un loc in care gandurile isi fac cuib, in care speranta ridica iubirea la rangul cuvenit.......
14 mai, 2011
asteptare....
Ieri a fost o zi ....cel putin stranie. A fost soare, am reusit sa termin de pus fasolea in gradina. Cea de pastai, cea oloaga si cateva cuiburi de boambe. Am stat in tricou si m-a prins soarele suficient cat sa ma inrosesc putin (pe maini si decolteu). Seara a fost trista - pisicuta noastra a preferat sa nu mai fie cu noi. S-a aruncat sub rotile masinii lasand 3 ghemotoace de cateva zile. Asta ar fi si motivul pentru care nu prea am dormit: a trebuit sa hranesc pisoii cu seringa peste noapte. Asa ca azi sunt fara chef, poate si din cauza norilor si a atmosferei incarcate. Si am o stare de asteptare.... Sau poate am preluat din starea de asteptare a rufelor la calcat, a produselor din bucatarie in asteptarea gatirii lor, a rufelor de pe sarma care asteapta sa fie stranse si cine stie a cator alte lucruri care asteapta sa fie facute..... Sau poate a pisicilor care isi asteapta mama...
10 mai, 2011
pisicuti
De ieri dimineata copilul meu sta mai mult in atelier decat prin casa. Aseara i-am propus sa ii fac un pat acolo deoarece nu se mai dadea dus de langa pisica. Pisica, care e mamica a 3 ghemotoace patate. E asa mandra de fapta ei incat ne-a plimbat pe toti la cosulet sa ne arate ce a facut ea.
08 mai, 2011
Gradina la inceputul lui mai
Saptamana trecuta la inceput am reusit sa pun cartofii in pamant. Cateva randuri bune din 120 kg. Ar fi trebuit sa pun si porumbul dar a plouat asa ca nu a putut intra cu semanatoarea. In schimb am pus ceapa si o parte din morcov si am trasat si compartimentat acea gradina care, dupa aratura mi se parea imensa. Nu am reusit sa imi fac rasaduri la rosii si ardei dar voi pune samanta in cuiburi cu gunoi de grajd.
Etichete:
calendarul gradinii
Locația:
Micşuneşti, România
05 mai, 2011
Intoleranta
Nu trebuie sa caut definitia din dictionar ca sa stiu ca inseamna sa nu tolerezi ideile sau atitudinile cuiva. Ce trebuie sa caut e de ce ma lovesc de aceasta stare. Oare si eu sunt intoleranta? Posibil si la fel de posibil e ca imi caut scuze atunci cand adopt aceasta atitudine. Iar cea mai frecventa e ca raspund cu aceeasi moneda. Pentru ca intr-o discutie in care sunt mai multe puncte de vedere, din obisnuinta sau bun simt le accept pe toate, eventual le argumentez dar in nici un caz nu le consider gresite doar pentru ca nu sunt ale mele. Am invatat de-a lungul timpului ca adevarul este un termen relativ si fiecare detine propriul sau adevar. Ca in fizica: miscarea e relativa si depinde de sistemul de referinta, schimband sistemul de referinta miscarea poate sa nu existe.
Dar acel bun simt sau toleranta e interpretat ca slabiciune. Si cum slabiciunea intra la capitolul pacat capital intr-o lume in care totul a devenit lupta si contemplarea a disparut, esti pus la zid pentru simplu motiv ca ai cedat. Exista o "vorba": esti cu mine sau impotriva mea, calea de mijloc nu exista. Notiunea de partenereat nu mai exista. Probabil de asta si multe casnicii se duc de rapa pentru ca "cineva trebuie sa fie cocos" iar parteneriatul se transforma intr-o lupta pentru putere. Nu are importanta ca acea putere nu ajuta pe nimeni ci dimpotriva aduce doar suferinta atat celor doi "luptatori" cat si "victimilor colaterale": copii. Important e cine detine "puterea" sau mai exact "controlul".
Poate ca intoleranta mea se regaseste in faptul ca evit sa am in preajma mea persoane intolerante. In momentul in care mi se atrage atentia asupra unui aspect sau sunt contrazisa pe un ton ce nu admite replica in care se simte intoleranta si controlul, ma retrag. Poate totusi si eu sunt un pic intoleranta, poate ca sunt un pic cam critica sau poate ca sunt un pic mai sensibila dar ma simt bine in micul meu univers si chiar vreau sa fie special doar pentru mine.
Dar acel bun simt sau toleranta e interpretat ca slabiciune. Si cum slabiciunea intra la capitolul pacat capital intr-o lume in care totul a devenit lupta si contemplarea a disparut, esti pus la zid pentru simplu motiv ca ai cedat. Exista o "vorba": esti cu mine sau impotriva mea, calea de mijloc nu exista. Notiunea de partenereat nu mai exista. Probabil de asta si multe casnicii se duc de rapa pentru ca "cineva trebuie sa fie cocos" iar parteneriatul se transforma intr-o lupta pentru putere. Nu are importanta ca acea putere nu ajuta pe nimeni ci dimpotriva aduce doar suferinta atat celor doi "luptatori" cat si "victimilor colaterale": copii. Important e cine detine "puterea" sau mai exact "controlul".
Poate ca intoleranta mea se regaseste in faptul ca evit sa am in preajma mea persoane intolerante. In momentul in care mi se atrage atentia asupra unui aspect sau sunt contrazisa pe un ton ce nu admite replica in care se simte intoleranta si controlul, ma retrag. Poate totusi si eu sunt un pic intoleranta, poate ca sunt un pic cam critica sau poate ca sunt un pic mai sensibila dar ma simt bine in micul meu univers si chiar vreau sa fie special doar pentru mine.
Etichete:
critici constructive sau dureroase
04 mai, 2011
Big John nu plateste
preluata de aici, mi-a placut enorm pentru ca reflecta viata de zi cu zi
"Intr-o zi, un sofer de autobus a mers ca de obicei la serviciu, si-a pornit autobus-ul si a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele cateva statii: cativa oameni care-au urcat, cativa care-au coborat, si totul a fost ok.
La urmatoarea statie, insa, un tip enorm a urcat in autobus, cam 1,90 m, cu constitutie de luptator categoria grea... s-a uitat spre sofer zicand: "Big John nu plateste!" si s-a asezat pe un scaun. V-am spus ca soferul avea cam 1,60m, era slabanog si genul de om bland? Asa ca nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.
Urmatoarea zi se intampla acelasi lucru - Big John a urcat iar in bus, a spus tare ca el nu plateste si s-a asezat. Urmatoarea zi iarasi.... si-n zilele urmatoare la fel...
Pana cand soferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-si batea joc de el. Asa ca-ntr-un final, s-a inscris la niste cursuri de body-building, karate, judo si alte artemartiale. Dupa cateva luni, deja era f puternic, mai mult, devenise very confident.
Asa ca, in momentul in care Big John urca in bus si spuse "Big John nu plateste", soferul s-a ridicat i-a aruncat o privire crunta si-a zbierat la el: "Si de ce nu?"
Big John l-a privit f. uimit si i-a replicat: "Big John are abonament".
Morala: ASIGURA-TE CA EXISTA O PROBLEMA INAINTE DE-A FACE EFORTURI URIASE S-O REZOLVI!
"Intr-o zi, un sofer de autobus a mers ca de obicei la serviciu, si-a pornit autobus-ul si a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele cateva statii: cativa oameni care-au urcat, cativa care-au coborat, si totul a fost ok.
La urmatoarea statie, insa, un tip enorm a urcat in autobus, cam 1,90 m, cu constitutie de luptator categoria grea... s-a uitat spre sofer zicand: "Big John nu plateste!" si s-a asezat pe un scaun. V-am spus ca soferul avea cam 1,60m, era slabanog si genul de om bland? Asa ca nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.
Urmatoarea zi se intampla acelasi lucru - Big John a urcat iar in bus, a spus tare ca el nu plateste si s-a asezat. Urmatoarea zi iarasi.... si-n zilele urmatoare la fel...
Pana cand soferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-si batea joc de el. Asa ca-ntr-un final, s-a inscris la niste cursuri de body-building, karate, judo si alte artemartiale. Dupa cateva luni, deja era f puternic, mai mult, devenise very confident.
Asa ca, in momentul in care Big John urca in bus si spuse "Big John nu plateste", soferul s-a ridicat i-a aruncat o privire crunta si-a zbierat la el: "Si de ce nu?"
Big John l-a privit f. uimit si i-a replicat: "Big John are abonament".
Morala: ASIGURA-TE CA EXISTA O PROBLEMA INAINTE DE-A FACE EFORTURI URIASE S-O REZOLVI!
03 mai, 2011
ganduri din curtea mea
Din cauza renovarii bucatariei nu am reusit sa pun nimic in gradina. Planificasem ca dupa ce se termina sarbatorile ma ocup de gradina. Dar socoteala mea nu s-a potrivit cu a Domnului. Pentru ca au inceput ploile. Si daca nu ploua e moale terenul si nu pot face nimic. Mai ales ca gradina mea e mai in camp.
Azi nu ploua asa ca voi incerca sa mai fac cate ceva pe langa casa... Mai am de pus cateva crizanteme pe langa gard. Dar nu cred ca voi reusi anul acesta sa transform curtea mea mare si lunga intr-o oaza de flori. Abia vara viitoare va fi o zona ce va trebui imbogatita si nu destelenita.
Pe de o parte imi place aspectul salbatic, dezordonat dar pe de alta parte as vrea sa fie doar aparent salbatic. In general imi place se amenajez si nu sa infiintez. Imaginatia mea functioneaza pe baze puse deja si mai greu pe teren virgin.
Azi nu ploua asa ca voi incerca sa mai fac cate ceva pe langa casa... Mai am de pus cateva crizanteme pe langa gard. Dar nu cred ca voi reusi anul acesta sa transform curtea mea mare si lunga intr-o oaza de flori. Abia vara viitoare va fi o zona ce va trebui imbogatita si nu destelenita.
Pe de o parte imi place aspectul salbatic, dezordonat dar pe de alta parte as vrea sa fie doar aparent salbatic. In general imi place se amenajez si nu sa infiintez. Imaginatia mea functioneaza pe baze puse deja si mai greu pe teren virgin.
22 aprilie, 2011
Cozonacul bunicii
1 kg faina
un cub de drojdie
o cana lapte
1/4 kg zahar
1/4 pachet unt
4-5 oua
1 lingurita sare
100-150 ml ulei
Se pune faina in vasul de framantat. In mijloc se face cuib in care se pune drojdia ce se inmoaie cu laptele cald (la temperatura mainii). Se lasa la dospit la cald 20 minute. Se separa ouale. Albusul spuma se amesteca cu nuca pisata, zahar si cacao dupa gust. Galbenusurile se bat spuma cu sarea si zaharul si se adauga in compozitie odata cu laptele si untul. Se pune lapte pana iese un aluat mai vartos. Apoi se framanta cu ulei pana incepe sa faca bule de aer (cca 1 h). Se lasa la dospit la cald pana isi dubleaza volumul. Se intind 4 foi, se ung cu nuca, se adauga si rahat taiat bucatele. Se cupleaza 2 cate 2 si se impletesc. Se pun in tavi, se mai lasa cca 1/2 h sa creasca in tavi la cald, se ung cu ou batut si se dau la cuptor cca 1 h. Primele 20 min flacara tare si nu se deschide usa cuptorului apoi se lasa flacara la mediu 20 min si apoi la mic pana se coc.
un cub de drojdie
o cana lapte
1/4 kg zahar
1/4 pachet unt
4-5 oua
1 lingurita sare
100-150 ml ulei
Se pune faina in vasul de framantat. In mijloc se face cuib in care se pune drojdia ce se inmoaie cu laptele cald (la temperatura mainii). Se lasa la dospit la cald 20 minute. Se separa ouale. Albusul spuma se amesteca cu nuca pisata, zahar si cacao dupa gust. Galbenusurile se bat spuma cu sarea si zaharul si se adauga in compozitie odata cu laptele si untul. Se pune lapte pana iese un aluat mai vartos. Apoi se framanta cu ulei pana incepe sa faca bule de aer (cca 1 h). Se lasa la dospit la cald pana isi dubleaza volumul. Se intind 4 foi, se ung cu nuca, se adauga si rahat taiat bucatele. Se cupleaza 2 cate 2 si se impletesc. Se pun in tavi, se mai lasa cca 1/2 h sa creasca in tavi la cald, se ung cu ou batut si se dau la cuptor cca 1 h. Primele 20 min flacara tare si nu se deschide usa cuptorului apoi se lasa flacara la mediu 20 min si apoi la mic pana se coc.
12 aprilie, 2011
Critica...
Exista doua feluri de critica: una constructiva, facuta cu dragoste si dorinta de indreptare si cea rautacioasa, facuta din invidie, rautate sau durere. Indiferent cum e facuta sau de cine, daca e la adresa mea reactionez imediat si destul de caustic. Chiar daca, dupa trecerea momentului, rememorez critica si incerc sa ii gasesc esenta, sa devin mai atenta la mine si la ce e in jurul meu pentru a evita pe viitor criticile. Adica incerc sa transform orice critica in una constructiva pentru evolutia mea ca persoana. Si pentru ca mie personal nu imi plac criticile de nici un fel evit sa fiu critica. Cel mult sunt autocritica. Si pentru a folosi critica in mod constructiv, atunci cand critic o fac la adresa unor atitudini, gesturi, reactii sau sentimente si nu la adresa unor persoane. Dar intentionez sa fac exceptii. Nu ma voi referi la persoane anume ci la "uscaturile" unei categorii sa ii spunem sociale sau mai bine profesionale. Voi critica, de cate ori intalnesc o atitudine, o persoana sau un cumul de fapte deranjante, pentru mine, si nu cred ca sunt singura. Dar pentru ca am posibilitatea sa ma exprim si pentru ca intamplator (sau cu voia Domnului) am acces in acel mediu oarecum protejat de o uniforma voi expune atitudini, intamplari si chiar persoane care din punctul meu de vedere dau dovada de ipocrizie. Mai exact situatii in care distanta dintre vorba si fapta e imensa, pentru care exista o expresie populara: "sa faci ce spune popa si nu ce face popa"
Etichete:
critici constructive sau dureroase
aniversari
Aprilie e o luna cu 2 aniversari:
- 6 aprilie e ziua de nastere a blogului. Nu imi vine sa cred ca au trecut 3 ani de la prima postare timida. o postare in care imi gaseam greu cuvintele, ideile... Sa nu mai vorbesc despre starea de spirit care imi conducea degetele pe taste....
- 15 aprilie e ziua casniciei mele. A celei legale. Am facut cununia civila si cea religioasa in date diferite. Asa ca sarbatoresc de doua ori. Eram in miercurea mare, Matei abia astepta sa fiu trecuta pe numele lui. Ma tinea de mana sa fie sigur ca nu ma razgandesc. Pana in sala nu mi-a dat drumul.... Si acolo pentru ca era fotograf. Din pacate soarele si lipsa de experienta l-au cam incurcat si pozele nu au iesit....
05 aprilie, 2011
uneori...
Uneori viata pare atat de grea. In fiecare zi luam mii de decizii dar uneori trebuie sa luam decizii cumplit de grele. Decizii care ne schimba viata radical. Decizii datorita carora tot ce am considerat stabil devine extrem de instabil. Decizii care ne fac sa ne gandim la tot ce am construit si se duce pe apa sambetei. Decizii care ne fac sa simtim ca tot ce am investit emotional in oamenii din jurul nostru a fost in zadar. Decizii care ne fac sa ne simtim mici, inutili si fara rost. Decizii care rastoarna intreg edificiul nostru de valori, de credinte si obisnuinte. Atunci, la momentul deciziei avem impresia ca lumea se termina, ca nu mai exista nimic inafara durerii. Si, din pacate, durerea sufleteasca e mult mai coplesitoare decat cea fizica.
Am fost nevoita sa iau decizi grele, dureroase si ireversibile. Decizii care au inchis drumuri, decizii care au inchis usi spre locuri cunoscute si indragite, decizii care au schimbat tot ce insemna viata mea. Si in acele momente imi aminteam de filmul si cartea mea preferata "Pe aripile vantului". Erau acolo 2 momente in care Scarlet se simtea la capatul drumului sau pe fundul prapastiei. La primul, sufletul sau poate Dumnezeu i-a aratat calea de a merge mai departe: "pamantul rosu al Tarei", locul de unde isi tragea energia. Iar apoi a fost indrumata la pauza, sa isi poata pune in ordine grandurile, prioritatile, valorile: "la asta ma voi gandi maine. si maine este o zi".
Acum cand privesc in urma la acele momente dureroase, cand imi doream sa dorm si sa ma trezesc cand totul e rezolvat, cand incuiam usile si inchideam telefonul sa nu vad si sa nu aud pe nimeni ca sa pot sa nu ma gandesc la nimic pana "maine" imi dau seama cat de incapatanata eram. Credeam ca pot controla totul si ca eu detin cheia pentru ce inseamna BINE pentru mine. Credeam a stiu ce vreau si ce imi doresc pentru viata mea. Dar din fericire nu stiam. Pentru ca daca as fi facut cum vroiam eu nu mi-ar fi fost bine. Eram ca un copil incapatanat care vroia inghetata cand era frig afara.
Noroc ca exista Tatal care ne indruma pe calea cea buna. Care ne trimite din fata calculatorului la joaca afara in soare sa batem mingea. Oricat de tare ne doare despartirea de calculator, oricat de tare ne plangem ca e obositor sa batem mingea tot ne trimite afara, la aer. Gaseste El o cale sa facem ce e bine pentru noi, pentru sufletul nostru si pentru cei mici, pe care ni I-a dat in grija sa ii crestem, sa le insuflam valori morale solide pentru ca ei sunt singurele noastre comori. Doar cei mici raman in urma noastra si vor duce mai depare sentimentele si gandurile noastre...
Am fost nevoita sa iau decizi grele, dureroase si ireversibile. Decizii care au inchis drumuri, decizii care au inchis usi spre locuri cunoscute si indragite, decizii care au schimbat tot ce insemna viata mea. Si in acele momente imi aminteam de filmul si cartea mea preferata "Pe aripile vantului". Erau acolo 2 momente in care Scarlet se simtea la capatul drumului sau pe fundul prapastiei. La primul, sufletul sau poate Dumnezeu i-a aratat calea de a merge mai departe: "pamantul rosu al Tarei", locul de unde isi tragea energia. Iar apoi a fost indrumata la pauza, sa isi poata pune in ordine grandurile, prioritatile, valorile: "la asta ma voi gandi maine. si maine este o zi".
Acum cand privesc in urma la acele momente dureroase, cand imi doream sa dorm si sa ma trezesc cand totul e rezolvat, cand incuiam usile si inchideam telefonul sa nu vad si sa nu aud pe nimeni ca sa pot sa nu ma gandesc la nimic pana "maine" imi dau seama cat de incapatanata eram. Credeam ca pot controla totul si ca eu detin cheia pentru ce inseamna BINE pentru mine. Credeam a stiu ce vreau si ce imi doresc pentru viata mea. Dar din fericire nu stiam. Pentru ca daca as fi facut cum vroiam eu nu mi-ar fi fost bine. Eram ca un copil incapatanat care vroia inghetata cand era frig afara.
Noroc ca exista Tatal care ne indruma pe calea cea buna. Care ne trimite din fata calculatorului la joaca afara in soare sa batem mingea. Oricat de tare ne doare despartirea de calculator, oricat de tare ne plangem ca e obositor sa batem mingea tot ne trimite afara, la aer. Gaseste El o cale sa facem ce e bine pentru noi, pentru sufletul nostru si pentru cei mici, pe care ni I-a dat in grija sa ii crestem, sa le insuflam valori morale solide pentru ca ei sunt singurele noastre comori. Doar cei mici raman in urma noastra si vor duce mai depare sentimentele si gandurile noastre...
Etichete:
despre .... orice,
mai de ....suflet
28 martie, 2011
o carte
De vreo 3 ani tot citesc o carte. Cateva pagini, o las si revin la ea dupa ceva vreme. Abia am ajuns la jumatate. Inca ma surprinde, inca ma mai intorc la paginile din urma. Inca mai invat din ea.
27 martie, 2011
Primul strat
Profitand de vremea buna de saptamana trecuta am reusit sa mai fac una alta in curte. Am amenajat un colt de gradina deoarece fasia stabilita are deocamdata un statut incert. Asa ca am pus primul rand de patrunjel, si primele 2 straturi de ceapa. Deoarece nu am reusit sa pun din toamna ceapa am pus acum un kg de arpagic. In fuctie de necesitatile casei vor mai fi cateva straturi pentru ceapa verde inainte de a pune straturile pentru iarna. Peste ceapa am semanat marar si salata. In felul acesta imi iau toate ingredientele unei salate gustoase de pe un singur strat. Oricum cele trei nu se cearta si fac si economie de spatiu. Dupa ce le scot voi pune ardeii sau varza in functie de cat de repede eliberez zona.
Am pus si cativa rugi de mure. Un soi cu fruncte mari din care iese o dulceata si un sirop foarte bun. Am cules in ultimii doi ani de la bunica mea din curte unde troneaza un mur imens. Cred ca anul acesta voi incerca si o "murata" de casa.
Am pus si cativa rugi de zmeura pe langa gard. Nu am reusit sa mut toti rugii pe care mi-i doream.
Un pui de magnolie sta sub atenta supraveghere deaorece mi se pare mie ca nu vrea sa infloreasca anul asta.
O tufa de "manuta Maicii Domnului" separa cele doua intrari ale casei: intrarea principala de cea de la bucatarie. Am improvizat o plasa pe care sa se intinda..
Trei tufe de "merisor japonez" parfumat stau sub ferestre si deja mugurasii rosii de floare si-au facut aparitia.
Si zona pentru capsuni a fost pregatita. Doar urmeaza sa le mut.
Am pus si cativa rugi de mure. Un soi cu fruncte mari din care iese o dulceata si un sirop foarte bun. Am cules in ultimii doi ani de la bunica mea din curte unde troneaza un mur imens. Cred ca anul acesta voi incerca si o "murata" de casa.
Am pus si cativa rugi de zmeura pe langa gard. Nu am reusit sa mut toti rugii pe care mi-i doream.
Un pui de magnolie sta sub atenta supraveghere deaorece mi se pare mie ca nu vrea sa infloreasca anul asta.
O tufa de "manuta Maicii Domnului" separa cele doua intrari ale casei: intrarea principala de cea de la bucatarie. Am improvizat o plasa pe care sa se intinda..
Trei tufe de "merisor japonez" parfumat stau sub ferestre si deja mugurasii rosii de floare si-au facut aparitia.
Si zona pentru capsuni a fost pregatita. Doar urmeaza sa le mut.
19 martie, 2011
Painea si hotul
Din povestirile lui HENRI GOUGAUD,
Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.
Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
- Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
- Cine a vorbit? intreba hotul.
- Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
- Speram la unul, dar tu ma uimesti.
- Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
- Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
- Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
- Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
- Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
- Povesteste-mi, zise hotul.
- Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri. Dar noaptea in care ma zbateam era asa de grea, asa de inghetata! Totul imi spunea" Ce nebunie! Cum ar putea o fiinta atat de plapanda sa strabata aceste tenebre? Avem dovada ca exista zi, undeva, in acest univers?" De o suta de ori am vrut sa renunt. De o suta de ori m-a invins furia. Cum am facut? Habar n-am. Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. O vrei tu, hot de nimic?
- Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer de o suta de ori sa raman cu intrebarile mele fara raspuns. Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.
Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.
Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
- Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
- Cine a vorbit? intreba hotul.
- Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
- Speram la unul, dar tu ma uimesti.
- Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
- Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
- Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
- Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
- Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
- Povesteste-mi, zise hotul.
- Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri. Dar noaptea in care ma zbateam era asa de grea, asa de inghetata! Totul imi spunea" Ce nebunie! Cum ar putea o fiinta atat de plapanda sa strabata aceste tenebre? Avem dovada ca exista zi, undeva, in acest univers?" De o suta de ori am vrut sa renunt. De o suta de ori m-a invins furia. Cum am facut? Habar n-am. Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. O vrei tu, hot de nimic?
- Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer de o suta de ori sa raman cu intrebarile mele fara raspuns. Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.
18 martie, 2011
ganduri intr-o vineri ploioasa
Dupa doua zile frumoase, insorite si pline de arona primaverii a aparut si ziua asta ploioasa si inchisa. Poate de la vreme ma simt obosita sufleteste. Obosita de uraciune, de ganduri si atitudini uracioase. Visez la o lume mai buna, mai frumoasa, mai toleranta in care binele colectiv sa fie mai presus de binele personal. O lume in care fiecare sa se gandeasca la ce e in jurul sau si mai apoi la sine. Sau poate macar sa se puna in locul celorlalti atunci cand spun sau fac ceva. Si asta doar pentru a incerca sa fie mai bun.
Citesc o carte cu tenta istorica. O povestire despre neamul romanesc. Despre viata simpla si aspra a oierilor. Viata intr-o perioada cand, gospodaria asigura strictul necesar atat direct cat si indirect prin troc. Ceea ce prisosea era dat la schimb pentru ceea ce lipsea. O viata in care valorile umane erau virtutii. O vreme cand toate problemele erau rezolvate in obste. Acea comunitate sateasca structurata dupa norme de bun simt, dupa traditii si dupa legea Lui Dumnezeu. Si in obste bunul cel mai de pret erau pruncii. Nu rangul, nu banii, nu statutul social ci pruncii. Pruncii crescuti dupa traditia stramoseasca si innobilati de trasaturile de caracter si nu de avutii, statut social sau mai stiu eu ce criteriu de ierarhizare. Nu neg ca erau si doritori de marire si inavutiere dar acestia erau izolati si inlaturati din obstea sateasca. De regula acestia migrau spre orase sperand ca acolo dorintele lor de marire vor prinde aripi.
Cu timpul, si cu o mare contributie a conducerii comuniste, acele valori umane, acea asprime de conduita morala a fost intinata de tot ce se poate cumpara cu bani - un confort aparent, o viata aparent lipsita de griji in schimbul pacii interioare, a respectului fata de Dumnezeu si fata toata creatia sa: natura, vietatile si oamenii.
04 martie, 2011
despre iertare
Un cuvant ata de mic si cu atatea implicatii. Un cuvant pe care il intalnim des. Auzim foarte des "iarta-ma, am gresit" sau acel simplu "scuze". De multe ori ne gandim ca nu are de ce sa ceara iertare dar cel mai adesea ne gandim ca dupa ce am fost raniti e cam greu sa mergi mai departe cu un simplu "iarta-ma". Poate ca uneori e spus din suflet si cu pareri de rau dar de cele mai multe ori e spus din politete sau obisnuinta. Il intalnim ca si forma de salut atunci cand cineva merge la Biserica.
Problema nu e cum e spus ci cum simtim noi. Pentru ca e usor sa ierti un necunoscut care te-a calcat pe papuc in tranvai, o vecina care a dat peste tine sau un copil in parc care a dat un sut intr-o minge ce te-a lovit. E mai greu sa ii iertam pe cei dragi si cumplit de greu e sa ne iertam pe noi. Pe cei dragi - sot, copil, prietena - ii iertam greu deoarece presupunem ca ne iubesc si ne cunosc, deoarece presupunem ca ar trebui sa ne respecte si nu sa ne loveasca (verbal sau emotional). Adica avem asteptari. Ne asteptam sa ne cunoasca, ne asteptam sa fim iubite, ne asteptam sa fim respectate. Eu am prostul obicei sa ma gandesc ca daca eu fac asta de ce nu ar face-o si ceilalti. Iar pe masura ce relatiile sunt mai stranse asteptarile sunt mai mari. De la parinti ne asteptam sa ne iubeasca si sa ne ocroteasca. Daca cumva "greselile" lor (ca oameni sunt si ei) au fost pe vremea cand noi aveam o varsta frageda asteptarile sunt imense deoarece ne gandim ca eram mici, fara aparare si sub aripa lor ocrotitoare. Dar cele mai mari asteptari le avem de la noi. "Sunt furioasa pe mine ca simt asa ceva" Si cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat mai greu e sa le iertam. Cel mai rau e faptul ca avem asteptari si de le Dumnezeu. Acel care ne invata de mii de ani despre iubirea NECONDITIONATA, care ne iarta indiferent cat si cum am gresit doar pentru ca suntem "oaia ratacita" cum spune in Sfanta Scriptura. Chiar daca ne-a dat spovedania. Mergem acolo, spunem una alta dar nu ne iertam. Si daca nu ne iertam nu dam voie iubirii si bucuriei sa ne intre in viata. Stam ascunsi sub valul de ceata fumurie a vinovatiei, considerand-o smerenie, sau neputinta omeneasca, iar apoi IL invinovatim pe EL ca nu ne da bucrie in viata noastra. Uitand ca de fapt noi suntem cei care nu IL lasa sa ne lumineze viata. Si toate astea declarand cu seninatate ca ne iubim parintii deci i-am iertat, ne iubim copii neconditionat dar ii manipulam emotional, ne iubim jumatatea dar il criticam pentru ca nu e asa cum am sperat noi, ne iubim pe noi dar suntem nemultumite de tot si de toate, iar daca nu avem motiv inventam noi unul si il iubim pe Dumnezeu dar suntem furiosi. Credinta in Dumnezeu a devenit un fel de moda in timpurile noastre. Nu mergem la Biserica ci ne "afisam" la biserica pentru ca in loc sa simtim slujba suntem atente la babe, la copii, la diverse alte lucruri numai la slujba nu. Nu mai postim pentru sufletul nostru ci pentru ca asa face toata lumea, si trebuie sa fim in rand cu lumea. Nu ne mai rugam asa cum simtim ci dupa diversi curenti sau recomandari de la cine stie ce Manastire neaparat recunoscuta pentru ceva.
Si toate astea pentru ce?
Caci Dumnezeu este iubire...
Problema nu e cum e spus ci cum simtim noi. Pentru ca e usor sa ierti un necunoscut care te-a calcat pe papuc in tranvai, o vecina care a dat peste tine sau un copil in parc care a dat un sut intr-o minge ce te-a lovit. E mai greu sa ii iertam pe cei dragi si cumplit de greu e sa ne iertam pe noi. Pe cei dragi - sot, copil, prietena - ii iertam greu deoarece presupunem ca ne iubesc si ne cunosc, deoarece presupunem ca ar trebui sa ne respecte si nu sa ne loveasca (verbal sau emotional). Adica avem asteptari. Ne asteptam sa ne cunoasca, ne asteptam sa fim iubite, ne asteptam sa fim respectate. Eu am prostul obicei sa ma gandesc ca daca eu fac asta de ce nu ar face-o si ceilalti. Iar pe masura ce relatiile sunt mai stranse asteptarile sunt mai mari. De la parinti ne asteptam sa ne iubeasca si sa ne ocroteasca. Daca cumva "greselile" lor (ca oameni sunt si ei) au fost pe vremea cand noi aveam o varsta frageda asteptarile sunt imense deoarece ne gandim ca eram mici, fara aparare si sub aripa lor ocrotitoare. Dar cele mai mari asteptari le avem de la noi. "Sunt furioasa pe mine ca simt asa ceva" Si cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat mai greu e sa le iertam. Cel mai rau e faptul ca avem asteptari si de le Dumnezeu. Acel care ne invata de mii de ani despre iubirea NECONDITIONATA, care ne iarta indiferent cat si cum am gresit doar pentru ca suntem "oaia ratacita" cum spune in Sfanta Scriptura. Chiar daca ne-a dat spovedania. Mergem acolo, spunem una alta dar nu ne iertam. Si daca nu ne iertam nu dam voie iubirii si bucuriei sa ne intre in viata. Stam ascunsi sub valul de ceata fumurie a vinovatiei, considerand-o smerenie, sau neputinta omeneasca, iar apoi IL invinovatim pe EL ca nu ne da bucrie in viata noastra. Uitand ca de fapt noi suntem cei care nu IL lasa sa ne lumineze viata. Si toate astea declarand cu seninatate ca ne iubim parintii deci i-am iertat, ne iubim copii neconditionat dar ii manipulam emotional, ne iubim jumatatea dar il criticam pentru ca nu e asa cum am sperat noi, ne iubim pe noi dar suntem nemultumite de tot si de toate, iar daca nu avem motiv inventam noi unul si il iubim pe Dumnezeu dar suntem furiosi. Credinta in Dumnezeu a devenit un fel de moda in timpurile noastre. Nu mergem la Biserica ci ne "afisam" la biserica pentru ca in loc sa simtim slujba suntem atente la babe, la copii, la diverse alte lucruri numai la slujba nu. Nu mai postim pentru sufletul nostru ci pentru ca asa face toata lumea, si trebuie sa fim in rand cu lumea. Nu ne mai rugam asa cum simtim ci dupa diversi curenti sau recomandari de la cine stie ce Manastire neaparat recunoscuta pentru ceva.
Si toate astea pentru ce?
Caci Dumnezeu este iubire...
26 februarie, 2011
despre postul Pastelui
Mai sunt cateva zile si incepe postul Pastelui. Este un post lung si plin de semnificatii. Din punctul meu de vedere exista mai multe etape si nivele ale postului. Avem acea semnificatie medicala conform carei organismul are nevoie de o pauza de proteine si de o infuzie de vitamine si minerale pentru depasirea stresului organismului de a trece de la iarna la primavara. O perioada in care sunt necesare minerale ca fierul pe care il gasim in urzica si spanac, vitamine pe care le luam din salata verde, grausor si ceapa verde si o dieta usoara care sa nu solicite organismul in procesul de digestie. Apoi o alta etapa e curatenia de primavara. Daca tot ne primenim organismul sa ne primenim si casa. Adica scuturat, aerisit, zugravit spalat, calcat si infrumusetat. Primeneala care culmineaza mai mult sau mai putin cu achizitia unor hainute noi. Si cu asta am incheiat cu pregatirile de a sarbatori venirea primaverii si invierea. Invierea naturii pana aici. Tot ce am povestit pana acum sunt obiceiuri stramosesti pe care le gasim inca din epoca precrestina.
Cu ce a venit crestinismul?
Cu primenirea sufleteasca. Un aspect destul de subtil, destul de dificil dar care ne aduce atata liniste si bucurie in suflete. Atat de multa incat in noaptea de Inviere sa simtim indemnul preotului: "Veniti sa luati lumina!" ca un botez in lumina, ca o reamintire a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul sau. Pentru ca aceasta sarbatoare sa nu fie inca una din lungul sir de gatit, mancat, baut, cumparat trebuie sa ne primenim sufleteste. Aceasta primeneala e personala si nu e un sir de gesturi invatate, cultivate si impuse noua sau celor din jurul nostru. Primeneala sufleteasca e postul fiecaruia, fara retete, fara bravada sau ipocrizie. Pentru ca neavand gesturi impuse, reguli clare si directii bine invatate, fiecare trebuie sa isi gaseasca propria cale, propria reteta, propriul drum. Iar socoteala nu dam celor din jurul nostru ci insusi Creatorului. Iar de sinceritatea de care dam dovada depinde starea de bucurie cu care intampinam invierea, transformarea acestei sarbatori in SARBATOARE si nu intr-un alt motiv de frustrare ca nu avem bani pentru cadouri, bunatati sau haine. Momentul final al acestei primeneli sufletesti o reprezinta spovedania. Si nu ma refer la spovedania facuta dupa un sir de intrebari (ai injurat?, ai inselat?, te-ai rugat?.....) ci la spovedania sufleteasca in care te duci cu sufletul deschis si spui ce crezi ca te apasa, ce crezi ca ai nevoie pentru a deveni mai bun, mai iubitor si mai ingaduitor si ce crezi ca ai fi putut face in anumite situatii pentru a fi mai aproape de iubirea LUI. Din pacate mult prea multi se gandesc ca spovedania e facuta in fata preotului si uita ca el, preotul, e doar un mijlocitor, un indrumator, un calauzitor in legatura tainica intre sufletul fiecaruia si Dumnezeu. Dupa depasirea acestor etape, uneori istovitoare, alteori sacaitoare ne putem bucura pe deplin de vacanta de Paste cu toate ritualurile, bucuriile si gesturile sale. Putem sa ne bucuram de dragostea celor din jurul nostru dar si de dragostea LUI pe care o putem zari in fiecare fir de iarba, raze de soare, tril de pasare si cuvant de invatatura.
Cu ce a venit crestinismul?
Cu primenirea sufleteasca. Un aspect destul de subtil, destul de dificil dar care ne aduce atata liniste si bucurie in suflete. Atat de multa incat in noaptea de Inviere sa simtim indemnul preotului: "Veniti sa luati lumina!" ca un botez in lumina, ca o reamintire a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul sau. Pentru ca aceasta sarbatoare sa nu fie inca una din lungul sir de gatit, mancat, baut, cumparat trebuie sa ne primenim sufleteste. Aceasta primeneala e personala si nu e un sir de gesturi invatate, cultivate si impuse noua sau celor din jurul nostru. Primeneala sufleteasca e postul fiecaruia, fara retete, fara bravada sau ipocrizie. Pentru ca neavand gesturi impuse, reguli clare si directii bine invatate, fiecare trebuie sa isi gaseasca propria cale, propria reteta, propriul drum. Iar socoteala nu dam celor din jurul nostru ci insusi Creatorului. Iar de sinceritatea de care dam dovada depinde starea de bucurie cu care intampinam invierea, transformarea acestei sarbatori in SARBATOARE si nu intr-un alt motiv de frustrare ca nu avem bani pentru cadouri, bunatati sau haine. Momentul final al acestei primeneli sufletesti o reprezinta spovedania. Si nu ma refer la spovedania facuta dupa un sir de intrebari (ai injurat?, ai inselat?, te-ai rugat?.....) ci la spovedania sufleteasca in care te duci cu sufletul deschis si spui ce crezi ca te apasa, ce crezi ca ai nevoie pentru a deveni mai bun, mai iubitor si mai ingaduitor si ce crezi ca ai fi putut face in anumite situatii pentru a fi mai aproape de iubirea LUI. Din pacate mult prea multi se gandesc ca spovedania e facuta in fata preotului si uita ca el, preotul, e doar un mijlocitor, un indrumator, un calauzitor in legatura tainica intre sufletul fiecaruia si Dumnezeu. Dupa depasirea acestor etape, uneori istovitoare, alteori sacaitoare ne putem bucura pe deplin de vacanta de Paste cu toate ritualurile, bucuriile si gesturile sale. Putem sa ne bucuram de dragostea celor din jurul nostru dar si de dragostea LUI pe care o putem zari in fiecare fir de iarba, raze de soare, tril de pasare si cuvant de invatatura.
25 februarie, 2011
o cafea
Dupa o saptamana de febra si tuse, azi m-am alintat cu prima cafea. Inca nu sunt functionala, nu am chef de nimic si lancezesc in speranta venirii primaverii. Dar faptul ca mi-am dorit o cafea in loc sa dorm e semn de insanatosire. Poate iarna e de vina sau poate nu dar ma simt straniu. Nimic din ce imi facea placere inainte, nu imi mai face acum. Sunt irascibila, iritabila si melancolica. Am sentimentul ca am ratacit ceva important. Si nu doar ca nu il gasesc ci nici nu stiu ce caut.....
E perioada martisoarelor si eu nu am facut niciunul. Nici macar nu am scos cutia sa vad daca am ce imi trebuie. Am inceput unul cusut si l-am lasat ....inceput. Goblenele imi fac cu ochiul de pe raft dar eu ma fac ca nu le vad. Vesta de lana mai are nevoie de cateva randuri sa o termin dar zace in cosulet asteptand. Papucieii de lana lucrati asteapta sa fie incheiati de mai bine de o luna. In schimb am un spor la desirat..... Tot ce nu imi vine, ce e parlit sau atins cumva de incendiu si care se poate desira s-a transformat in gheme. Ce voi face din ele inca nu stiu dar poate intr-o zi imi va veni inspiratia. E frig afara, e frig pe hol si in bucatarie si asta ma face sa ma cuibaresc in pat. Televizorul merge ca sa fie un zgomot in casa, rar imi atrage atentia ceva iar eu stau cu gandurile aiurea....
Am citit cateva articole de la "nasterea blogului". Nu doar ca aveam ce scrie dar imi si gaseam cuvintele usor si frumos. Se insirau de la sine. Acum, le gasesc greu, le leg si mai greu si am senzatia ca in sufletul meu e un mare gol. Ca si cum s-a asezat un capac peste toate cuvintele si sentimentele. Unul afumat si ud pe care nu il pot da la o parte ca bucuria si cuvintele frumoase sa infloreasca iar in sufletul meu. Si cel mai dureros e ca acest gol se rasfrange asupra celor dragi.
Stiu ca am mai terminat o etapa din viata mea. Stiu ca trebuie sa scriu cuvintele de final de capitol. Ca fara incheiere nu pot scrie numele noului capitol dar nu gasesc "concluzia". Sau poate imi e teama sa o gasesc. Poate ca noul capitol ma sperie pentru ca are elemente dintr-o alta "viata". Poate ca imi e teama sa nu repet greselile din trecut si aman pe cat posibil inceperea lui. Poate....
21 februarie, 2011
Sarbatoare
Maine ar trebui sa sarbatoresc. Se implinesc 2 ani de la cununia religioasa. O zi surpriza pentru toata lumea. Era cat pe ce sa fie si pentru mine. Pentru ca a fost intr-un cadru extrem de redus: noi (mirii), nasii, preotul, cantaretul si paraclisierul si bineinteles fotograful - Matei. El a avut cele mai mari emotii ca m-as putea razgandi in ultimile momente.
Se pare ca voi sarbatori ziua cu antibiotic si mult ceai in pat pentru ca nu reusesc inca sa stau in picioare....
Se pare ca voi sarbatori ziua cu antibiotic si mult ceai in pat pentru ca nu reusesc inca sa stau in picioare....
12 februarie, 2011
despre ... "revista presei"
De cateva saptamani sotul meu a renuntat la cafeaua de dimineata. Eu inca nu..... Asa ca imi beau cafeaua frunzarind blogosfera. Nu ma uit la stiri deoarece imi stric ziua cu catastrofe, accidente si alte intamplari mai putin placute iar ziarele nu le mai citesc demult pentru ca inafara de stiri de speriat, politica, barfa "mondena" si horoscoape nu prea gasesti nimic interesant de citit. Asa ca m-am refugiat in lumea virtuala unde gasesc informatii utile.Aici, pe langa dragele mele prietene virtuale de pe forum am si multe, foarte multe bloguri pe care le urmaresc. Domenii variate: bucatarie, casa, gradina, copii, lucru de mana, psihologie, religie si ... viata. Incerc sa aflu noutati, idei poate sfaturi sau poate indrumare. Nimic in mod special si de toate in general. Dar de o vreme ma surprinde faptul ca gasesc un text pe mai multe bloguri in acelasi timp. Pana si anunturile umanitare cred eu ca ar putea fi postate prin prisma autorului de blog. Procedeul "copy/paste" se pare ca incepe sa inlocuiasca gandurile si opiniile. Pe blogurile cu tematica religioasa rar gasesc o idee sau o opinie. Doar citate. E de laudat in schimb initiativa de a face cunoscuta invatatura crestina in aceasta lumea din ce in ce mai nebuna si mai tumultoasa dar cred eu scrierea propriilor pareri raportate la citate sau incluzand citate pentru a intari afirmatiile ar fi mai pe intelesul celor care abia fac cunostinta sau care nu au aprofundat invataturile Sfintilor Parinti.
Iar cum sa aduc si eu cu "copy/paste" cateva strofe scrise de M. Eminescu in Epigonii care imi par potrivite vremurilor pe care le traim:
"Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi"
Iar cum sa aduc si eu cu "copy/paste" cateva strofe scrise de M. Eminescu in Epigonii care imi par potrivite vremurilor pe care le traim:
"Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi"
06 februarie, 2011
Dor de liniste
Nu pot coase... Imi lipseste acea liniste interioara necesara ...crearii. Stiu de unde mi se trage. Imi lipseste ....ceva. Ceva ce face parte din mine. Ceva ce am ascuns multa vreme iar apoi am evitat. Ceva ce deocamdata nu pot avea. Din motive.... practice sau mai putin practice....
Imi lipseste linistea intalnirii cu divinitatea. Imi lipseste... duminica.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)








