Big John nu plateste

preluata de aici, mi-a placut enorm pentru ca reflecta viata de zi cu zi
"Intr-o zi, un sofer de autobus a mers ca de obicei la serviciu, si-a pornit autobus-ul si a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele cateva statii: cativa oameni care-au urcat, cativa care-au coborat, si totul a fost ok.
La urmatoarea statie, insa, un tip enorm a urcat in autobus, cam 1,90 m, cu constitutie de luptator categoria grea... s-a uitat spre sofer zicand: "Big John nu plateste!" si s-a asezat pe un scaun. V-am spus ca soferul avea cam 1,60m, era slabanog si genul de om bland? Asa ca nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.
Urmatoarea zi se intampla acelasi lucru - Big John a urcat iar in bus, a spus tare ca el nu plateste si s-a asezat. Urmatoarea zi iarasi.... si-n zilele urmatoare la fel...
Pana cand soferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-si batea joc de el. Asa ca-ntr-un final, s-a inscris la niste cursuri de body-building, karate, judo si alte artemartiale. Dupa cateva luni, deja era f puternic, mai mult, devenise very confident.
Asa ca, in momentul in care Big John urca in bus si spuse "Big John nu plateste", soferul s-a ridicat i-a aruncat o privire crunta si-a zbierat la el: "Si de ce nu?"
Big John l-a privit f. uimit si i-a replicat: "Big John are abonament".

Morala: ASIGURA-TE CA EXISTA O PROBLEMA INAINTE DE-A FACE EFORTURI URIASE S-O REZOLVI!

ganduri din curtea mea

Din cauza renovarii bucatariei nu am reusit sa pun nimic in gradina. Planificasem ca dupa ce se termina sarbatorile ma ocup de gradina. Dar socoteala mea nu s-a potrivit cu a Domnului. Pentru ca au inceput ploile. Si daca nu ploua e moale terenul si nu pot face nimic. Mai ales ca gradina mea e mai in camp.
Azi nu ploua asa ca voi incerca sa mai fac cate ceva pe langa casa... Mai am de pus cateva crizanteme pe langa gard. Dar nu cred ca voi reusi anul acesta sa transform curtea mea mare si lunga intr-o oaza de flori. Abia vara viitoare va fi o zona ce va trebui imbogatita si nu destelenita.
Pe de o parte imi place aspectul salbatic, dezordonat dar pe de alta parte as vrea sa fie doar aparent salbatic. In general imi place se amenajez si nu sa infiintez. Imaginatia mea functioneaza pe baze puse deja si mai greu pe teren virgin.

Cozonacul bunicii

1 kg faina
un cub de drojdie
o cana lapte
1/4 kg zahar
1/4 pachet unt
4-5 oua
1 lingurita sare
100-150 ml ulei

Se pune faina in vasul de framantat. In mijloc se face cuib in care se pune drojdia ce se inmoaie cu laptele cald (la temperatura mainii). Se lasa la dospit la cald 20 minute. Se separa ouale. Albusul spuma se amesteca cu nuca pisata, zahar si cacao dupa gust. Galbenusurile se bat spuma cu sarea si zaharul si se adauga in compozitie odata cu laptele si untul. Se pune lapte pana iese un aluat mai vartos. Apoi se framanta cu ulei pana incepe sa faca bule de aer (cca 1 h). Se lasa la dospit la cald pana isi dubleaza volumul. Se intind 4 foi, se ung cu nuca, se adauga si rahat taiat bucatele. Se cupleaza 2 cate 2 si se impletesc. Se pun in tavi, se mai lasa cca 1/2 h sa creasca in tavi la cald, se ung cu ou batut si se dau la cuptor cca 1 h. Primele 20 min flacara tare si nu se deschide usa cuptorului apoi se lasa flacara la mediu 20 min si apoi la mic pana se coc.

Critica...

Exista doua feluri de critica: una constructiva, facuta cu dragoste si dorinta de indreptare si cea rautacioasa, facuta din invidie, rautate sau durere. Indiferent cum e facuta sau de cine, daca e la adresa mea reactionez imediat si destul de caustic. Chiar daca, dupa trecerea momentului, rememorez critica si incerc sa ii gasesc esenta, sa devin mai atenta la mine si la ce e in jurul meu pentru a evita pe viitor criticile. Adica incerc sa transform orice critica in una constructiva pentru evolutia mea ca persoana. Si pentru ca mie personal nu imi plac criticile de nici un fel evit sa fiu critica. Cel mult sunt autocritica. Si pentru a folosi critica in mod constructiv, atunci cand critic o fac la adresa unor atitudini, gesturi, reactii sau sentimente si nu la adresa unor persoane. Dar intentionez sa fac exceptii. Nu ma voi referi la persoane anume ci la "uscaturile" unei categorii sa ii spunem sociale sau mai bine profesionale. Voi critica, de cate ori intalnesc o atitudine, o persoana sau un cumul de fapte deranjante, pentru mine, si nu cred ca sunt singura. Dar pentru ca am posibilitatea sa ma exprim si pentru ca intamplator (sau cu voia Domnului) am acces in acel mediu oarecum protejat de o uniforma voi expune atitudini, intamplari si chiar persoane care din punctul meu de vedere dau dovada de ipocrizie. Mai exact situatii in care distanta dintre vorba si fapta e imensa, pentru care exista o expresie populara: "sa faci ce spune popa si nu ce face popa"

aniversari

Aprilie e o luna cu 2 aniversari:

• 6 aprilie e ziua de nastere a blogului. Nu imi vine sa cred ca au trecut 3 ani de la prima postare timida. o postare in care imi gaseam greu cuvintele, ideile... Sa nu mai vorbesc despre starea de spirit care imi conducea degetele pe taste....
• 15 aprilie e ziua casniciei mele. A celei legale. Am facut cununia civila si cea religioasa in date diferite. Asa ca sarbatoresc de doua ori. Eram in miercurea mare, Matei abia astepta sa fiu trecuta pe numele lui. Ma tinea de mana sa fie sigur ca nu ma razgandesc. Pana in sala nu mi-a dat drumul.... Si acolo pentru ca era fotograf. Din pacate soarele si lipsa de experienta l-au cam incurcat si pozele nu au iesit....

uneori...

Uneori viata pare atat de grea. In fiecare zi luam mii de decizii dar uneori trebuie sa luam decizii cumplit de grele. Decizii care ne schimba viata radical. Decizii datorita carora tot ce am considerat stabil devine extrem de instabil. Decizii care ne fac sa ne gandim la tot ce am construit si se duce pe apa sambetei. Decizii care ne fac sa simtim ca tot ce am investit emotional in oamenii din jurul nostru a fost in zadar. Decizii care ne fac sa ne simtim mici, inutili si fara rost. Decizii care rastoarna intreg edificiul nostru de valori, de credinte si obisnuinte. Atunci, la momentul deciziei avem impresia ca lumea se termina, ca nu mai exista nimic inafara durerii. Si, din pacate, durerea sufleteasca e mult mai coplesitoare decat cea fizica.
Am fost nevoita sa iau decizi grele, dureroase si ireversibile. Decizii care au inchis drumuri, decizii care au inchis usi spre locuri cunoscute si indragite, decizii care au schimbat tot ce insemna viata mea. Si in acele momente imi aminteam de filmul si cartea mea preferata "Pe aripile vantului". Erau acolo 2 momente in care Scarlet se simtea la capatul drumului sau pe fundul prapastiei. La primul, sufletul sau poate Dumnezeu i-a aratat calea de a merge mai departe: "pamantul rosu al Tarei", locul de unde isi tragea energia. Iar apoi a fost indrumata la pauza, sa isi poata pune in ordine grandurile, prioritatile, valorile: "la asta ma voi gandi maine. si maine este o zi".
Acum cand privesc in urma la acele momente dureroase, cand imi doream sa dorm si sa ma trezesc cand totul e rezolvat, cand incuiam usile si inchideam telefonul sa nu vad si sa nu aud pe nimeni ca sa pot sa nu ma gandesc la nimic pana "maine" imi dau seama cat de incapatanata eram. Credeam ca pot controla totul si ca eu detin cheia pentru ce inseamna BINE pentru mine. Credeam a stiu ce vreau si ce imi doresc pentru viata mea. Dar din fericire nu stiam. Pentru ca daca as fi facut cum vroiam eu nu mi-ar fi fost bine. Eram ca un copil incapatanat care vroia inghetata cand era frig afara.
Noroc ca exista Tatal care ne indruma pe calea cea buna. Care ne trimite din fata calculatorului la joaca afara in soare sa batem mingea. Oricat de tare ne doare despartirea de calculator, oricat de tare ne plangem ca e obositor sa batem mingea tot ne trimite afara, la aer. Gaseste El o cale sa facem ce e bine pentru noi, pentru sufletul nostru si pentru cei mici, pe care ni I-a dat in grija sa ii crestem, sa le insuflam valori morale solide pentru ca ei sunt singurele noastre comori. Doar cei mici raman in urma noastra si vor duce mai depare sentimentele si gandurile noastre...

o carte

De vreo 3 ani tot citesc o carte. Cateva pagini, o las si revin la ea dupa ceva vreme. Abia am ajuns la jumatate. Inca ma surprinde, inca ma mai intorc la paginile din urma. Inca mai invat din ea.

Primul strat

Profitand de vremea buna de saptamana trecuta am reusit sa mai fac una alta in curte. Am amenajat un colt de gradina deoarece fasia stabilita are deocamdata un statut incert. Asa ca am pus primul rand de patrunjel, si primele 2 straturi de ceapa. Deoarece nu am reusit sa pun din toamna ceapa am pus acum un kg de arpagic. In fuctie de necesitatile casei vor mai fi cateva straturi pentru ceapa verde inainte de a pune straturile pentru iarna. Peste ceapa am semanat marar si salata. In felul acesta imi iau toate ingredientele unei salate gustoase de pe un singur strat. Oricum cele trei nu se cearta si fac si economie de spatiu. Dupa ce le scot voi pune ardeii sau varza in functie de cat de repede eliberez zona.
Am pus si cativa rugi de mure. Un soi cu fruncte mari din care iese o dulceata si un sirop foarte bun. Am cules in ultimii doi ani de la bunica mea din curte unde troneaza un mur imens. Cred ca anul acesta voi incerca si o "murata" de casa.
Am pus si cativa rugi de zmeura pe langa gard. Nu am reusit sa mut toti rugii pe care mi-i doream.
Un pui de magnolie sta sub atenta supraveghere deaorece mi se pare mie ca nu vrea sa infloreasca anul asta.
O tufa de "manuta Maicii Domnului" separa cele doua intrari ale casei: intrarea principala de cea de la bucatarie. Am improvizat o plasa pe care sa se intinda..
Trei tufe de "merisor japonez" parfumat stau sub ferestre si deja mugurasii rosii de floare si-au facut aparitia.
Si zona pentru capsuni a fost pregatita. Doar urmeaza sa le mut.

Painea si hotul

Din povestirile lui HENRI GOUGAUD,

Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.
Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
- Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
- Cine a vorbit? intreba hotul.
- Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
- Speram la unul, dar tu ma uimesti.
- Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
- Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
- Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
- Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
- Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
- Povesteste-mi, zise hotul.
- Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri. Dar noaptea in care ma zbateam era asa de grea, asa de inghetata! Totul imi spunea" Ce nebunie! Cum ar putea o fiinta atat de plapanda sa strabata aceste tenebre? Avem dovada ca exista zi, undeva, in acest univers?" De o suta de ori am vrut sa renunt. De o suta de ori m-a invins furia. Cum am facut? Habar n-am. Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. O vrei tu, hot de nimic?
- Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer de o suta de ori sa raman cu intrebarile mele fara raspuns. Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.

ganduri intr-o vineri ploioasa

Dupa doua zile frumoase, insorite si pline de arona primaverii a aparut si ziua asta ploioasa si inchisa. Poate de la vreme ma simt obosita sufleteste. Obosita de uraciune, de ganduri si atitudini uracioase. Visez la o lume mai buna, mai frumoasa, mai toleranta in care binele colectiv sa fie mai presus de binele personal. O lume in care fiecare sa se gandeasca la ce e in jurul sau si mai apoi la sine. Sau poate macar sa se puna in locul celorlalti atunci cand spun sau fac ceva. Si asta doar pentru a incerca sa fie mai bun.

Citesc o carte cu tenta istorica. O povestire despre neamul romanesc. Despre viata simpla si aspra a oierilor. Viata intr-o perioada cand, gospodaria asigura strictul necesar atat direct cat si indirect prin troc. Ceea ce prisosea era dat la schimb pentru ceea ce lipsea. O viata in care valorile umane erau virtutii. O vreme cand toate problemele erau rezolvate in obste. Acea comunitate sateasca structurata dupa norme de bun simt, dupa traditii si dupa legea Lui Dumnezeu. Si in obste bunul cel mai de pret erau pruncii. Nu rangul, nu banii, nu statutul social ci pruncii. Pruncii crescuti dupa traditia stramoseasca si innobilati de trasaturile de caracter si nu de avutii, statut social sau mai stiu eu ce criteriu de ierarhizare. Nu neg ca erau si doritori de marire si inavutiere dar acestia erau izolati si inlaturati din obstea sateasca. De regula acestia migrau spre orase sperand ca acolo dorintele lor de marire vor prinde aripi.

Cu timpul, si cu o mare contributie a conducerii comuniste, acele valori umane, acea asprime de conduita morala a fost intinata de tot ce se poate cumpara cu bani - un confort aparent, o viata aparent lipsita de griji  in schimbul pacii interioare, a respectului fata de Dumnezeu si fata toata creatia sa: natura, vietatile si oamenii.

despre iertare

Un cuvant ata de mic si cu atatea implicatii. Un cuvant pe care il intalnim des. Auzim foarte des "iarta-ma, am gresit" sau acel simplu "scuze". De multe ori ne gandim ca nu are de ce sa ceara iertare dar cel mai adesea ne gandim ca dupa ce am fost raniti e cam greu sa mergi mai departe cu un simplu "iarta-ma". Poate ca uneori e spus din suflet si cu pareri de rau dar de cele mai multe ori e spus din politete sau obisnuinta. Il intalnim ca si forma de salut atunci cand cineva merge la Biserica.
Problema nu e cum e spus ci cum simtim noi. Pentru ca e usor sa ierti un necunoscut care te-a calcat pe papuc in tranvai, o vecina care a dat peste tine sau un copil in parc care a dat un sut intr-o minge ce te-a lovit. E mai greu sa ii iertam pe cei dragi si cumplit de greu e sa ne iertam pe noi. Pe cei dragi - sot, copil, prietena - ii iertam greu deoarece presupunem ca ne iubesc si ne cunosc, deoarece presupunem ca ar trebui sa ne respecte si nu sa ne loveasca (verbal sau emotional). Adica avem asteptari. Ne asteptam sa ne cunoasca, ne asteptam sa fim iubite, ne asteptam sa fim respectate. Eu am prostul obicei sa ma gandesc ca daca eu fac asta de ce nu ar face-o si ceilalti. Iar pe masura ce relatiile sunt mai stranse asteptarile sunt mai mari. De la parinti ne asteptam sa ne iubeasca si sa ne ocroteasca. Daca cumva "greselile" lor (ca oameni sunt si ei) au fost pe vremea cand noi aveam o varsta frageda asteptarile sunt imense deoarece ne gandim ca eram mici, fara aparare si sub aripa lor ocrotitoare. Dar cele mai mari asteptari le avem de la noi. "Sunt furioasa pe mine ca simt asa ceva" Si cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat mai greu e sa le iertam. Cel mai rau e faptul ca avem asteptari si de le Dumnezeu. Acel care ne invata de mii de ani despre iubirea NECONDITIONATA, care ne iarta indiferent cat si cum am gresit doar pentru ca suntem "oaia ratacita" cum spune in Sfanta Scriptura.  Chiar daca ne-a dat spovedania. Mergem acolo, spunem una alta dar nu ne iertam. Si daca nu ne iertam nu dam voie iubirii si bucuriei sa ne intre in viata. Stam ascunsi sub valul de ceata fumurie a vinovatiei, considerand-o smerenie, sau neputinta omeneasca, iar apoi IL invinovatim pe EL ca nu ne da bucrie in viata noastra. Uitand ca de fapt noi suntem cei care nu IL lasa sa ne lumineze viata. Si toate astea declarand cu seninatate ca ne iubim parintii deci i-am iertat, ne iubim copii neconditionat dar ii manipulam emotional, ne iubim jumatatea dar il criticam pentru ca nu e asa cum am sperat noi, ne iubim pe noi dar suntem nemultumite de tot si de toate, iar daca nu avem motiv inventam noi unul si il iubim pe Dumnezeu dar suntem furiosi. Credinta in Dumnezeu a devenit un fel de moda in timpurile noastre. Nu mergem la Biserica ci ne "afisam" la biserica pentru ca in loc sa simtim slujba suntem atente la babe, la copii, la diverse alte lucruri numai la slujba nu. Nu mai postim pentru sufletul nostru ci pentru ca asa face toata lumea, si trebuie sa fim in rand cu lumea. Nu ne mai rugam asa cum simtim ci dupa diversi curenti sau recomandari de la cine stie ce Manastire neaparat recunoscuta pentru ceva.
Si toate astea pentru ce?
Caci Dumnezeu este iubire...

despre postul Pastelui

Mai sunt cateva zile si incepe postul Pastelui. Este un post lung si plin de semnificatii. Din punctul meu de vedere exista mai multe etape si nivele ale postului. Avem acea semnificatie medicala conform carei organismul are nevoie de o pauza de proteine si de o infuzie de vitamine si minerale pentru depasirea stresului organismului de a trece de la iarna la primavara. O perioada in care sunt necesare minerale ca fierul pe care il gasim in urzica si spanac, vitamine pe care le luam din salata verde, grausor si ceapa verde si o dieta usoara care sa nu solicite organismul in procesul de digestie. Apoi o alta etapa e curatenia de primavara. Daca tot ne primenim organismul sa ne primenim si casa. Adica scuturat, aerisit, zugravit spalat, calcat si infrumusetat. Primeneala care culmineaza mai mult sau mai putin cu achizitia unor hainute noi. Si cu asta am incheiat cu pregatirile de a sarbatori venirea primaverii si invierea. Invierea naturii pana aici. Tot ce am povestit pana acum sunt obiceiuri stramosesti pe care le gasim inca din epoca precrestina.
Cu ce a venit crestinismul?
Cu primenirea sufleteasca. Un aspect destul de subtil, destul de dificil dar care ne aduce atata liniste si bucurie in suflete. Atat de multa incat in noaptea de Inviere sa simtim indemnul preotului: "Veniti sa luati lumina!" ca un botez in lumina, ca o reamintire a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul sau. Pentru ca aceasta sarbatoare sa nu fie inca una din lungul sir de gatit, mancat, baut, cumparat trebuie sa ne primenim sufleteste. Aceasta primeneala e personala si nu e un sir de gesturi invatate, cultivate si impuse noua sau celor din jurul nostru. Primeneala sufleteasca e postul fiecaruia, fara retete, fara bravada sau ipocrizie. Pentru ca neavand gesturi impuse, reguli clare si directii bine invatate, fiecare trebuie sa isi gaseasca propria cale, propria reteta, propriul drum. Iar socoteala nu dam celor din jurul nostru ci insusi Creatorului. Iar de sinceritatea de care dam dovada depinde starea de bucurie cu care intampinam invierea, transformarea acestei sarbatori in SARBATOARE si nu intr-un alt motiv de frustrare ca nu avem bani pentru cadouri, bunatati sau haine. Momentul final al acestei primeneli sufletesti o reprezinta spovedania. Si nu ma refer la spovedania facuta dupa un sir de intrebari (ai injurat?, ai inselat?, te-ai rugat?.....) ci la spovedania sufleteasca in care te duci cu sufletul deschis si spui ce crezi ca te apasa, ce crezi ca ai nevoie pentru a deveni mai bun, mai iubitor si mai ingaduitor si ce crezi ca ai fi putut face in anumite situatii pentru a fi mai aproape de iubirea LUI. Din pacate mult prea multi se gandesc ca spovedania e facuta in fata preotului si uita ca el, preotul, e doar un mijlocitor, un indrumator, un calauzitor in legatura tainica intre sufletul fiecaruia si Dumnezeu. Dupa depasirea acestor etape, uneori istovitoare, alteori sacaitoare ne putem bucura pe deplin de vacanta de Paste cu toate ritualurile, bucuriile si gesturile sale. Putem sa ne bucuram de dragostea celor din jurul nostru dar si de dragostea LUI pe care o putem zari in fiecare fir de iarba, raze de soare, tril de pasare si cuvant de invatatura.

o cafea

Dupa o saptamana de febra si tuse, azi m-am alintat cu prima cafea. Inca nu sunt functionala, nu am chef de nimic si lancezesc in speranta venirii primaverii. Dar faptul ca mi-am dorit o cafea in loc sa dorm e semn de insanatosire. Poate iarna e de vina sau poate nu dar ma simt straniu. Nimic din ce imi facea placere inainte, nu imi mai face acum. Sunt irascibila, iritabila si melancolica. Am sentimentul ca am ratacit ceva important. Si nu doar ca nu il gasesc ci nici nu stiu ce caut.....

E perioada martisoarelor si eu nu am facut niciunul. Nici macar nu am scos cutia sa vad daca am ce imi trebuie. Am inceput unul cusut si l-am lasat ....inceput. Goblenele imi fac cu ochiul de pe raft dar eu ma fac ca nu le vad. Vesta de lana mai are nevoie de cateva randuri sa o termin dar zace in cosulet asteptand. Papucieii de lana lucrati asteapta sa fie incheiati de mai bine de o luna. In schimb am un spor la desirat..... Tot ce nu imi vine, ce e parlit sau atins cumva de incendiu si care se poate desira s-a transformat in gheme. Ce voi face din ele inca nu stiu dar poate intr-o zi imi va veni inspiratia. E frig afara, e frig pe hol si in bucatarie si asta ma face sa ma cuibaresc in pat. Televizorul merge ca sa fie un zgomot in casa, rar imi atrage atentia ceva iar eu stau cu gandurile aiurea....

Am citit cateva articole de la "nasterea blogului". Nu doar ca aveam ce scrie dar imi si gaseam cuvintele usor si frumos. Se insirau de la sine. Acum, le gasesc greu, le leg si mai greu si am senzatia ca in sufletul meu e un mare gol. Ca si cum s-a asezat un capac peste toate cuvintele si sentimentele. Unul afumat si ud pe care nu il pot da la o parte ca bucuria si cuvintele frumoase sa infloreasca iar in sufletul meu. Si cel mai dureros e ca acest gol se rasfrange asupra celor dragi.

Stiu ca am mai terminat o etapa din viata mea. Stiu ca trebuie sa scriu cuvintele de final de capitol. Ca fara incheiere nu pot scrie numele noului capitol dar nu gasesc "concluzia". Sau poate imi e teama sa o gasesc. Poate ca noul capitol ma sperie pentru ca are elemente dintr-o alta "viata". Poate ca imi e teama sa nu repet greselile din trecut si aman pe cat posibil inceperea lui. Poate....

Sarbatoare

Maine ar trebui sa sarbatoresc. Se implinesc 2 ani de la cununia religioasa. O zi surpriza pentru toata lumea. Era cat pe ce sa fie si pentru mine. Pentru ca a fost intr-un cadru extrem de redus: noi (mirii), nasii, preotul, cantaretul si paraclisierul si bineinteles fotograful - Matei. El a avut cele mai mari emotii ca m-as putea razgandi in ultimile momente.
Se pare ca voi sarbatori ziua cu antibiotic si mult ceai in pat pentru ca nu reusesc inca sa stau in picioare....

despre ... "revista presei"

De cateva saptamani sotul meu a renuntat la cafeaua de dimineata. Eu inca nu..... Asa ca imi beau cafeaua frunzarind blogosfera. Nu ma uit la stiri deoarece imi stric ziua cu catastrofe, accidente si alte intamplari mai putin placute iar ziarele nu le mai citesc demult pentru ca inafara de stiri de speriat, politica, barfa "mondena" si horoscoape nu prea gasesti nimic interesant de citit. Asa ca m-am refugiat in lumea virtuala unde gasesc informatii utile.Aici, pe langa dragele mele prietene virtuale de pe forum am si multe, foarte multe bloguri pe care le urmaresc. Domenii variate: bucatarie, casa, gradina, copii, lucru de mana, psihologie, religie si ... viata. Incerc sa aflu noutati, idei poate sfaturi sau poate indrumare. Nimic in mod special si de toate in general. Dar de o vreme ma surprinde faptul ca gasesc un text pe mai multe bloguri in acelasi timp. Pana si anunturile umanitare cred eu ca ar putea fi postate prin prisma autorului de blog. Procedeul "copy/paste" se pare ca incepe sa inlocuiasca gandurile si opiniile. Pe blogurile cu tematica religioasa rar gasesc o idee sau o opinie. Doar citate. E de laudat in schimb initiativa de a face cunoscuta invatatura crestina in aceasta lumea din ce in ce mai nebuna si mai tumultoasa dar cred eu scrierea propriilor pareri raportate la citate sau incluzand citate pentru a intari afirmatiile ar fi mai pe intelesul celor care abia fac cunostinta sau care nu au aprofundat invataturile Sfintilor Parinti.
Iar cum sa aduc si eu cu "copy/paste" cateva strofe scrise de M. Eminescu in Epigonii care imi par potrivite vremurilor pe care le traim:

"Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi"

Dor de liniste

E soare si frumos afara. Bate putin vantul. Acel vant de primavara care alunga zapada si noroiul. Am inceput sa desenez in mintea mea rondurile de flori, aleile si culorile casei. As vrea sa pot face atat de multe. Am obosit de iarna si de .... multe.
Nu pot coase... Imi lipseste acea liniste interioara necesara ...crearii. Stiu de unde mi se trage. Imi lipseste ....ceva. Ceva ce face parte din mine. Ceva ce am ascuns multa vreme iar apoi am evitat. Ceva ce deocamdata nu pot avea. Din motive.... practice sau mai putin practice....
Imi lipseste linistea intalnirii cu divinitatea. Imi lipseste... duminica.

despre ipocrizie, fatarnicie si altele....

Ipocrizia e o stare des intalnita. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi incercat la un moment dat sa fie altfel decat simtea. E esenta mastilor. Acele masti sociale si nu numai de care scriam cu ani in urma. Probabil ca orice stare, sentiment sau dorinta e indicata sau necesara in doze mici. Problema apare atunci cand "doza" e depasita. In doze mici putem spune ca e modul de evolutie personala a fiecaruia. Pentru ca orice persoana viseaza sa fie intr-un anume fel. Visam sa fim mame bune, sotii perfecte, fiice iubitoare sau angajate model. Si incercam sa ne incadram in tiparele stabilite. Daca atunci cand ne stabilim tiparele tinem cont de trasaturile noastre fizice, morale sau emotioanale atunci totul e bine. Pentru ca nu facem decat sa retusam putin imaginea noastra. Un pic de luciu de buze, un pic de rimel si aratam un pic mai bine. Dar daca tiparele spre care tindem, pe care ni le-am construit sau le-am preluat din societate, nu tin cont de trasaturile noastre definitorii iese o mare, mare caricatura. Ca si cum ne-am machia mult prea strident. Iesim in evidenta ca o paiata. Partea cu adevarat deranjanta e atunci cand, pe langa faptul cu tiparul nu ni se potriveste, oricum iesim in evidenta, si mai si aratam cu degetul sau improscam cu noroi tot ce e in jur. Mai concret pozam in femei virtuase, blande, tolerante si crestine dar ne comportam ca pe malul santului. Adunate cate doua sau trei babe acrite de viata, de nemultumiri si greutati criticam acid, caustic sau chiar rautacios toate fetele, mai tinere sau mai coapte care trec pe langa noi. Si nu doar lungimea fustei sau cantitatea de fard ci asociem toate detaliile exterioare unor trasaturi uracioase si pacate capitale. De ce? Pentru ca judecam totul prin prisma actiunilor noastre din viata, a sentimentelor si a trairior noastre. Poate ca atunci cand eram tinere ni s-a spus ca o fusta prea scurta poate fi interpretata ca o invitatie la viata tumultoasa, si poate ne-am dorit asta sau poate chiar am trait asta dar nu am putut arata lumii ca o confirmare a valorii proprii. Si atunci toate acele dureri, frustrari, neputinte le atribuim tuturor celor din jurul nostru pentru a murdari inocenta sau faptele bune. De ce? Pentru ca daca noi nu am putut ajunge la bunatatea si blandetea pe care o visam la un moment dat inseamna ca nimeni nu poate sau daca noi doar pozam in virtuoase inseamna ca toata lumea face la fel.
Problema e ca pusul la zid si aruncatul cu pietre a devenit o atitudine din ce in ce mai intalnita, ca cele puse la zid mai devreme sau mai tarziu vor pune pe altele la zid iar dintr-o atitudine izolata va deveni trasatura definitorie. De ce? Pentru ca putine sunt cele care pot depasi durerea acuzelor nedrepte si sa zambeasca, sa  compatimeasca acuzatorii fiindu-le mila de sufletele lor zbuciumate.
Ca sa pot ilustra discrepanta dintre imaginea poleita si durerile din spatele ei gandul ma duce la o "exagerare", chiar daca stiu ca nu e cea mai potrivita alegere, din unele filme sau documentare cu femei ajunse in strada nevoite sa se prostituieze. In aceasta situatie vedem doar "pacatul" si imaginea ce pare groteasca: machiaj strident si mult, haine putine si sclipicioase si invitatiile din gesturi sau limbaj. Si majoritatea le acuzam. Foarte putini avem curajul sa privim in spatele mastii sa vadem durerea, umilinta si disperarea gesturilor lor. Sa privim motivatia gesturilor lor care uneori este supravietuirea lor sau a unor copii aparuti la momente nepotrivite si care s-au nascut iar alteori este lipsa dragostei si a daruirii din viata lor. Si mai putini suntem cei care avem curajul sa intindem o mana unor astfel de femei si sa le vedem sufletele si faptul ca intr-un alt context ar putea fi cu totul altceva.
Poate ca daca am incerca sa facem ceva in loc sa ne epuizam in pozari, critici si acuze, lumea in care traim ar fi mai buna si mai plina de dragoste....
.

Planul gradinilor

Profitand de faptul ca tot au fost sarbatori si nu am putut face altceva (impletit, cusut) am pus pe hartie gradinile mele. Anul asta am mai ...multe. Am facut o prima schita a lor. Bineinteles ca pana in martie o voi tot modifica dar macar ca idee stiu unde si ce voi planta. Aranjamentele florare inca nu le pot vizualiza deoarece am de facut curat in curte si de-a lungul gardurilor (sunt tot felul de puieti de copacei si arbusti pe care trebuie sa ii scot).
Prima zona e cea de la poarta spre casa. Aleea de-a lungul careia voi pune flori: nu-ma-uita si craite iar lateral am 4m pe 80 m de gradina separata de alee cu flori unde voi pune de toate de la rosii, castraveti, ceapa, usturoi, morcov, praz, patrunjel si plantele aromate - necesarul in bucatarie de-a lungul verii
A doua zona este livada de ciresi si meri. O zona dreptunghiulara in spatele casei vechi. Voi avea trei laturi cu zmeura si iarba tunsa. Acolo as pune si leaganul si niste bancute simple din butuci si scanduri. Si va trebui sa fac si niste alei din pietre.
A treia zona este livada de pruni. Alta zona dreptunghiulara unde voi pune doar flori de jur imprejur: craite, galbenele si sper eu niste dumitrite. Anul acesta vreau sa vad ce plante medicinale cresc natural acolo.
A patra zona e curtea. Cu multe, multe batai de cap. Intai trebuie sa separ zona pentru pasari, zona pentru iepuri si pentru purcel. Apoi sa trasez canalizarea. In jurul caselor voi face ronduri de flori separate de iarba cu pietre, apoi am o zona de la gutui la cires unde vreau sa fac zona capsunilor cu cei cataratori pe laterala dinspre casa. In coltul gardului dinspre camp am un soc mare ce trebuie curatat si as pune liliac, regina noptii, ochiul boului, dumitrite si o masa cu bancute. De la demolat anexele mi-au ramas niste chirpici incompleti si ma gandeam sa fac un strat inalt (cca 70 cm) de flori marunte undeva prin fata casei. mai am si o roaba veche ce merge plasata in mijlocul unui rond de flori si incarcat cu flori. La intrarea in casa veche as pune murul pentru ca trebuie urcat pe spalier si poate rotunji colturile. Apoi in fata ferestrelor orientate spre vest de la casa as pune, tot pe spalier "manuta maicii domnului" pentru umbra si miros. Mai are mama o floare albastra cataratoare foarte frumoasa (nu stiu cum se numeste) care merge alaturi pentru contrast de culoare. Pe marginea prispei casei vechi vor sta muscatele. Alte idei imi vor mai veni pe parcurs.
A cincea zona e gradina din camp. Am facut o lista cu plantele ce le voi semana acolo dar inca nu stiu cum voi face aleile si in ce ordine le voi pune. Stiu cu certitudine ca voi pune porumb pe margine in loc de graduri cu fasole cataratoare si bostani (porcesti si turcesti) intre randuri. Restul voi vedea dupa sapat deoarece nu stiu exact cum arata terenul (are o forma neregulata deoarece e la o intersectie ciudata de drumuri de camp).

Calendarul lucrarilor in gradina mea

Asa se numea cartea pe care mi-am dorit-o, am gasit-o la o librarie online, am comandat-o dar nu mi-a ajuns deoarece nu se gasea pe stoc. Si atunci mi-a venit o idee: sa imi fac propriul calendar de lucrari. Anul trecut am gradinarit dupa o carte despre gradinarit intr-un sistem mixt (flori si legume) mai ecologic. Din pacate informatiile au fost relativ putine iar cartea nu a rezistat incendiului. Din fericire agenda in care imi notam ce mai faceam prin gradina a scapat asa ca anul asta imi voi face un calendar aici pe blog.

Bunicii mei

Bunica mea, e cea care m-a crescut. De la 2 saptamani pana am mers la gradinita. Apoi toate vacantele pana am terminat liceul le-am petrecut cu ea. Asta e si motivul pentru care ii spun mama, spre nemultumirea mamei mele careia i-am spus "mamica" pana pe la majoratul meu. Acum cand strig "mama" raspund amandoua. Dar sa revenim la poveste.
E cea mai mare intr-o familie de 8 copii din care 5 au ajuns la majorat. A fost si este o femeie foarte frumoasa si foarte mandra (cu sensul de demna). Povesteste ca a fugit de acasa pe la 14 ani dar alesul a plecat pe front la cateva luni si a murit imediat. Apoi "a iesit" iar la joc. La 20 de ani era inca nemaritata. Atunci s-a intors bunicul din prizonierat din Siberia. Ea, frumusetea si mofturoasa satului, el urat fizic si obosit de viata la 24 de ani s-au casatorit. A nascut prima data (pe tata) odata cu mama ei. Asa ca baietii (unchi si nepot) au crescut impreuna. Cand baietii aveau 12 ani, mama ei l-a luat pe tata sa o ajute la lutarie. Si a vazut-o murind strivita de malul de lut. Asa a ramas bunica sa ii cresca si sa ii "poarte in scoala" pe toti. Cei mai mici din fratii ei -Jan cel de varsta tatei si o sora un pic mai mare au facut facultatea la Iasi. Tata in schimb, orgolios din fire a tinut sa faca singur scoala si pentru ca a picat la admitere din prima nu a mai incercat (eram si eu aparuta si nu voia sa stea departe de casa).
Cu bunica mana de fier si bunicul cel mai bun tamplar din sat au ajuns in scurt timp sa aiba o gospodarie frumoasa si sa creasca baietii (sunt 2) frumos. Imi amintesc de ei cand eram mica ca un bunic bland si deschis care ma invata sa modelez lemnul si sa il tratez cu dragoste si respect iar de bunica o femeie apriga care se rastea mereu la mine daca nu faceam treaba "asa cum trebuie". Am crescut langa ei invatand sa fac de toate in gospodarie de la muls vaca la prasit la camp, de la gatit si impletit pana la geluit si slefuit lemnul. Imi spuneau mereu ca nu se stie cand voi avea nevoie sa ma descurc singura.
Imi placeau zilele din vacanta de iarna cu obiceiurile de iarna, cu balurile din sat (unde mergeam cu ei indiferent de varsta iar dupa moartea bunicului doar cu bunica) cu acatistele citite cu voce tare de bunicu in timp ce eu si bunica impleteam sau pe genunchii strabunicului ascultand povesti. Povestile erau din timpul rascoalei de la 1905, a primului razboi mondial sau al celui de-al doilea cand strabunicul a ramas fara nas. Stateam pe genunchii lui si il necajeam cu nasul lui "reconstruit" care arata tare straniu (il atinsese o schija).
Acum, bunica mea are 84 de ani. E o femeie inteleapta si puternica ce nu s-a lasat doborata de probleme. Tace atunci cand nu ii convine ceva dar are grija sa iti aminteasca si mai ales are grija sa iti arate cand nu ai dreptate. In sat e foarte respectata si nu prea indrazneste nimeni sa o supere sau sa o critice, pe ea sau familia ei, pentru ca are limba destul de ascutita si taioasa. De cand m-am mutat sunt mai aproape de ea (prin gradini ajunge in cateva minute) si rare sunt zilele cand nu trece pe la mine chiar daca sunt sau nu acasa.
Mi-am dorit toata viata sa fiu ca ea, inteleapta, puternica, dreapta dar probabil ca pe la vartsa ei (daca o voi mai apuca) o sa reusesc.