citind, vorbind si mergand la psiholog. Tot ce conta de fapt eram eu. Problema era ca nu prea stiam cine eram eu. Atata timp fusesem „ceva” pentru altii incat nu mai stiam cine sunt eu. Cele cateva luni de stat in casa preferand intunericul si margelitul m-au ajutat sa ma descopar cate putin. Nici acum nu stiu sigur cine sunt pentru ca in fiecare zi mai descopar ceva despre mine chiar si dupa 16 ani dar acela a fost inceputul. Psiholoaga m-a sfatuit sa imi fac un jurnal in care sa scriu tot ce ma durea, tot ce imi aminteam ca m-a ranit si i-am urmat sfatul. Intr-o saptamana scrisesem de mana 2 caiete normale de 50 file si unul studentesc. Am scos tot ce mi-am amintit atunci si am pus pe hartie. La urmatoarea sedinta am intrebat ce fac cu ele. Nu ii venea sa creada cat am putut scrie. Normal ca le-am ars fila cu fila, durere cu durere. Apoi a fost nevoie sa umplu acel gol lasat de durerile „arse”. Asa am invatat sa caut motive de bucurie. Si am gasit in fiecare zi altele: de la stropii de ploaie, zambetul unui trecator, o raza de soare, mirosul unei flori sau chiar un fluture. Asa am inceput sa scriu si a aparut acest blog. Margelitul a trecut la o noua etapa, aceea de mica afacere. Am gasit un spatiu mic si am deschis un magazin de margele cu atelier de margelit: reparam gablonturi, margele si faceam altele la comanda. Cred ca asa m-am „reparat” si pe mine si m-am reconstruit cu fiecare margica prinsa pe un ac sau pe un fir. Partea grea trecuse pentru ca dupa ce am lasat tot ce pierdusem sa plece si din sufletul meu, au inceput sa apara tot felul de lucruri frumoase in viata mea. Pierderea casei mi-a adus un apartament inchiriat si un copil ce voia sa ii fiu mama, pierderea firmei si a sotului a lasat loc liber pentru a construi o familie frumoasa. Si cand credeam ca toate sunt pe fagasul lor am pierdut iar statut social prin pierderea locului de munca al noului meu sot si un nou faliment al firmei pe care lucram. Asa ca am pornit iar de la zero. Ne-am mutat la tara, intr-o casa primita in folosinta ce nu fusese locuita de ceva ani si am inceput sa reconstruim atat casa cat si pe noi. De data asta stiam ca am ramas cu ce era mai important: noi insine. Cumva a fost un test daca mi-am invatat lectia. Pe asta o invatasem dar se pare ca tot eram atasata de unele lucruri materiale si nu doar. Auzeam des aia cu „ai plecat doamna de birou si ai ajuns la coada sapei” si ma cam deranja. Nu sapa in sine, pentru ca ma pricepeam la gradinarit si chiar constatasem ca imi lipsise, ci mesajul din spatele expresiei. A fost nevoie sa pierdem iar tot la doar un an jumate, de data asta intr-un incendiu, ca sa inteleg ca nu ce am ma face fericita ci ce simt, ca fericirea nu vine din exterior spre interior ci e chiar pe dos: fericirea din suflet se rasfrange in jurul meu. Urmatoarea lectie a durat cam tot un an jumate si era legata de „independenta financiara a femeii in familie”. De gura celor din jur m-am angajat. Imi plac copii deci sa fiu educatoare a fost o distractie. Doar ca am constatat ca serviciu ma epuiza si gospodaria mea era pe ultimul loc. Incepusem sa nu imi mai gasesc locul acasa. Si iata-ne din nou nevoiti sa ne mutam. De data asta in alt loc, alta comunitate, nimic cunoscut si iar de la zero. Doar cu ceva mobila afumata de la incendiu si noi 3. Am renuntat la serviciu si m-am centrat pe micul meu univers. Au trecut 11 ani de la ultima mutare, ani in care am citit multa psihologie aplicata, am ajuns „la coada vacii” adica mai rau decat „coada sapei” pentru ca avem si animale acum, ani in care am crescut financiar cat si emotional cu totii, nu chiar ca Fat-Frumos din poveste, dar cu mult entuziasm si bucurie. Am reinvatat sa ma bucur mult si din orice, sa caut motive de bucurie in cele mai banale activitati, sa ma iubesc asa cum sunt indiferent ca mulg vaca, prasesc in gradina, pregatesc copii pentru examene sau urmez eu cursuri de dezvoltare. Imi gasesc implinirea atat in painea calda pe care o scot din cuptor cat si in discutiile cu doamnele care imi mai cer parerea, in rosia proaspat culeasa din gradina cat si atunci cand tin in palma un pui de gaina, chiar si in roaba cu balega pe care o scot de la vaca pentru ca mai apoi urmeaza galeata cu lapte sau limba aspra a viticii pe obrazul meu, de joaca iedutilor primavara nu mai vorbesc. Asta nu inseamna ca nu am momente proaste, momente cand sunt trista, provocari, furtuni emotionale sau discutii in contradictoriu ci ca aceste momente sunt mai rare sau mai putine decat cele de bucurie. Am invatat sa imi fac jurnalul recunostintei cred ca dupa incendiu, in care sa trec in fiecare seara 3 motive de bucurie. Pe atunci nu stiam sa ii spun recunostinta era doar un jurnal de bucurii. Primele saptamani au fost grele dar mi-am educat mintea sa caute zilnic motive mici de bucurie pe care sa le trec seara in jurnal. Apoi s-au inmultit. Gaseam mult mai multe si nu ma induram sa nu le trec in jurnal. Am fost nevoita sa invat sa aleg oamenii cu care sa imi petrec timpul. Asta nu inseamna ca am renuntat la ei ci doar am redus interactiunile astfel incat sa nu ma mai simt ranita. Abia apoi am descoperit ca treaba e pe dos: e nevoie sa imi vindec ranile si oamenii se triaza singuri. 

„Ceahlaul la apus” a fost tot timpul un reper de trainicie, de continuitate si de statornicie. Asa cum Eminescu a fost un reper de frumusete. Nu se poate sa ma fi nascut in Romania, la poalele Ceahlaului si sa nu apreciez radacinile, continuitatea si frumusetea locurilor, a neamului si a lui Dumnezeu. Nu am cum sa fiu atat de binecuvantata si sa nu ma bucur de toate astea. Imi place sa fiu gospodina la tara si sa ma bucur de toate darurile lui Dumnezeu facand totul cu drag si cu bucurie. Îmi sunt dragi animalele din gospodarie, imi ingrijesc cu drag gradina si gospodaria si ma bucur de iernile la gura semineului cu andrele in mana ca toate femeile din neamul meu.

Cu putin inainte de divort, o prietena mi-a facut cadou o serie de carti „Cedri sunatori ai Rusiei” de Vladimir Megre. Mi-au placut enorm primele volume si cumva toate povestile despre Anastasia aveau ecou in sufletul meu. Am fost surprinsa sa constat ca nu s-a intamplat la fel cu nici una din prietenele mele. Cred ca atunci am incetat sa mai explic de ce imi plac anumite lucruri si sa consider ca fiecare are drumul si timpul sau...

Si da, cred ca mi-am cultivat starea de bine asa cum cultiv legumele in gradina: de la samanta (idee) pana la recolta, cu sapa in mana, cu bataturi in palme, cu smuls buruieni (ganduri negative), cu udat (ganduri pozitive) chiar si cu cate un arac de sprijin uneori (curs sau carte de dezvoltare personală) si cu siguranta cu multa rabdare si dragoste, asteptand si bucurandu-ma de fiecare etapa.