Jurnal saptamanal

 O zi inceputa cu lumina soarelui ce imbratisa curtea umeda de la ploile de peste noapte. Ploi binecuvantate ce apar mai des in ultima vreme dar de care au atata nevoie culturile. Pasarile ciripesc vesele in curte in timp ce blanosii dorm tolaniti care pe unde au apucat.

În gospodarie sunt multe de facut, motiv pentru care muschii mei cam tipa cu o febra musculară continua pentru ca nu fac aceeasi treaba zilnic. Abia aseara am putut dormi fara sa ma trezesc peste noapte din cauza vreunei incheieturi obosite sau a unui muschi amortit. Probabil de la oboseala. În plus m-am trezit dimineata energica si fara nauceala si am putut sa imi fac niste teme amanate din curs.

Mi-am inceput ziua cu picioarele goale in iarba din curte luând „micul dejun” in zmeuris. Iar apoi mi-am privit gradina de legume dupa tratamentul cu sapa de ieri. Fasolele de pastai cataratoare incep sa urce pe araci in timp ce cele de conserva au iesit un pic mai timide si cam rare. Buruiana taiata e inca verde printre randuri. Si daca la postarea trecuta povesteam ca am terminat cu rasadurile, astazi pot spune ca am terminat de copilit si legat rosiile. Suntem la prima incercare cu palisarea si al doilea an cu sistem de udare cu picatura si folie de mulcire. In general gradina arata bine si e in curs de curatare de buruieni. Mai am de completat pe unde sunt goluri iar castravetii-rasad sunt deja infloriti in timp ce cei semanati abia scot nasul la soare. Mazarea am recoltat-o si sta cuminte la racoare in congelator. Urmeaza sa mai seman niste castraveti in locul ei. 

La capitolul pus pe iarna am bifat compotul de cirese, dulceata de cirese amare, sirop si dulceata de trandafiri, dulceata de nuci si cea de capsuni. Cat de curand le va urma in camara dulceata de „fructe mici” (agrise, coacaze, ultimile capsuni si zmeura), apoi siropul si gemul de zmeura si posibil o dulceata de agrise. Ciresele mele amare s-au suparat de la inghetul din primavara asa ca sunt in cautarea unor cirese amarui pentru compot. Nici visine nu prea sunt dar compotul de visine nu e asa cautat si mai am de anul trecut. La congelator am pus mazare, marar, leustean si un pic de patrunjel.

Pe partea de dezvoltare personala sunt la finalul acestui curs de 6 saptamani care a fost cu foarte multe provocari si eliberari de emotii captive. Astazi am realizat ca foloseam in discursul meu interior o fraza de genul „nu imi permit sa fiu slaba, trebuie sa fiu puternica” in timp ce tineam diete ca sa slabesc si ma plangeam ca nu au efect. Limba romana e o limba frumoasa in care cuvintele au multe intelesuri asa ca nu aveam cum sa devin mai supla/slaba in timp ce imi repetam ca nu imi permit. Si am cheltuit o gramada de bani cu dietele si suplimente alimentare care sa ma ajute sa slabesc si cand colo cheia era in mintea mea. Sunt curioasa in urmatorul curs, pe care il voi incepe la jumatatea lunii iulie ce voi mai descoperi. E fascinanta aceasta calatorie catre mine in aceasta etapa. 

Ceva poze din curte si gradina:

Jurnal saptamanal

 O dimineata de luni cu un soare vesel dupa ploile de azi -noapte. Suntem in a patra zi cu ploi dupa aproape o luna de seceta. Porumbul si gradina pare fericita mai ales ca ploile au fost linistite, doar cateva au inceput cu rafale de stropi mari ca sa ne aminteasca ca e vara totusi. Mazarea are pastaia plina si ma cam striga sa o culeg. Am terminat de pus rasadurile in gradina, iar agrisele sunt mari dar tot acre asa ca le mai las sa stea la soare. Capsunile sunt pe final de sezon si au fost destul de multe si pentru mancat zilnic, si pentru dulceată. Trandafirul de dulceată inca mai deschide cate ceva flori zilnic. Dupa ce mi-a daruit flori pentru 5 litri de sirop acum ma ajuta sa strang si pentru o portie de dulceata. Si daca anii din urma am tot ratat culesul nucilor verzi din cauza ploilor, anul acesta s-au hotarat ele sa aplece crengile copacului, cat sa incomodeze parcatul masinii pe pod, ca sa le culegem. Au fost suficiente pentru 2,5 kg de dulceata aromata. Ciresele au fost deranjate rau de zapada tarzie din primavara asa ca am doar cateva de gust. Cu un drum la Iasi, am reusit sa gasesc cirese mari si proaspăt culese la Sârca si sa am in beci peste treizeci de borcane de compot. În schimb zmeura si murele sunt pline de flori. Oare cum e compotul de zmeura sau mure?

In gradina am terminat de pus rasadurile si, ca noutate anul acesta, am brocoli si conopida pentru prima data. O sa va povestesc la toamna aceasta noua aventura. Ceapa si radacinoasele cresc vesele in timp ce cartofii se lauda cu florile lor colorate si vesele de la ploaie. 

Al meu fecior a terminat sesiunea la master (tot cu provocari), lucreaza la disertație si a decis sa se inscrie si la un master de management cu o componenta IT. Explicatia lui a fost ca acum e timpul, cat inca e tanar, retine usor si nu are obligatii familiale. M-a bucurat decizia lui si mai ales maturitatea cu care a luat aceasta decizie.

Se apropie finalul cursului meu de dezvoltare personala. A fost cu multe provocari mai ales ca am intrat in curs cu gandul ca nu am nimic de rezolvat in relația cu banii si ca e doar o etapa in drumul meu spre acreditare ca coaching. A fost o lectie generala pentru mine deoarece am descoperit unele convingeri limitative care funcționau ca o frana si erau bine pitite in subconstient, sustinute de rationamente logice. Iar provocarile au venit ca furtuni de emotii. De data asta am preferat sa las emotiile sa isi faca de cap si chiar sa ma bucur de izbucnirea lor. Am trecut mai usor de fiecare etapa decat atunci cand incercam sa le controlez/gestionez. De la jumatatea lui iulie incep cursul de acreditare care imi va ocupa tot restul anului. Abia astept sa vad ce provocari vor mai fi si ce emotii vor mai iesi la iveala. Ma bucur ca tot acest parcurs de aproape un an in cursuri se resimte in atmosfera din casa si implicit in atitudinea tuturor membrilor familiei. Toti anii in care am citit psihologie aplicata au creat baza pentru a intelege tot ce se lucreaza in curs precum si pentru a lucra mai usor cu mine. Lucru in grup accelereaza intelegerea, asigura sustinerea si validarea emotiilor si creeaza acel mediu propice dezvoltarii. Ma bucur de fiecare hotarare luata de a urma un curs chiar daca fiecare decizie a fost cu incertitudinii, cu o oarecare teama (oare merita?) si cu multe intrebari. La fiecare final de curs am avut certitudinea ca a meritat fiecare banuț. Fiecare curs (gratuit sau cu plata) a avut rolul de a lega informatiile pe care le adunasem de-a lungul anilor fie cu informatii noi, fie cu metode de aplicare. 

Si ca un exemplu legat de cum functioneaza aceste reguli simple, azi am primit niste bani dintr-o sursa total surprinzatoare. Suma nu e mare dar situatia e amuzantă. In timpul cursului multă lume anunta ca fie au avut recalculari de taxe, fie au descoperit motivul pentru care aveau o plata incarcata si astfel au platit mai putin un serviciu, chestii de astea legate de bani. Si la noi au fost vesti de cresteri salariale in viitor dar imi doream si eu o confirmare rapida a faptului ca imi fac bine temele. In timp ce imi scriam „temele” dimineata, sotul urmarea stirile si printre accidente si ploi, s-a vorbit despre acele certificate primite imediat dupa revolutie de toate persoanele ce implinisera 18 ani pentru a investi in „marea privatizare”. Pe atunci eram proaspat studenta asa ca le-am pus si eu, la spartul targului, la un SIF. Am si pierdut certificatele cu pricina și pana prin 2008 primeam anual niste sume mici ca dividente din acele actiuni. Intr-un an am primit 24 lei si chiar ma gandeam ca a costat mai mult expedierea lor prin posta. Asa ca dimineata, de curiozitate am scultat stirea și am cautat pe net sa vad la ce banca ar trebui sa ma prezint cu buletinul sa vad daca am ceva sume de ridicat. Situatia mi se parea amuzanta. Oricum nu puteam ridica decat pe ultimii 3 ani (termenul pentru prescriere). Am ajuns in oras, m-am prezentat la banca cu pricina cu buletinul si surpriza: am luat bani (vreo 200 lei cumulat pe 2020 si 2021). Pentru 2022 ar trebui sa merg din nou la finalul lunii iulie. Deci sistemul funcționeaza. Mi-am primit confirmarea de care aveam nevoie ca sa continui „temele” si dupa terminarea cursului.

La voi cum merge treaba? 

Fila de jurnal

 O duminica calda de Rusalii. Am tot asteptat ploaia saptamana asta dar nu a venit. Au fost câtiva stropi vineri seara dar nici macar nu au reusit sa potolească praful... 

În gospodărie, vaca a fost un pic bolnava si s-a redus drastic cantitatea de lapte. Iar cea care a fost, a ajuns la purcei din cauza tratamentului cu antibiotic. Caprița mica a trecut pe program partial de intarcare si protestează toata ziua impotriva limitarii de a ajunge la laptic. Cei trei mici teroristi (pisoii mici) au luat cu asalt ciresul din fata casei in care se catara atunci cand nu adorm obositi pe unde apuca. Blue, motanul mare ne-a parasit oricat am incercat noi sa il salvam, se pare ca a mancat ceva otravit... Iar gainile au inceput sa piteasca ouale prin cele mai ciudate locuri din care sa iasa cu puisori mai tarziu.

În camp urmeaza ierbicidatul la porumb si musuroitul cartofilor. Speram ca ambele activități vor fi in saptamana urmatoare. Gradina arata promițător, mai urmează sa seman fasolea boabe si bostanii placintari pe marginea parcelei cu cartofi (e alaturata unei parcele cu porumb iar ierbicidul administrat acestuia ar fi distrus plantele daca le semanam mai devreme) iar in gradina udata mai am de semanat pepenii. Mazarea se pregateste de legat si eu sper ca are suficientă apa pentru boabe iar cartofii timpurii au floare ceea ce inseamnă ca ma pot bucura de prezenta lor in farfurie cat de curand.

In spatele casei stau aliniati frumos primii baloti de lucerna de anul acesta iar partea frumoasă e ca sotul meu i-a adus singur, după ce a mesterit un sistem de incarcat si descarcat cate unul. E al doilea an in care am preferat baloți mari si rotunzi. Imi place ca in fiecare an mai mestereste cate ceva menit să usureze/simplifice cate o activitate din gospodarie.

Am dat startul la pregatiri pentru camara. Primul produs a fost siropul de menta care nu cred că sta prea mult in camara pentru ca e numai bun in pahar in zilele calde. Urmează siropul de trandafir si dulceata de capsuni. 

Cursul meu de dezvoltare personala a ajuns la a 3-a saptamana si bineinteles că au aparut si provocări sau mici/mari furtuni emotionale menite sa curete calea pentru ce va urma. Ultima furtuna a fost destul de intensa dar odata ce am invățat pasii pentru a intelege de ce apar si ce se cere vindecat, mi-e mai usor sa trec prin ele chiar daca am avut impresia uneori ca ma sufoc din cauza emotiilor iesite la suprafata. Si cica acest curs e mai usurel, greul vine abia in urmatorul...

 Până atunci ma bucur de linistea sufletească si de „curcubeul” aparut după furtuna emoționala, de tot ce imi ofera natura și mica mea gospodărie, de realizarile fiecarui membru din familia noastră si de aceste zile de sarbatoare.

Fila de jurnal

În sfârșit s-a încalzit. Acum 2 saptămâni încă faceam focul seara iar acum dormim cu geamul deschis. Din păcate miezul zilei, pentru mine e destul de obositor. Nu doar că mă simt toropită, dar soarele de prânz îmi creează o stare urâtă de disconfort, așa că fie imi găsesc de treabă in casa, la răcoare, fie imi iau o pauză de somn ceea ce duce la nopti mai scurte (ca somn) și un pic mai agitate. Oricum ultimile două săptămâni au fost destul de agitate. Pe lângă aglomerarea treburilor in curte si câmp (cosit, intors, balotat) am avut si multe drumuri datorate finalului de an universitar la Matei (si final de master), dar si perioadei de depunere dosar titularizare cu tot felul de hartii si completări de dosar, cu scapari si emoții. Speram ca guvernanții să se tina de cuvant si sa fie posturi titularizabile de la jumatate de normă ca să scape de această nebunie anuala a titularizării. Am citit multe comentarii legate de notele de la titularizare a profesorilor, făcute de persoane care habar nu au câtă uzură nervoasă implică acest examen dat anual de profesori uneori până la pensie pentru materii cu 1-2 ore pe săptămână la o scoală. Asa cum se discută mult de acele concedii, confundate cu vacantele scolare, ale cadrelor didactice, fără a se lua in calcul că aceste examene de titularizare ocupă toată vara, incepând din mai cand se depun doasarele până in august când sunt sedintele publice pentru ocuparea posturilor, sedinte care se tot tin pâna la final de septembrie când se completează normele didactice si toate astea pentru un contract de muncă pe un an.

În curte au inflorit margaretele, bujorii dar si macii batuti. De cativa ani ma tot chinui să prind acest soi de maci decorativi si abia anul acesta am 2 fire mari. Sper că anul viitor să am gradina inundata de aceste frumuseti. 

În gradina sunt in intarziere, dar vom recupera saptămâna viitoare. A inflorit mazarea, au inceput să iasă fasolele de pastăi iar cartofii au lujerii destul de maricei. Căpsunile sunt destul de mari si le analizez zilnic dacă incep să se coacă, agrisele sunt si ele destul de maricele si probabil vor deschide sezonul de dulceață. Aseară am zărit primul trandafir de dulceață care iși arată timid petalele in timp ce menta e inaltă si ar fi cazul să o culeg. Probabil azi voi deschide sezonul de cules plante medicinale cu cateva flori se soc. Urmează o perioadă destul de aglomerata în gospodărie iar eu am inceput un nou curs de dezvoltare personala. Un curs in care am cunoscut doamne extraordinare, trecute de varsta pensionării dar care debordează de entuziasm si bucurie chiar daca au in spate o istorie destul de zbuciumata sau poate datorită acestei istorii. Un curs care a răscolit iar dulapul meu de emoții, din care mai iese câte un schelet si până nu le pun in ordine, pe fiecare in sertarul său nu cred că voi fi prea comunicativă sau poate voi fi după ce le voi intelege. Din fericire acest curs e un pic mai scurt decat precedentul si sper că rezultatele vor fi mai rapide pentru că deja am o fundatie pe care să mă reconstruiesc. Citind notițele cursului precedent am constatat că obiectivele cu care l-am inceput sunt fie atinse, fie in curs de atingere asa că in acesta am indraznit să pun obiective un pic mai îndrăznețe. 

Se anunță o vară plină de emoții, de care as vrea să mă bucur la maxim, mai ales că devin din ce in ce mai suplă iar cantarul a devenit un prieten drag cu care sunt nerebdătoare să mă văd saptamanal.

Jurnal săptămânal

 In ultima vreme totul a fost amestecat. Vremea a fost când ploioasă, când cu nori dar si cu dimineți însorite. Iar eu am fost ca vremea. Am avut zile cu multă energie dar si cu o stare de bucurie inexplicabilă, când am făcut sarcini pe 2 zile dar si zile in care am tras de mine să imi realizez macar sarcinile zilnice. Numarul meu de kilograme se micsorează intr-un ritm sănătos adica in jur de 1 kg pe săptămână iar gândurile mele nu se mai adună pentru a crea scenarii in care să imi justific unele actiuni dar am descoperit că incă mai există vinovăție. E o formă mai subtilă, mai pitită sub acțiuni de asumare a răspunderii in situații in care nu e cazul. Mi-a atras atenția o frază dintr-un articol legat de iertarea de sine. Era ceva despre faptul că atunci când actionam sau spunem ceva ce nu ne reprezintă e spre crestere atat a noastră cât si a celorlalți implicați. Cum nimic nu e intâmplător pe lumea asta, are logică asa că am inceput să analizez situațiile care imi revin in minte, să vad dacă a existat un proces de crestere/invățare. Si pentru că am descoperit ca da, încet, incet mă eliberez de mai mult balast din trecut dar asta vine cu stari ciudate si perioade de adaptare la noua mea viată.

În gospodarie, Vivi devine din ce in ce mai alintată, a făcut 3 luni deja dar incă papa lapte, Iza, căprița mică continuă să imi aplice masaj la umeri prin sărituri când sunt aplecata la muls, Stufoșica ne-a daruit 3 pisoi poznași care ne relazează seara de seară cu joaca lor, Blue motanul mare vine doar din cand in cand acasă să se recupereze in timp ce Juniorul, motanul tânăr adună o gramadă de pisici prin curte.

In camp am terminat de semanat de săptămana trecută iar in gradină deja e nevoie de sapă chiar daca mai am bostănoșii de semanat si ceva fasole boabe dar asta după ce trece cu ierbicidul la porumb. Pregătim gradina de acasă pentru răsaduri. În grădinuța mică spanacul si salata deja e bună pentru salată in timp ce mazarea creste frumos iar cartofii au scos nasul din pământ.

Am inceput sa citesc „Foamea sufletului” de Mihaela Bilic, o carte care imi comfirmă multe lucruri pe care le stiam deja dar care vine cu o perspectivă nouă, aceea că schimbarea vine din interior spre exterior și nu invers. O carte in care se vorbește din nou despre tradiții, despre continuitate si onorare a inaintașilor. Interesant e că atunci când mi-am comandat cartea (de fapt un pachet cu 2 cărti pe aceeasi tema) mi-a atras atenția si un pachet (tot 2 carti) despre moștenirea unor obiceiuri de la stramoși (in termeni moderni „constelații familiare”) pe care mi l-am comandat. Trec printr-o stare ciudata in care as citi mult (imi fac timp doar seara si in zilele de sărbătoare) dar trec de la ocarte la alta fără să le termin si apoi mă intorc. Nu stiu daca e nevoie să se sedimenteze informația sau tine doar de nevoia din acel moment. Acum citesc in paralel „Rezerva” de prințul Harry, una cu temă religioasă si mai am un capitol din „Codul emoțiilor” plus ceva ușurel, romantic. E cam aglomerată noptiera mea, știu. Probabil asa e si in mintea mea si nu doar....

Si cum e soare afara am făcut o tură de poze din curte:

Eu si kilogramele mele

 E un subiect care m-a tot urmărit de-a lungul anilor. Si scriu despre el acum, ca pe viitor să pot reciti în cazul în care voi mai avea nevoie. Sunt concluzii la care am ajuns acum si care, pe moment mă ajută. Poate că maine voi descoperi altceva iar pomâne voi învăța ceva complet diferit, dar azi până aici am ajuns și am nevoie să le văd scrise.

Am fost copil crescut la bunici, la țară, invățat cu soare, apa de izvor si muncă in gospodărie sau la câmp. Am jucat handbal până la 14 ani iar asta a inclus si multe suplimente pe bază de fier. Am fost o adolescentă greuță, dar nu plinuță, cu 63 kg la 1,63m dar care se imbrăca de la raionul de copii (cea mai mică mărime de la adulți îmi era mare). În ciuda cântarului, mi se vedeau oasele șoldurilor prin fustele conice așa că preferam fuste cloș si bluze peste fustă astfel încât să nu iasă în evidență. Volumul a venit în cele 4 luni de stat in ghips pentru fractura de coloană. În dimineața accidentului veam 56 kg iar la scoaterea ghipsului 103kg. Faptul că puteam merge, în ciuda pronosticurilor medicilor, a făcut ca greutatea să pară o problemă banală. Mai complicat a fost cu hainele pentru că masurile se dublaseră iar incălțămintea cu toc sau talpă groasă a devenit o amintire pentru că a fost inlocuită cea fără tocuri si cu talpă flexibilă. La un an de la scoaterea ghipsului, după 8 luni de mers cca 10 km pe zi prin Iași, am reusit să ating 73 kg. Eram mai mult decât mulțumită. Apoi am revenit acasa,  punând pe picioare firma iar kilogramele au inceput să se adune încet și sigur. Tratamentele de sarcină m-au aruncat la 128 kg. A urmat o perioadă foarte grea, cu divorț, faliment, depresie iar o parte din kilogramele s-au mai dus astfel încât la a doua cununie aveam 87 kg si 36 de ani. Speram că mutarea la tara, reducerea stresului si mâncarea naturistă imi vor regla nu doar glicemia ce imi dădea multe dureri de cap fiind la limita superioară ci si o scădere în greutate, dar nu a fost așa. La 50 de ani am analizele bune (glicemia la limita superioară si colesterolul la limita inferioară) dar si o greutate cu 3 cifre. Cu un an în urmă am decis că nu e suficientă miscarea, alimentația și o evitare a stresului și că probabil mai există o componentă care ma îngreunează. Așa am descoperit emoțiile. In multe programe care lucrau pe tema emoțiilor în procesul acesta de ingrășare-slăbire se vorbește de protecție. Că undeva în subconștient există o teamă iar stratul adipos vine pentru protecție. Mi-am analizat momentele în care am inceput să depun și am zis că există o logică așa că am lucrat pe schimbarea tiparelor mentale astfel încăt să nu mai am nevoie de protecție. Dar kilogramele au rămas la locul lor. Chiar s-au mai adunat câteva. Am constatat că de-a lungul vieții, lucrând intr-un domeniu masculin, chiar dacă nu sunt o femeie frumoasă, am beneficiat de o oarecare atenție nedorită din parte bărbaților și probabil stratul adipos era menit să tină la distanță acea atenție. Am descoperit si un incident dureros (trauma) în copilărie cu tentă sexuală așa că am lucrat o vreme pe această temă. Destul de greu de integrat și iertat dar pănă la urmă am reușit să accept că acea atenție m-a ajutat mult în activitătile mele comerciale chiar dacă mă irita si în scurt timp am constat că au dispărut chiar și privirile deranjante pe stradă. Doar kilogramele au rămas la locul lor. Măcar nu s-au mai adunat. Începusem să mă resemnez dând vina pe acea perioadă de transformare a femeilor in jurul acestei varste, când, o discuție cu o doamnă dragă mie mi-a mai dat o temă de gandire: responsabilitatea. Tot o agresiune de care subconștientul voia să se apere. Am început săpăturile în amintiri până în copilărie. Au fost destule responsabilități și de la vârste destul de mici. Unele au fost destul de copleșitoare dar datorită lor sunt o femeie responsabilă și asumată. Ce e drept am obiceiul de a-mi asuma responsabilități oriunde și oricând. Am devenit atentă la acest tipar. Uneori reușesc să separ responsabilitățile mele de ale celorlalți dar sunt și momente în care mă implic mai mult decat e cazul. Au mai trecut ceva săptămâni în care am constatat că a dipărut nevoia de a ronțăi continuu dar cântarul meu se încăpățâna să indice tot un număr cu 3 cifre dar ceva mai mic. Cum a venit primavara și alimentația văcuței mele a trecut de la uscat la verde, cantitatea de lapte a crescut deci și timpul în care sunt atentă doar la sunetul laptelui în cană. E momentul meu de introspecție. Așa am descoperit că discursul meu interior e axat cumva pe explicații, pe justificări. Urmărind această logică am descoperit pitit bine în subconștient acel „nu merit” despre care susțineam cu convingere că nu există. Acel sindrom al impostorului ascuns sub justificări si tipare. Chiar dacă mental am toate argumentele să cred că merit orice, subconștientul o ținea pe a lui. Cine stie unde si când s-a format acel tipar.... Prezența unor persoane din trecutul meu care mi-au apasat anumite butoane, la un anumit moment dat, m-a făcut să cred că am descoperit punctul nevralgic. Am înlocuit acel „nu merit” cu „MERIT SĂ...” și doar 3 săptămâni de lucru cu aceste convingeri au dus la incă o gaură la curea. Încă nu am curaj să mă urc pe cântar dar mă bucur că nu mai ajung atât de des în bucătărie, nu mai fac căderi de glicemie care să mă trimită tremurând la frigider iar serile le petrec citind sau impletind fără să simt nevoia unui castron de ronțănele prin preajmă. Peste zi am doar două momente când imi e foame si atunci stiu clar ce vreau să mananc adică pe la 10,30 - 11 simt nevoia de proteină (în special ouă) iar pe la 18-18,30 am nevoie de ciorbă sau tocană în general, iar dacă sunt obosită fizic aș manca carbohidrați (cartofi sau făinoase). Între aceste două mese mă mai alint cu mere sau alte fructe și cam atât. Doar dacă trec de ora 23 fără să adorm mă mai tentează cate un compot. Dacă vremea ne permite, seara ne plimbăm. Am reînceput ușor dar cât de curând vrem să ajungem iar la cei 6 km zilnic. Ce mă bucură e sentimentul de ușurare. Nu știu daca e de la kilograme sau de la emoții dar mă simt mai ușoară și mai liberă.

Multă vreme am citit de nemulțumirea care ne trimite la mâncare pentru un strop de bucurie sau o alinare. Din păcate nemulțumiri avem tot timpul (facturi/ salarii/nevoi) și nu le poți ține la distanță. E ușor să spui că e suficient să schimbi atitudinea față de ele pentru că sunt momente când ele te pot copleși. Să lucrezi doar cu motivele de nemulțumire e ca și cum ai trata doar efectele fără să mergi la cauză. Iar nemulțumirile sunt doar efecte, ele vin pe fonduri mai ascunse și mult mai dureroase și par mult mai grave doar pentru că sufletul țipă după alinare. Și e și mai greu, când iți vine să urli pentru că te-ai impiedicat de papucii copilului/soțului lăsați în cale, să te intrebi „de fapt ce mă irită atât de tare de urlu pentru niște papuci?”,„care e de fapt durerea?”. Dar odată ce începi să iți pui aceste întrebări iți va veni și ideea răspunsului. Pentru că doar tu îți poți răspunde la aceste întrebări. Doar tu iți poți urmări direcția gândurilor (ce situații simți nevoia să le justifici, ce discuții simți nevoia să le reiei în gand) și să iți dai sfaturi ca și cum le-ai oferi copilului tău sau celei mai bune prietene. 

Prima duminică după Paște

 M-a trezit soarele vesel ce imi batea în geam.

Mai erau câteva minute până să sune ceasul așa că am decis să mai lenevesc. Motanul stătea pe pervazul din exterior al geamului de la dormitor si privea atent la ceva. Urmărindu-i privirea am zărit două rândunele. Primele pe anul acesta, apoi au apărut si porumbeii obișnuiți pe suportul viței de vie sporovăind veseli pe limba lor. Pitigoii făceau concurs de cântat cu o mierlă iar o ciocănitoare batea ritmul in nuc. Fiind duminică nu am pus de cafea imediat ce am iesit din baie, doar am pornit aparatul și mi-am făcut lista cu ce am de făcut cât s-a pregătit soțul de plecare. Cu mirosul de cafea umplând toată casa am facut ordine si mi-am pregătit ținuta pentru mers la cimitir, la bunicii paterni care m-au crescut. Am continuat ziua cu întalnirea de dimineață din curtea animalelor unde m-am „bucurat” iar de un masaj la umeri făcut de Iza, căprița mică ce se urca in spatele meu in timp ce mulg caprele. Bucuria căprițelor când mă vad, cotcodaceala gainilor când le deschid, salutul vesel al scroafelor si privirile blânde ale vacuțelor îmi dau o stare de mulțimire, de implinire si bucurie in fiecare dimineață. Cred că cel mai frumos tablou e privelistea caprelor colorate în iarba verde sau a cocoșului cățărat pe un gard în timp ce iși anunță țanțoș prezența. 

Mi-am terminat cafeaua în timp ce mă pregăteam de plecare. În ultimul moment am decis să renunț la ghetuțele fără toc si să mă încalț cu pantofii noi cu talpă ortopedică. Fusta neagră si lungă trebuia inveselită cu un pic de culoare. Am ajuns la cimitir la timp ca să nu aștept prea mult, dar și să am timp să așez jardiniera cu flori „frez”, cum zicea bunica la roz, iar ouăle de ciocolată din coș și-au găsit repede zâmbete de copiii la vederea lor. La întoarcere, am constata că soțul meu iși terminase treaba mai devreme și a găsit o mânăstire la doar o ora de mers cu mașina, la care nu mai fusesem.

- Ce zici? Mergem?

- Normal! Vremea e frumoasă și ne prinde bine un pic de relaxare...

- Mergem îmbracați așa sau ne schimbăm în ceva mai comod?

- Daca mergem la mânăstire nu ne mai schimbăm...

Mi-a trecut prin minte să pun în mașină papuci sport dar eram atât de entuziasmată încât am renunțat. Nici măcar apă nu am luat. Erau doar două ore dus-intors așa ca nu avea rost. După vreo jumatate de oră de mers, o durere de cap a început să ii dea târcoale soțului meu. Aveam ceva medicamente prin mașină așa că am oprit să luam o sticlă cu apa, dar fiind un magazin de sat nu am găsit decât suc acidulat. A urmat un indicator cu o mânăstire cu hramul Sf. Mina la care am decis sa oprim. O locație destul de nouă, aflată într-un loc relativ izolat, pe un deal cu o priveliște minunată care ne-a încărcat cu liniște si aer curat. Apoi a urmat Mânăstirea Horaița, o locație micuță, ingrijită, liniștită și cu mulți pisoi. Parcarea era asfaltată, aleile cu piatră fixată in ciment, iarbă verde, zugrăveala albă pusă în evidență de tâmplăria de lemn lăcuită și pisoi alintati peste tot. La ieșire am zărit un alt indicator spre schitul Horăicioara. Întâi am descoperit drumul forestier îngust și cu pietre mari. Drumul serpuia printre copaci si era fără prăpăstii laterale care să îmi dea emoții. Telefonul era fără semnal așa că am mers după indicatoarele fixate pe copaci. O bariera ne anunța că până acolo se putea mergea cu mașina. Am parcat, mi-am privit pantofii noi cu tapla fină si un pic de toc apoi urcușul destul de abrupt, umed si argilos. Dar daca tot am ajuns până aici, 500 m cat scria pe indicator nu erau „un capat de țară”, așa că am pornit la drum. Prima panta a fost amuzantă. A urmat o porțiune mai lejeră la capătul căreia drumul ce se ascundea după o stâncă. 

O doamnă ce cobora m-a privit amuzată și mi-a zis că mai am doar două hopuri si gata, dar merită urcușul, păcat de pantofi... Al doilea urcuș a fost mai abrupt dar cu pietriș pe margini si niște bănci la capatul lui. Am urcat râzând si făcând haz de toată situația. Ne-am odihnit un pic și am pornit pe a treia pantă mult mai înclinată și mai argiloasă. Doi tineri ce impingeau două bicicletele la deal au alunecat cam un metru înapoi. Am prins fusta lungă in mână să văd pe unde calc si am mers pe margine, căutând zone fie cu frunze uscate, fie cu pietris mai mare și încet, încet am reușit să ajungem sus. Priveliștea era fabuloasă: un loc uitat de lume, incremenit în timp și spațiu, o liniște de vorbeam toată lumea în soaptă, o stupină răsfirată pe o pajiste de sub pădure și nu in ultimul rând un cățel negru si mic care ne verifica cu nasul la intrarea in curtea schitului. Am intrat in bisericuta mică. După pridvor ne-a întâmpinat căldura unei sobe de teracotă aflată lîngă ușa camerei circulare care era biserica. Catapeteasma avea picturi foarte vechi ce imi aminteu de picturile din bisericuța copilariei mele si care erau protejate individual cu paravane de plastic transparent fixate pe rame. Sfinții din picturi aveau ochii mari, inocenți și curioși. Pe cupolă erau 24 de siluete pictate pe două nuanțe diferite de fond: prooroci și apostoli, iar stranele aliniate de-a lungul peretilor circulari te invitau să te odihnești și să lași toate gândurile și grijile in seama Domnului. De cand am intrat am avut un sentiment de „acasa”, un loc cald și plin de iubire, un loc în care oricine ajunge e primit cu dragoste. Nu am vazut nici un locuitor al schitului, fiind duminică după prânz probabil erau la odihna, însă  schitul ne-a odihnit nouă sufletele. 

Drumul spre mașină a fost mai greu decat la urcare. Riscul să alunecăm era la fiecare pas. La un moment dat m-am gandit să renunt la pantofi si să cobor desculță dar era prea rece si prea umed așa că, pas după pas, am ajuns la mașină și înapoi în civilizație. Am revenit acasa în amurg dar odihniți din toate punctele de vedere, veseli si încărcați pentru o nouă săptămână.

Vă invit si pe voi să ajungeti la Schitul Horăicioara dar echipați de urcuș, cu bocanci si sticle de apă. La schit există și un izvor de la care lumea iși umpleau bidoanele dar noi nu ne-am încumetat să ajungem până la el. Poate data viitoare cand vom merge echipați corespunzător. 

ganduri in zi ploioasă

Si pentru că ploua si un comentariu la postarea trecută m-a pus pe ganduri, m-am intors in trecut pentru a privi unele intamplări cu mintea de astăzi.

Cititoarea m-a intrebat daca nu am simțit si eu că nu ne potriveam (cu doamna care m-a facut să suflu si in iaurt). Nu am simtit. Nici nu mă gandeam la „potriveală”. Dar doamna respectivă îmi povestise la un moment dat cat de dezamagită a fost de o altă doamnă, de pe forumul din care faceam parte, cand a intâlnit-o in realitate. Mie mi-a plăcut doamna, mi-a plăcut și familia ei și chiar mi-a fost si mai dragă in realitate poate și pentru sensibilitatea ei de doamnă de la oraș venită intre dealurile noastre, la tară. Poate și de asta am ignorat grimasele ei pentru că le-am considerat oarecum firești pentru situația dată. Ea era invățată in micromediu curtii de oraș mare si a nimerit intr-o curte imensă si neingrijită din punctul ei de vedere, pentru ca la 10 luni de la incendiu, in unele zile nici pe mine nu m-as fi gasit dacă nu stateam să mă gandesc unde as fi putut fi... 

Ce mi-a atras atenția? Cuvantul „potrivit”. Eu cred ca o relație intre 2 oameni se construieste și nu se „potriveste” pentru că potriveala implica un tipar. Iar tiparele, cred eu, nu aveau ce căuta intr-un mediu crestinesc asa cum se voia pe acel forum. Nu au ce cauta nicăieri dar asta e altă discutie. Cred că eu, cea din realitate, nu am corespuns imaginii pe care si-a făcut-o ea intr-un anume context. Privit din exterior nu e de neînțeles. Nici mie nu mi se pare că m-as potrivi cu vreun tipar pentru ca sunt unică. Așa cum fiecare dintre noi e unic. Citisem la un moment dat o carte, cu recomandari pentru doamnele preotese, in care se spunea ca cea mai mare greseală e să incerci să te incadrez intr-un tipar, pentru ca atunci se va simti falsitatea si iti pierzi din credibilitate, așa ca mai simplu e să adaptezi tiparul la personalitatea ta. Cred că sfatul acesta se potriveste pentru fiecare si in orice domeniu. Orice domeniu are regulile lui, orice comunitate are regulile ei și poti fi tu respectând reguli sau poti fi dezamagită pentru ca nu te incadrezi in tiparele construite cu acele reguli. Pentru mine sa iubesc oamenii, să ii iau asa cum sunt, cu bune si mai putin bune e natural (nimeni nu e perfect si toti o dăm cu stangul in dreptul, intr-un fel sau altul, la un moment dat) asa cum e natural să ii inteleg si pe cei ce nu sunt de acord cu mine sau care au o altă viziune asupra lucrurilor. Dar asta in masura in care exista respect pentru celalalt. Citisem undeva că gradul de intelegere dintre oameni nu este dat de ideile comune ci de respectul pe care si-l arata reciproc. Din respect față de mine nu stau in locuri sau medii in care nu există un minim de respect. Iar asta nu inseamnă ca nu pot aprecia calitatile acelor oameni sau partile lor bune. Doar că evit interactiunile in care nu ma simt confortabil. Viața e atat de scurtă incât nu cred ca trebuie irosit timpul in preajma unor persoane care seamana cu musca din pilda Parintelui Paisie. Mie imi plac albinele....

Jurnal săptămânal si o intalnire faina

 Ziua de luni a venit cu soare, ciripeala de păsări si miros de verde crud. Parcă toată natura a trecut prin Săptămâna Luminată cu bucurie chiar daca debutul săptămânii a fost cu ploaie sau poate datorită ploii. Pentru mine săptămâna a început cu bucuria slujbelor de Paște, cu o plimbare la niște doamne foarte dragi si s-a finalizat cu întalniri cu oameni minunati. 

Vineri am primit un mesaj de la o doamnă pe care o stiu de vreo 13-14 ani in mediul online ca e in zonă si că ar vrea să ne întâlnim. O doamnă de la care am invățat enorm de multe despre adolescența baieților. Invățături care mi-au prins foarte bine în ultimii ani. M-am bucurat mult că vom muta această relatie din online în offline. Apoi m-au napadit amintitea unei alte relatii care, odata mutata in offline s-a dezumflat ca un balon ce a poposit intr-un cactus. Atat de emotionata am fost că am uitat cadoul pregatit acasa si m-am simtit extrem de jenata cand doamna, venită de la drum lung ne-a bucurat cu produse facute de ea. 

Dar să revin la poveste. În timp ce scriam de zor mesaje, Ioana m-a sunat. M-a bucurat râsul ei foarte vesel si tonic. Discutia a fost relaxata de parca ne stiam de o viată si ne bucuram una de prezența celeilalte.  Am stabilit o intalnire la un castel renovat din zona, un loc drag sufletului meu unde nu am mai fost de ceva vreme. Apoi m-au năpădit amintirile. O altă doamnă care in online imi era foarte dragă si-a anuntat vizita la noi acum vreo 12 ani, la 10 luni după incendiu. Am asteptat-o cu tot dragul si m-am facut că nu vad grimasele ce le făcea in spatele meu. Mi-am deschis sufletul asa cum o facusem zilnic o perioadă pe net. Am fost eu asa cum sunt în orice situație și ea mi s-a parut a fi aceeasi persoana minunata din online. Seara am sunat-o să vad daca a ajuns cu bine la destinatie (era in tranzit pe la noi) si mi-a redat o parte din discutia avută cu doamna la care ajunsese. Din explicațiile date de cealaltă doamnă am dedus lista ei de „nemultumiri” la adresa mea, a gospodăriei mele si a familiei mele. Am fost socata. Am crezut că mintea imi joacă feste. Mi-am zis că sunt eu prea sensibilă si am imaginația bogata. Am zis că o fi nevoia mea de validare care creează scenarii sumbre si am lasat-o așa, să vad cum decurg lucrurile. Doar că nu era imaginația mea. La ceva vreme am vazut discutii in spațiu online cu amanunte pe care le stiam doar noi două despre tinutele noastre din curte in acea zi, despre masina noastră, despre gospodăria noastră si despre copilul meu. Si atunci am avut o imagine clară a caracterului său. Chiar dacă existaseră mici povesti din viata ei din care as fi putut deduce caracterul ei oarecum duplicitar sau ipocrizia de care dadea dovadă in anumite situații, am ales să vad doar partea bună. Alegere care mi-a adus dezamagire. Cum pe Ioana am cunoscut-o in acelasi mediu, am ales cu grijă atât locatia cat si tinutele noastre pentru intalnire. Ca cel ce suflă si in iaurt după ce s-a fript cu ciorbă. După primele minute mi-am dat seama ca imi făcusem griji degeaba. Ioana e o tipă pe cinste, care râde mult si cu tot sufletul, deschisă, jovială, caldă, sinceră si autentică. S-a lipit si mai tare de sufletul meu. Pe net pare mai sobră poate pentru ca temele abordate de ea pe net sunt mai sobre. Soțul ei e la fel de jovial si vesel. Relația lor e uimitoare, un exemplu pentru oricine ii priveste. Sunt degajati, relaxați și veseli. Iar cand povestesc despre nepotelul lor li se luminează chipurile si orice detaliu din jur dispare: sunt doar ei cu bucuria lor și parcă redevin copiii ce se bucură de bucuria lor. Doar privindu-i si ascultându-i intelegi conceptul de iubire neconditionata sau cum se poate ca 2 persoane sa devină parti ale unui intreg perfect. Cand ne-am despărtit (nici unul nu dadea semne că ar vrea să plece) nu mi-a venit să cred că trecuseră 2 ore. Parcă abia ajunsesem.... Mi-ar plăcea sa ne revedem chiar dacă ne despart vreo 300 km. Sunt oameni pe care nu ii intalnesti prea des in lumea asta cocoșata de griji si nevoi si chiar e nevoie de asemenea exemple de relații pline de dragoste si bucurie, relatii care au evoluat frumos in timp si care au devenit frumosi și impreună nu doar fiecare separat. Sotul meu a remarcat că ei lucrează impreună și că ei confirmă faptul că timpul indelungat impreună sudează relația. În ultimii ani am tot citit recomandari ca fiecare „partener” să aibă cercul său de prieteni sau loc de muncă separat ca sa nu se „piardă” in relație fară a fi mentionat riscul că astfel se poate să se piardă relația. Acel timp la muncă in care sunt unul în preajma celuilalt chiar dacă nu unul lângă celalalt probabil i-a ajutat să comunice fără cuvinte si astfel să se completeze. 

Mi-au redat cumva speranța că se poate, că sunt si familii fericite in ciuda vremurilor in care trăim, că apropierea de Dumnezeu e mai mult decât benefică unei relații iar plimbările in locuri incărcate de dor de frumos si de Dumnezeu incarcă baterii, că frumosul are forme infinite si că bucuria sterge urmele anilor. Mi-au confirmat că bucuria e o alegere, că grija pentru cei dragi te implineste iar respectul e esențial in relații.

Multumesc, Ioana!