fila de jurnal 28/9

 Si ne apropiem cu pasi repezi de a doua luna de toamna... Inca o zi si e octombrie. Ieri, cumva, in timp ce periam mocheta sau poate mai tarziu cand spalam traversele, a disparut nerabdarea. Si a luat cu ea si panica ca nu am timp. 

In ultimii ani eram mereu in criza de timp. Mereu era ceva urgent, mereu era ceva ramas in urma care tipa dupa rezolvare. Dar ieri, pe dupa amiaza, intre doua masini de rufe mi-am luat o pauza de cafea decofeinizata, cu lapte, frisca si scortisoara presarata deasupra. Hoinaream pe net si deodata mi-am dat seama ca nimic nu e urgent. Ca tot ce mi-am planificat chiar si ce nu am reusit sa fac, nu e urgenta. Imi pot bea linistita cafeaua, pot citi in liniste ceva si apoi sa continui treaba. Si am avut spor. Si mi-am dat seama ca binecuvantam acel timp cu mine si cafeaua aromata. Era doar al meu. Nu ma simteam vinovata ca de obicei ca pierd timp, nu ma simteam vinovata ca sotul meu trebaluia pe afara si eu stateam cu cafeaua mea, disparuse si vinovatia. Asa cum a disparut si durerea de masea. In acel moment de liniste mi-am dat seama cine ma supara atat de tare. Si l-am iertat. L-am iertat pentru ca eu am nevoie de liniste. Nu sunt responsabila pentru sentimentele nimanui. Doar de ale mele. Si daca eu am fost dezamagita de reactia cuiva e pentru ca am avut asteptari si nu am luat omul asa cum este. Nu am luat in considerare semnele si am proiectat o imagine care nu corespunde cu realitate. Si Doamne Doamne mi-a aratat cum stau lucrurile de fapt. Recunosc ca sunt cam orgolioasa. Recunosc faptul ca lupt pentru lucrurile in care cred si cred ca cea mai buna investitie e cea in copii, pentru ca ei reprezinta viitorul, asa cum respectul fata de batrani inseamna respect pentru cine suntem acum si pentru trecutul nostru. Accept si faptul ca fiecare isi face propriile alegeri si le respect dar mai cred si ca discutiile sunt constructive in orice situatie si comunicarea e cheia relatiilor interumane. 

In momentul de fata linistea mea e mai importanta asa ca ma fac ca nu inteleg subtilitatea unor afirmatii si il las pe Doamne Doamne sa aseze treburile cum crede EL ca e mai bine. 

Astazi m-am trezit de dimineata cu un rasarit absolut fabulos. Soarele isi facea de cap pictand cerul cu nuante de rosu aprins. Aveam impresia ca cerul e o proiectie a toamnei, o promisiune a vietii, a abundentei si a curajului. Pentru mine, nuantele de rosu si maro sunt nuante ale belsugului pentru ca vin odata cu recolta, cu recompensa muncii de peste an. Si daca in primavara am avut curaj sa incerc lucruri noi, in toamna ma bucur de recolte bogate. Anul asta a fost mult peste asteptarile unui an normal de munca in gradina iar pentru un an secetos a fost fabulos. Doar in camp recolta e un pic mai mica, ceea ce ne-a facut sa regandim efectivul de animale astfel incat sa trecem iarna in siguranta.

Asa ca azi, ma bucur de vremea frumoasa si imi fac o lista lunga cu treburi de facut. Chiar daca o parte le voi face maine sau poate sambata, nu ma voi simti vinovata si ma voi bucura de proces fara sa conditionez rezultatul de timp. Mai am de spalat 2 traverse (pofta vine mancand si daca tot am spalat ieri am mai gasit), mai am de curatat cateva capatani de varza si in functie de cum arata voi vedea ce voi face cu ele (le las pentru salata sau le rad si le pun la borcan), am de calcat si de asezat rufele spalate ieri si ceva ordine prin casa si curte.

Si daca tot am inceput sa scriu dimineata si termin la pranz mentionez ca am gasit ceapa verde si salata in gradinuta mica, asa ca am facut si o salata de cartofi cu salata, ceapa verde si ou fiert. Si am framantat si o portie de biscuiti cu bostan si scortisoara. 

O zi minunata tuturor!