Jurnal săptămânal

 Dimineață a sunat ceasul prea dimineață. La al doilea apel nu înțelegeam de ce nu reușesc să mă trezesc. Apoi am privit pe geam: ploua. În sfârșit un pic de ploaie. Toată natura zâmbea razelor de soare ce se strecurau printre nori. Zambilele mele, triste ieri, astăzi păreau mai înalte si mai bogate iar narcisele galbene delicate parcă iși ridicaseră coronițele pentru a prinde cât mai multe picături în cupă. O binecuvântare din toate punctele de vedere.

Săptămâna trecută a fost una cu multe realizări. Pe lângă faptul că am stat mai mult pe afară am mutat și gătitul în bucătăria de vară iar mesele și cafeau de prânz le-am savurat la masa din curte. Am terminat curățenia în curtea din față iar soțul meu a terminat cu lucrările în câmp și gradini. 

Apoi am refăcut suporții la trandafirii cățărători (tot adaptări și cu materiale ce existau deja prin curte). Am o stare de mulțumire mai mare de cate ori reușesc să fac ceva practic cu cât mai puține cheltuieli chiar dacă nu e foarte estetic. 

Așa am făcut si un gărduț destinat să țină tufele de agrișe (care înțeapă) un pic mai în ordine și mai departe de masa din curte, dintr-un suport de uscat rufe ruginit pe care l-am desfăcut în panouri ce stau frumos unul lângă altul. O să se bucure si de un pic de vopsea dar mai tarziu un pic. Am în plan și un panou-suport pentru castraveți (plan înclinat pentru a-i culege mai ușor) dintr-un leagăn metalic vechi. Mă distrează privirea soțului meu când vin cu câte o ideie de reutilizare și scepticismul lui când lucrează după indicații dar și cea de pe final când e încântat de rezultate și chiar vine cu idei noi pentru un rezultat și mai bun.

Tot săpămâna trecută au ajuns și rolele pentru aparatul de vidat și vineri am petrecut mai bine de jumate de zi ambalând slănina afumată dar și niște caș proaspăt de probă (să văd daca mă aleg cu o telemea). Urmează depozitarea afumătoarei.
Când am făcut planificarea pe zilele săptămânii trecute am uitat că sămbătă era sărbătoare așa că m-am ales cu o stare de ușoară frustrare când am constatat că fie amân unele activități fie încerc să mă reorganizez ca să termin tot. Până la urmă am amânat unele dar m-am aglomerat cu altele. Am scos saltelele la aerisit dar și hainele de primăvară și am depozitat hainele groase, am spălat și călcat mai mult decât mi-am planificat, dar am amanat spălatul covorașelor și curățenia din curtea animalelor.
Sâmbată mi-am planificat să stau în casă cu o carte în mână, dar pe la ora 15 am decis să ieșim un pic la plimbare. Făcusem planificările pe următoarea săptămână, iar la capitolul lucruri de modificat (în caz de vreme de stat in casă) aveam nevoie de niște eleastic lat pentru un pantalon. La acea oră puteam gasi doar la un magazin Kik așa că am plecat spre Tg. Neamț. Am rezolvat repede cu elasticul dar si cu o pungă de nasturi colorați pentru un alt proiect, dar parcă nu era vremea de întors acasă. Ținând cont de sărbătoare am zis că o plimbare până la Agapia e perfectă. Vremea superbă, peisaje fantastice, un verde crud presărat cu pete de pământ proaspăt arat, case curate, curți frumos amenajate din care să mă inspir și drumul a fost mult mai scurt decât aș fi vrut. Am parcat și am pornit pe jos spre mânăstire. Îndicatorul cu „Agapia Veche” i-a atras atenția soțului meu. 

- Nu vrei să urcăm?
- Cum să nu! Hai!
- Stai să luam mașina, sunt 1,6 km.
- De ce? Mergem pe jos!
- Ești sigură? Nu avem nici apă la noi...
- Unde îți e simțul aventurii? Hai pe jos!
Și am pornit. Aerul tare de munte, mirosul brazilor și drumul forestier ne-a dat o stare de libertate. Și ca totul să fie frumos, la ieșire din sat ne-am întâlnit cu un cățel care a decis să ne însoțească până sus. Recunosc că m-am oprit de câteva ori pentru că urcușul m-a lăsat fără aer (la propriu) dar a meritat.  Băncuțele din bușteni ce sunt presărate de-a lungul drumului te imbie la un popas în care să te bucuri de priveliște, de miros și de florile/plantele din jur. 

Odată trecuți de poarta mânăstirii parcă am trecut în altă lume. O lume liniștită și curată. Căsuțele albe, joase cu gărduțuri albe și flori parfumate erau parcă desprinse de timp. Sunt acolo de o veșnicie și vor continua să fie. Am zărit și câteva maici cu chipul luminos, cu un zâmbet în priviri și radiind bunătate. Biserica era liniștită, icoanele ne-au primit cu dragoste și timpul părea oprit în loc. La ieșire am auzit susurul pârâiașului ce strabate curtea iar podurile micuțe m-au dus cu gîndul la povestirile lui Sadoveanu. 

Câtă frumusețe avem în acest colț de lume! Acea frumusețe eternă izvorâtă din vremuri neștiute și care va dainui în vremuri neimaginabile.

Coborârea a fost mai veselă. Am cules mâțișori iar bățul ascuțit găsit la urcare m-a ajutat să iau câteva feriguțe cu mușchi cu tot (am o zonă umbrită în curte, lăngă un gard unde am mai plantat câteva anul trecut dar din cauza secetei nu au crescut). 

În sat, natura sau poate Dumnezeu/Maica Domnului ne-a pregătit o surpriză: un zimbru impresionant ce păștea într-o curte nelocuită. S-a uitat la noi apoi si-a văzut de pascut în timp ce incercam să ii prind chipul în poze. Când am bagat telefonul în buzunar a ridicat din nou capul și ne-a privit. I-am zâmbit si noi și am plecat. Mi s-a părut că a dat din cap într-un salut mut de despărțire în timp ce ne îndepărtam. 

Pe drumul de intoarcere, la ora în care se imbină ziua cu noaptea am văzut în zare, pe margine șoselei 3 pomi incărcați cu ceva. Nu distingeam formele clare de la acea distanță. A fost nevoie să ne apropiem ca să vad mulțimea de cocori ce impodobeau acei copaci. E prima dată când ii văd în copaci și atat de mulți. I-as fi fotografiat dacă nu ne așteptau animalele noastre acasă cu ora de masă depășită deja...