Postarea e despre cum reactionez la emotia bucuriei. In general reactionez cu intarziere la orice emotie. Am nevoie de un timp in care sa imi identific emotia si sa o gestionez. De cele mai multe ori asta ma ajuta. Mai ales cand emotia e mai joasa. Intai rationez, actionez si abia apoi imi dau voie sa simt. Am facut asta atatia ani, incât acum o fac fara sa imi dau seama. Uneori emotia, daca e prea puternica, apare dupa cateva zile. Iar alteori dupa doar cateva minute. Cand sunt suparata ma retrag eu cu mine până cand furtuna trece. E tot o obisnuinta dar nu stiu cand s-a format si de ce. Fie ca nu vreau sa ma vada cineva suparata, fie nu vreau sa ii incarc pe altii cu problemele mele, fie pur si simplu vreau sa imi „diger” in liniste emotiile, cert este ca nu vorbesc o vreme despre asta. Nu neaparat ca o ascund doar ca nu vreau sa o impartasesc pana cand nu am analizat eu situatia si emotiile aferente. Nu e neaparat bine pentru ca uneori ma surprind emotii extrem de vechi care inca nu au fost „digerate” si probabil care imi asigura multe din blocajele din viata mea. In schimb, cand vine vorba despre bucurii, as vrea sa le impartasesc cu toata lumea, as vrea sa vad pe toata lumea la fel de bucuroasa cum ma simt eu. Doar ca fiecare e cu viata lui, cu emotiile lui iar bucuria mea in loc sa se multiplice, se stinge cu fiecare impartasire. Uneori ma gandesc ca nu stiu eu sa impartasesc dar lucrurile sunt mult mai simple: acea bucurie e incununarea multor emotii (asteptari, sperante, visuri) si multor actiuni precum si multa munca pentru a ajunge la ea, iar atunci cand o impartasesc nu am cum sa ii adaug si acea incarcatura adunata in timp asa ca ea ramane o actiune si atat.
Citisem candva o poveste despre o batrana care avea 2 fii: unul avea un atelier de sandale si unul de umbrele. Batrana era mereu tristă si plansa. Atunci cand a fost intrebata de ce e plansa si trista mereu a raspuns ca atunci cand e soare plange pentru baiatul care face umbrele pentru ca ii merge prost, iar atunci cand ploua, plange pentru baiatul care face sandale pentru ca nu mai are vanzare.
Privind in jur cred ca toti facem aceasta alegere: preferam sa plangem si cautam mereu pretexte pentru a o face, decat sa cautam motive pentru a ne bucura. Si uneori, chiar si cand avem motive de bucurie, daca nu avem motive de suparare, le inventam ca sa ramanem in acea stare de nemultumire continua. Am senzatia ca bucuria ne sperie fie ca nu suntem obisnuiti cu ea, fie ca ne e teama de ea. Cum sa ne fie teama de bucurie? Pai ne e teama de ce poate aduce bucuria: gelozie, invidie, rautate. De ce? Pentru ca suntem dependenti de reactia celorlalti, pentru ca am crescut cu „ce o sa zica lumea?” Pentru ca nu stim sa admiram si sa ne inspiram din reusita celuilalt, am fost educati doar sa criticam orice reusita pentru ca daca o anulam avem impresia ca ne vom simti noi mai buni. Din pacate la un nivel constient sau inconstient toti facem asta intr-un fel sau altul (mai evident sau mai subtil) asa ca asta vom vedea si la ceilalti. Si cum judecata atrage judecata, ne tregem in jos unii pe altii in loc sa ne sustinem si sa ne bucuram de viata.
Ma educasem (de voie sau mai de nevoie) ca in spatele fiecarei bucurii sa caut responsabilitatile cu care vine, pentru ca trecerea la o alta etapa vine cu responsabilitati noi. Si asta nu e rau pentru ca odata identificate acele responsabilitati inseamna ca voi fi mai buna maine decat am fost ieri. Dar oare cum ar fi sa ma bucur azi, sau cat mai mult si apoi sa identific responsabilitatile, fie maine, fie pe parcurs? Deci reinvataț sa ma bucur, sa imi iau ragazul de a ma bucura inainte de a fi responsabila. Cum ar fi sa ma bucur fiind responsabila? pentru ca cele doua emotii nu se exclud, ci chiar se completeaza. Daca responsabilitatea vine insotita de bucurie, treaba iese mult mai bine.
O gramada de treaba cu emotiile astea, dar imi place eliberarea care apare pe masura ce le vad, le inteleg si le ordonez.
Nu sunt de acord cu tine în legătură cu ceea ce ai afirmat că toți facem alegerea să ne plângem! O părere personală: cred că atunci când mereu te victimizezi sau te plăngi ai impresia că și cei din jurul tău o fac, însă nu este adevărat!
RăspundețiȘtergereEu îmi arăt și bucuriile și tristețile, doar că atunci când sunt tristă sau supărată caut compania persoanelor optimiste sau vesele...și nu a celor care au o stare similară cu a mea, pentru că supărările s-ar ”aânci”, dar atunci când faci haz de necaz și treci cu optimism prin greutăți, altfel vezi viața!
Zi frumoasă să ai!
La un anumit nivel o facem. Chiar daca acel „plans” apare doar in dialogul interior tot apare, intr-o forma mai subtila dar e tot un „confort” cu care am crescut si la care ne intoarcem.
ȘtergereDe felul meu sunt optimista si am trecut cu zambetul pe buze peste multe, ironia si autoironia ma salveaza din orice situatie dar atunci cand sunt eu cu mine tot ma ingrijorez, tot am urme de regrete si uneori ma lamentez. Aleg sa scriu tocmai ca sa vindec iar aceste momente sa fie din ce in ce mai rare.
Zile frumoase si la tine!
Am impresia,desi va cunosc doar prin prisma acestui blog(pe care l-am citit din doasca in doasca) ca aveti tendinta sa va analizati prea mult si prea des orice traire.Ceea ce in esenta nu pare a fi rau,dar care de multe ori ne impiedica sa nu ne mai putem bucura destul ! Adica bucuria in sine trebuie traita asa cum vine, nu trebuie segmentata si intrebata cu ce alte necazuri vine la pachet. Romanul se conduce mult prea mult dupa dictonul: dupa bine trebuie musai sa vina si rau si invers ! E asa,un fel de fatalism al baladei Miorita, INSCRIS ACOLO, IN ANCESTRALUL NOSTRU COLECTIV. Am si eu acest obicei sa nu rad mult si cu pofta, pentru ca aduce ghinion !Bucuriile mari ale vietii mele au fost de multe ori umbrite de gandul: si acum n-ar trebui sa apara si o tristete, un ceva acolo, care sa confirme legea compensatiei ? Si pentru ca gandirea negativa atrage raul,de multe ori chiar se intampla si ne intareste convingerea si mai mult.Astfel se creeaza cercul vicios ,din care mai iesi,daca mai poti !
RăspundețiȘtergeredaaaa! imi amintesc ca mi se spunea in copilarie ca „nu faci a bine” daca radeam mai tare. Oare asta sa fie motivul pentru care evit sa rad prea tare? Multumesc! Asa ies la iveala convinderi limitative :)
ȘtergereAsta a fost scopul initial al blogului: sa vindec emotii. Si se pare ca am revenit la scopul lui. Acum sunt intr-un proces mai complex de vindecare de emotii iar asta implica scotocit prin amintiri si analizat reactii, emotii, atitudini, mod de menifestare sau modul in care reactionez. Imi e usor sa schimb perspectiva daca scriu si recitesc. Asa devin observator in viata mea.
Si uite asa, un comentariu anonim poate face lumina intr-o directie in care nu m-as fi uitat.
Multumesc! Mai treci pe aici si mai scrie ca scrii bine :)
N-am vrut sa-l "dau anonim",dar am apasat prea repede pe taste.... Eu sunt Cristina.Si Da,scrisul ajuta. Ma gandeam odata sa-mi notez chiar si visele in dimineata urmatoare, pana nu le uit ! Dar n-am fost destul de consecventa si am lasat-o balta. Imi amintesc ca de multe ori, analizand cate un vis aveam cate o revelatie si de multe ori raspuns la multe intrebari ! Ei, mintea omeneasca are cotloane ascunse chiar si noua pe care ,sunt convinsa,le vom putea explora candva ,atunci cand umanitatea va fi destul de pregatita d.p.d.v. spiritual s-o faca. Pana atunci ne descurcam cum putem, dar probabil ca nepotii nostri vor avea mult mai multe posibilitati de autointrospectie ! Iti doresc numai bine si numai de bine !
ȘtergereImportant e ca mesajul a ajuns. Se spune ca visele sunt modul subconștientului de a comunica cu noi asa ca multe mesaje le primim asa...
ȘtergereNumai bine si la tine! Te mai astept!
Corina, mi-a placut extrem de mult postarea ta, asa ca mi-am permis sa o trimit la cateva colege dragi sufletului meu, care sunt persoane minunate, dar nu prea stiu sa se bucure. Foarte rar vad partea plina a paharului. Iti multumesc. 🥰.
RăspundețiȘtergereMultumesc, Ioana!
Ștergere